Luceafărul, ianuarie-iunie 1989 (Anul 32, nr. 1-25)

1989-02-25 / nr. 8

rii CRONICA LITERARA MIRCEA ANGELESCU: «Textul şi realitatea» P reocupat de literatura secolului XIX de a cărei redescoperire se ocupă aproape în întreaga lui acţiune de cercetare şi sinteză, Mircea Anghelescu se arată preocupat şi de redefinirea istoriei literare. Textul şi realitatea este mai mult decit o culegere de studii despre scriitorii secolului XIX. încercarea lui Mircea Anghelescu este de a face in această carte o demonstraţie de istorie literară autentică, intr-un sens pe care ţine să-l precizeze printr-un text programatic. Acesta dă chiar titlul cărţii, Textul şi realitatea, şi îşi propune să ne facă să înţelegem istoria literaturii dintr-un unghi mai activ şi mai propice caracterului ei de restituire pe mai multe dimensiuni. Istorie literară nu este după Mircea Anghelescu a te ocupa de scrierile de altădată, fie şi în curgerea lor cronologică. Simpla lectură nu ajunge. Istorie literară nu înseamnă a căuta în spatele textului realitatea care l-a prezidat, modelat, influenţat. Riscul in acest caz este de a pierde din vedere chiar esenţa operei şi a literaturii. Istoria literară este mai mult decit atît. Ea cere coborirea la contextul epocii. Simplele lecturi ale unor opere de altădată, pot fi, ne spune autorul, citindu-l pe Montherlant, o serie de erori repetate, „malentendus“, pentru simplul motiv că sensibilitatea cititorului de azi educată în alte condiţii şi cercul său curent referenţial vor conduce la alte reacţii şi concluzii decit cele pe care le-ar fi avut contemporanii operei. Lucrul este desigur, indiscutabil, iar Mircea Anghelescu citează mai ales cazul operelor teatrale antice trăite şi înţelese altfel la vremea lor. Libertatea de interpretare a lecturii de delectare nu mai poate fi şi aceea a istoricului literar. „Istoricul literar trebuie să explice opera in ansamblul unei literaturi, intr-un context care nu mai acceptă un număr teoretic nelimitat de interpretări“. Acţiunea istoricului literar este condiţionată de cadrul istoric, motiv pentru care nu poate da un şir de note de lectură impresioniste, drept fapt de istorie literară. Aşa cum istoricul limbii face etimologia cuvîntului este dator să facă istoricul literar „etimologia operei“, ne spune autorul Textului şi realităţii. Simplificînd, istoricul literar nu examinează doar textul, ci şi realitatea în raport cu care se află, dar şi publicul căruia se adresează şi a modelat atit autorul, cit şi opera lui. Rostul istoricului literar, ni se spune mai explicit, se îndreaptă ,,nu doar spre reconstituirea atmosferei şi a condiţiilor care l-au format pe scriitor, a istoriei sale deci, dar şi spre reconstituirea unui model al vremii înseşi, al atmosferei şi condiţiilor care i-au generat opera prin intermediul personalităţii sale , domenii de intersecţie cu istoria mentalităţilor, cu structurile colective, cu sociologia receptării“. Mircea Anghelescu propune deci o istorie literară mai complexă, deschisă unor discipline cu ajutorul cărora poate clădi in siguranţă. Autorul defineşte mai savant apelind la termenii şi disciplinele epocii noastre un mod de a face istoria literară care s-a mai practicat, oferindu-i înălţime şi demnitate. Scriind despre Shakespeare, H. Taine avea în vedere toţi cei trei termeni reper pe care-i indică Mircea Anghelescu ca factori decisivi ai istoriei literare către care tinde. Gestul său de reinstituire a istoriei literare în cadrul modern prin conjugarea mai multor discipline rămine binevenit intr-o etapă în care exaltarea interpretărilor de text, interpretări de delectare în dispreţul oricărui context a dat, şi poate să dea rezultatele cele mai puţin inspirate. Materia literară, umană şi socială la care se aplică mai departe Mircea Anghelescu este aceea a secolului XIX, fără discriminări valorice. Primul popas se face la ,,Daniil cel trist şi mic“, pentru a ni se semnala cu documente în vitrină şi o nouă lectură a textelor poetului, ca şi ale celor care au scris despre el, că altele trebuie să fie concluziile in legătură atît cu autorul, cit şi cu profilul operei lui. Lectura poeziilor lui Vasile Fabian Bob, întreprinsă în comparaţie cu contextul literar de epocă are rostul de a ne semnala în Fabian un liric al presentimentului morţii, adică un poet mai Însemnat decit s-a spus în mod curent că este: „Locul său în istoria poeziei româneşti este mai important decit s-a crezut pină acum“. Textul şi realitatea se constituie din asemenea revizuiri motivate. Un titlu ca Adevăr şi legendă despre exilul lui Iancu Văcărescu vorbeşte de la sine despre caracterul restaurator al istoricului literar. Foarte important pentru context, mai revelator decit pare la prima vedere este eseul Trăsura , mit şi realitate în epoca romantică, unde frecvenţa trăsurii in textele literare conduce către o caracteristică a realităţii şi dă o cheie şi o dimensiune a epocii. O altă trăsătură a vremii, plină de consecinţe pentru literatură, este călătoria in Orient pe care Mircea Anghelescu ne-o prezintă trecînd in revistă mai multe asemenea călătorii (intre care cele ale lui Bolintineanu, Alecsandri, Ghica) de unde reiese că Orientul este pentru aceşti scriitori mai ales Africa şi chiar Marocul (ceea ce presupune o redefinire a „Orientului“) ! E un prilej pentru autor de a rezolva şi aşa zisa enigma lansată de Ion Ghica cum că negusul mort în acea vreme ar fi fost un aventuros Teodoros plecat dintre români. Rezultă că nu, dar că acest Teodoros ar fi fost unul din posibilii candidaţi la tron ceea ce confirmă şi altfel acest loc comun al Orientului pentru oamenii vremii. Urmărind „visul şi viziunea“ în poezia lui Heliade, se fixează locul Anatolidei ca prim poem de speculaţie filozofică de tip ontologic şi nu teologic în literatura română. Asemenea precizări, minore, în aparenţă, sunt esenţiale pentru fizionomia literaturii române şi a progresului ei. Extrem de valoros este micul studiu despre Grigore Alexandrescu ca Poet al dilemei, unde se pleacă la drum de la constatarea marii circulaţii a poeziilor tinărului poet în epocă, definită şi ea, indirect, prin această dilemă. În acelaşi spirit de restituţie multilaterală este scris studiul despre Dimitrie Ralet, din scrierile căruia se valorifică în mod deosebit ca scriere rezistentă, cu drept de posteritate, Suvenire şi impresii de călătorie in România, Bulgaria şi Constantinopol, lucrare din 1859. Pagini acute, revelatoare, din unghiul valorificării raportului textului cu realităţile care l-au inspirat şi cu posibilii săi cititori sunt şi cele dedicate lui Ion Codru Drăguşanu. O surpriză este Poezia feeriei, unde ni se aduce sub ochi seria de feerii moderniste, dar de inspiraţie folclorică, ale lui Mircea Demetriad, poet din cercul literar macedonskian. Lectura lui Mircea Anghelescu, mai comprehensivă şi mai subtil preţuitoare decât a criticilor de teatru pe care-i citează (P. Locusteanu şi Liviu Rebreanu) şi care-l bagatelizează, dacă nu desfiinţează pe poet, este o probă de lectură contextuală. Mircea Anghelescu, avînd în vedere contextul, desprinde singularitatea întreprinderii lui Mircea Demetriad, atît prin surprinzătoarea inspiraţie din folclorul românesc a unui poet de factură macedonskiană, cit şi prin înscrierea ei, deliberată, ca viziune şi direcţie, în linia teatrului modern, care apărea atunci în Europa. Citite deci nu dinspre noi către secolul XIX, ci în chiar cadoul acestui secol, feeriile lui Mircea Demetriad îşi deschid înţelegerii noastre altfel paginile, permiţind şi o altă evaluare literară şi artistică. Textul şi realitatea cuprinde şi cîteva articole închinate literaturii scrisă dincolo de limitele lui 1900, dar cu care literatura secolului XIX comunică. Aşa este articolul despre Ţărani si soldaţi in proza lui Sadoveanut, (e vorba de Amintirile căprarului Gheorghiţă), al cărui orizont tematic vine de dinainte de 1900. Orientul lui Panait Istrati comunică cu Un joc romantic : călătoria în Orient şi cu alte preocupări, mai vechi, ale lui Mircea Anghelescu despre legăturile literaturii române cu Orientul, asupra cărora a insistat demonstrînd posibilitatea lărgirii orizontului problematic cunoscut. Modernism şi modernitate la D. Caracostea este tot o demonstraţie de aplicaţie la context. Caracostea a fost acuzat de a fi afişat un modernism de conjunctură, opinie care s-a bucurat de circulaţie. Textul şi realitatea arată prin studiul închinat lui D. Caracostea că nu este deloc vorba de impostură, ci de o veche înclinaţie şi, mai mult decit atît, de o vocaţie, exprimată convingător in opera maturităţii. Toate micile articole, studii, eseuri, din Textul şi realitatea sînt tot atîtea prilejuri de restituiri ale adevărului, de plasarea faptelor şi operelor în contextele cele mai grăitoare, de acte de justiţie in planul istorico-literar. Ele reprezintă eşantioane ale unei ontici şi metode de istorie literară, ceea ce conferă cărţii Textul şi realitatea, nu numai un aspect programatic, în consens cu întreaga activitate de istorie a lui Mircea Anghelescu, dar şi o firească şi convingătoare unitate. Textul şi realitatea este o carte de istorie literară adevărată. M. Ungheanu I 25 FEBRUARIE 1989 Mm ALECU IVAN GHILIA: «Lumina din adincuri» O umanitate violentă, dură, angrenată in conflicte ireductibile, consumindu-şi vrăjmăşiile la o tensiune emoţională paroxistică ne intîmpină incă din primele pagini ale noului roman al lui Alecu Ivan Ghilia, intitulat Lumina din adincuri (Editura Cartea Românească, 1988). Sensul titlului este acela de incursiune in memorie pentru recuperarea unui trecut familial, care, doar el, o dată conştientizat, deci asumat prin cunoaştere, poate acorda stabilitate prezentului, îl poate „lumina“. Către această interpretare conduce, de altfel, şi citatul, din Malraux, aşezat, ca motto, la începutul romanului : „Scopul unei vieţi este transformarea in conştiinţă a unei cit mai largi experienţe“. Experienţa de viaţă reconstituită in romanul lui Alecu Ivan Ghika, cu o destul de marcată tentă autobiografică, după cum rezultă din confruntarea unor detalii din carte cu datele de dicţionar ■literar, se întinde pe o secvenţă temporală de un secol şi mai bine, cam de la războiul de independenţă pină în prezent. Nu este vorba de o reconstituire cronologică de tip tradiţional, balzacian, să spunem, lineară, carevasâzică, ci de una ce urmează capriciile memoriei personajelor-naratori, revine la acelaşi eveniment văzut din unghiuri diferite, aglutinează versiuni contradictorii, se alcătuieşte caleidoscopic din frinturi epice a căror imagine de ansamblu îşi schimbă desenul de la o clipă la alta, in funcţie de modificarea perspectivei auctoriale, pe măsură ce acesta (autorul) avansează în cunoaştere. Această Înaintare dificilă, căci timpul scurs, reticenţa unor martori, precaritatea probelor, subiectivităţile insurmontabile deformează, mesajul „adîncurilor“, este sugerată, din loc în loc pe parcursul romanului, prin secvenţele simbolice ale săpatului după morţi. „Săpind după morţi“ înseamnă a-ţi căuta rădăcinile, areveni la matcă, a te asocia tradiţiei, a fi al unei etnii, a cunoaşte ceva esenţial despre tine. Hitleţul cu care sapă unul dintre personajele naratoare este, totodată, condei, mod de a spune că literatura reprezintă una dintre căile fundamentale de acces la adevărurile despre noi înşine. Din punct de vedere al construcţiei. Lumina din adincuri este un roman anchetă, alcătuit din depoziţiile unor martori (Mama, mătuşa Catinca, mătuşa Domnica, Bădia, moş Fănică, moş Grigore) stimulate de către anchetator. Miza anchetei este stabilireade fapt restabilirea, căci o sentinţă judecătorească a fost dată vinovăţiilor în încercarea de ucidere a lui Vasile Ciobanu, tatăl adoptiv al anchetatorului. Ancheta nu este, insă, o anchetă oficială, aşa cum nici anchetatorul nu are o altă învestitură decit pe aceea morală. El vrea să ştie, el trebuie să ştie, dar nu numai împrejurările morţii (pină la urmă) a tatălui său adoptiv, ci întreaga istorie a neamului său, care se suprapune, de-a lungul unui important segment temporal, istoriei Neamului. In felul acesta, un eveniment din viaţa familiei (tentativa de crimă) devine pretextul epic pentru deschiderea romanului către social, istoric şi politic. Existenţa familiei de ţărani moldoveni din Şendriceni, se derulează, în timp, intr-un context istoric dominat de cele două războaie mondiale, iar pe plan intern, de cooperativizarea agriculturii, eveniment intim legat de modul de viaţă rural. Intr-un fel, violenţa care nu ________________________________________________ vernează relaţiile din cuprinsul unei familii de ţărani şi pe cele interfamiliale este un reflex al violenţei evenimentelor istorice. Acest tip de determinism nu poate fi ignorat, iar Alecu Ivan Ghika îl sugerează în subtextul romanului său. Pe de altă parte, violenţa, chiar dacă funcţionează ca răspuns, este, de fapt, structurală personajelor (cel puţin celor în linie bărbătească, cu o excepţie, Bădia, primul intelectual al familiei) şi exprimă un temperament bilios, asociat unei psihologii de inadaptabil. Un caz complex, explicabil prin interferenţa determinismului social cu o sensibilitate vulnerată şi cu un orgoliu exacerbat, este Vasile Ciobanu. Venit din afara Şendricenilor, centru al lumii in credinţa locuitorilor săi, Vasile Ciobanu este privit ca un venetic. Tot ce va încerca pentru a anula această optică se dovedeşte inoperant. In Şendriceni prejudecăţile sunt puţine, dar stabile. Vasile Ciobanu va sfida atunci, prin întregul său comportament, prejudecăţile locului, intrind astfel într-un joc extrem de periculos, în care, în cele din urmă, va pierde. Pină atunci însă, personajul îşi joacă toate cărţile, supralicitează, dar nu trişează. Cind, cum se spune, vremurile se schimbă, el se autoinstalează primar in satul părăsit de oficialităţile plecate in refugiu, supraveghează alegerile libere, acţionează inflexibil pentru cooperativizare şi îşi plăteşte poliţele, începind cu Bădia, fratele sofiei sale. Vasile Ciobanu este, deopotrivă, un produs al vremurilor şi al propriei eredităţi. In fond, este un singuratic, prea orgolios pentru a-şi recunoaşte greşelile (o va face, totuşi, pe patul de moarte) şi a se schimba. Personajul rămine, fără îndoială, o reuşită a prozatorului, care îl motivează psihologic complet, nu prin analiză, ci prin comportament. In plus, portretul lui Vasile Ciobanu se completează şi se nuanţează, cîştigind in complexitate, prin prezentarea atitudinii celorlalte personaje faţă de el. Fănică, deşi fratele Bădiei, este, totuşi, comprehensiv ; Bădia mai curind il dispreţuieşte decit îl urăşte ; Domnica il urăşte înverşunat şi după moarte . Saveta, soţia lui, oscilează între respectul tradiţional cuvenit bărbatului, frică animalică, gelozie, iubire, ură . Sănduţă, copilul Savetei şi fiul adoptiv al lui Vasile, alternează momentele de iubire (ca replică la opoziţia celorlalţi) cu cele de ură ş.a.m.d. Celelalte personaje se autodefinesc in cuprinsul „depoziţiilor“ lor sau sînt definite de către ceilalţi, într-un joc de oglinzi paralele, care reflectă imaginea la nesfîrşit. Intre ele, un loc deosebit îl ocupă figura mamei, pictată în tonuri calde, tandre, fără însă, o totală subordonare afectivă, care ar fi idealizat excesiv personajul. Mama este o icoană a suferinţei, dar suferinţa ei rămine una, ca să zic aşa, asumată şi chiar orgolioasă : ceea ce a fost, bine şi rău, poate mai mult rău, a fost viaţa mea, numai a mea şi nu se cuvine să regret nimic — pare a spune personajul. Este aici un aliaj foarte fin de fatalism ţărănesc şi de mindrie aristocratică. Declaraţiile martorilor sunt, de fapt, nişte confesiuni provocate, care depăşesc subiectul propus, alteori îl ignorează sau îl ocolesc, constituindu-se în povestiri complementare, avînd drept temă trecutul familiei. Ştafeta povestirii este trecută de la un personaj la altul, de la o voce narativă la alta, într-un roman polifonic, atent orchestrat şi armonizat. Vocile narative se disting nu doar prin poziţia din care o ocupă posesorii lor în ierarhia familială, ci, mai cu seamă, prin gradul de instrucţie şi prin tipul de experienţă existenţialăacumulată, reflectate atît in limbaj cit si in structura povestirilor ce alcătuiesc romanul. Femeile (Saveta, Catinca, Domnica) au partituri asemănătoare stilistic, căci asemănător este şi rolul lor in colectivitatea rurală evocată. Ele trebuie să îndure, şi îndură in virtutea unor legi nescrise. Revoltele sunt rare şi doar de natură verbală. De aceea, relatările lor conţin un soi de înţelepciune, vecină cu pasivitatea contemplativă, chiar faţă de propriul destin. Bărbaţii (Bădia, Grigore, Fănică) se disting între ei în primul rînd sub raportul vocabularului întrebuinţat. Bădia este un intelectual (învăţător) dezabuzat, „omul retras din viaţă“ în urma unor experienţe traumatizante, un fel de vinovat fără vină, prins în angrenajele istoriei. Vocabularul său este îngrijit, cuantumul de oralitate mai mic, discursul său este bine structurat în vederea transmiterii unui anumit mesaj. De aici şi acele sublinieri din povestirile sale („Asta-i de reţinut“ , „Bagă de seamă !“), prin care încearcă să direcţioneze atenţia receptorului. Povestirile lui Grigore sunt ale unui vns puţin implicat în dramele familiei, ale unui martor care înregistrează evenimentele şi le reproduce din exterior. Oralitatea şi pitorescul sunt notele dominante ale discursului său. In fine, Fănică, unui ţăran, apoi muncitor, apoi activist de partid cu funcţii de răspundere, priveşte lucrurile cumpănit, încearcă să se obiectiveze şi să ofere versiunea cea mai apropiată de adevăr. Limbajul său este ideologizat, lexicul sobru cenzurează efuziunile sentimentale, filtrează sentimentele. Două sunt calităţile prozatorului, reunite in chip original şi surprinzător in acest roman tulburător şi profund : forţa epică şi talentul de povestitor. Ca şi cum marele humuleştean ar „povesti“ lumea personajelor lui Rebreanu, Valentin F Mihăescu ! INTILNIRILE «LUCEAFĂRULUI» IN JUDEJUL HUNEDOARA • în zilele de 20 şi 21 februarie s-au desfăşurat la Hunedoara şi Deva intîlnirile „Luceafărul“ la care au participat, din partea redacţiei, Nicolae Dan Fruntelată, redactorul şef al revistei şi poetul Ion Iuga. Alături de scriitori consacraţi care trăiesc în acest judeţ, Neculai Chirică, Eugen Evu, Valeriu Bârgău, Ioan Evu, la manifestările organizate la Fabrica de încălţăminte „Corvin“ din Hunedoara, la „Studioul artelor" al Centrului de cultură şi creaţie Cîntarea României din Hunedoara şi Liceul industrial nr. 5 din Deva au fost prezenţi membri ai cenaclurilor literare hunedorene, numeroşi cititori. Desfăşurate sub semnul centenarului eminescian, manifestările au constituit o demonstraţie a vitalităţii creaţiei literare, muzicale, plastice din această zonă a ţării, precum şi prilejul unui dialog fertil, aplicat pe probleme ale colaborării dintre revista „Luceafărul“ şi creatorii hunedoreni. Vom reveni, intr-unul din numerele viitoare, într-un spaţiu mai amplu, asupra acestor intilniri. INTILNIRE «ASTRA»-«LUCEAFĂRUL» • In zilele de 16—17 februare 1989 a avut loc, in judeţul Braşov, întîlnirea ASTRA— LUCEAFĂRUL, organizată de Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Braşov şi Uniunea Scriitorilor. Intilnirea a fost dedicată centenarului Mihai Eminescu, cuprinzind complexe acţiuni şi manifestări culturale. Astfel, in ziua de 16 februarie 1989, la Biblioteca municipală din Braşov, s-a desfăşurat o seară de poezie şi prelegeri pe teme eminesciene. Au recitat (impresionant) poeme din creaţia marelui nostru poet actorii Ion Jugureanu, Maia Indrieş, Aurelian Burtea, Adrian Răţoi, Daniela Trifan, Virginia Itta Marcu şi Tudor George. Au citit, din creaţia proprie, poeţii A. I. Zăinescu, secretar responsabil de redacţie al revistei „Luceafărul“, Gabriela Negreanu şi Ion Mânzală. A luat cuvîntul, descriind teme majore ale actualităţii şi ale eminescologiei, criticul Mihai Ungheanu, redactor şef adjunct al revistei „Luceafărul“. De asemeni, au mai luat cuvintul A.I. Brumaru, secretar de redacţie al revistei „Astra“, Ion Itu, redactor la aceeaşi publicaţie, precum şi Radu Comănescu. întîlnirea a fost condusă de Daniel Drăgan, redactor şef al revistei „Astra“. A doua zi, grupul ASTRA—LUCEAFĂRUL a vizitat satul Drăguş (locul de baştină al lui Ion Codru Drăguşanu) străveche vatră românească din judeţul Braşov. Manifestările dedicate lui Mihai Eminescu s-au împletit cu un neaşteptat de frumos program folcloric, realizat de elevii şcolii generale din localitate, sub competenta îndrumare a cadrelor didactice. La sugestia oaspeţilor, bătrinii Solomon Jurcovan şi Gheorghe Rogozea l-au evocat pe profesorul Dimitrie Gusti cel care — vreme îndelungată — a studiat din punct de vedere etnologic și folcloric satul Drăguș (cineva ar trebui să se intereseze ca amintirile lor să nu piară). La această intilnire au participat, din partea revistei „Astra“ : Daniel Drăgan, Aurel Ion Brumaru, Ion Itu, Marius Petrașcu, Alexandru Ţion, Aurel Buda şi Ion Mânzală, iar din partea revistei „Luceafărul" : Mihai Ungheanu, Gabriela Negreanu şi Radu Comănescu. CENACLUL REVISTEI «LUCEAFĂRUL» • Marţi, 21 februarie a.c. a avut loc in rotonda Muzeului Literaturii Române cea de-a XIV-a şedinţă a Cenaclului revistei Luceafărul. Prima parte a şedinţei a fost dedicată memoriei scriitorilor Nicolae Velea şi Grigore Hagiu. Despre viaţa şi opera lor, despre amintirea lor în redacţia revistei „Luceafărul“, au vorbit : Mihai Ungheanu, Iulian Neacşu, Matei Gavril, Pan Izverna şi A.I. Zăinescu. Actriţa Janina Stavarache a recitat versuri de Grigore Hagiu. In partea a doua a şedinţei, Nicolae Fulga, autorul volumului „Drumuri în cîmpie“, 1988 a citit nuvela „Tata nu vrea să moară“. Au luat parte la discuţii : Ion Lăncrănjan, Iulian Neacşu, Dan Alexandru Condeescu, Nicolae Georgescu, Radu Comănescu, Nicolae Diaconu, Ilie Bădescu, Constant Călinescu, Mihaela Muraru-Mândrea, Radu Sorescu, D. Bălăeţ, Pan Izveran, Dan Preda, A.I. Zăinescu. Incitantul dialog al criticii a fost condus de Mihai Ungheanu. Intr-un număr viitor vom reveni mai pe larg. CONCURSUL „MIHAI EMINESCU" • Sub egida Comitetului pentru Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Arad şi a Uniunii Scriitorilor din R.S.R., Cenaclul din Arad al Uniunii Scriitorilor organizează Concursul literar „Mihai Eminescu“,Arad. 1989 — care vine să cinstească pe geniul literaturii române şi totodată îşi propune să descopere şi să promoveze tineri creatori din întreaga țară, ale căror creaţii sunt inspirate din glorioasa epopee a edificării socialismului in România, adică întemeierii acelui „mare viitor" visat de versul eminescian. Pot participa toți creatorii care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, fiecare cu minimum 5 poezii, o lucrare in proză (maximum 10 pagini) sau o lucrare de istorie literară (maximum 15 pagini) care să pună în valoare receptarea operei eminesciene în timpul său, ori să releve legăturile cu Aradul ale lui Mihai Eminescu. Lucrările vor fi expediate pe adresa : Cenaclul din Arad al Uniunii Scriitorilor, str. Eminescu 5, Arad — 2000, pină la data de 1 martie 1989 cu menţiunea : „Pentru Concurs“. r A PROZEI UN ROMAN DE DEBUT Un Bildungsroman sui-generis este Claudia de Irina Fieroiu. Cartea*) este artisticeste matură și, in ciuda, vîrstei foarte tinere a scriitoarei (are 24 de ani), fiind un roman, despre o adolescentă, nu are nimic adolescentin în redactare. Dimpotrivă, peste tot se remarcă acea lipsă de iluzii, refuz natural — iar nu programatic, urmărit cu crispare a fi realizat pas cu pas ca atare (ceea ce e tot o formă a adolescentinismului) — al înflăcărării factice, al extazelor de tot felul, al propensiunii grăbite spre beatitudine, idealizare etc., dar şi spre depresiune, denigrare nenuanţată, respingere a existenţei concrete în numele unor idealuri abstracte — toate acestea fiind prin excelenţă caracteristicile spiritului în curs de formare. Forţa cărţii Irinei Fieroiu tocmai în aceasta rezidă : naratorul (scriitorul de fapt), demonstrează o personalitate formată, care se referă la una ceva să se cristalizeze. Evident, autoarea nu e cu totul departe de tărîmul în care atracţia gravitaţională a acestei virste, cu, toate delicioasele ei copilării, cu exuberanţa şi dibuielile ei, funcţionează. Tocmai de aceea, îşi lansează în chip decis racheta, ce va să o smulgă instantaneu din această zonă, rezultatul fiind cel, fără îndoială, scontat : deşi romanul e la persoana inuii, Irina Fieroiu scrie un roman „obiectiv“ despre Claudia, şi, cu toată aparenţa formală de jurnal, totul nu e decit o strategie nativă. Făcîndu-se că se priveşte în oglindă, naratoarea o priveşte, de fapt, pe Claudia. Această maturitate a formulei epice, a perspectivei şi a tonului sînt favorizate oarecum şi de „subiect“, mai precis, de nucleul personalităţii protagonistei, a cărei evoluţie este urmărită in carte. Dincolo de inerenta necoagulare amintită, Claudia este, in linii mari, o structură născută matură, de fapt înarmată, aidoma Minerveh cu scut şi lance, de cind a venit pe lume, oricît aparenţele înşeală, oricît, mai bine spus, protagonista caută, cu imensă abilitate, să sugereze/insinueze că este o natură vulnerabilă, friabilă, sensibilă. Sensibilă este în fond, dar e vorba de o sensibilitate bine ţinută in firit de inteligenţă. Nevoia de cunoaştere — pornită dintr-un imperativ lăuntric esenţial al eroinei de a fi puternică — o face să trăiască experienţa dragostei. Exagerind puţin (dar foarte puţin !) Claudia se autoplasează în ipostaza adolescentei îndrăgostite, întrucît numai astfel poate căpăta o perspectivă adincă şi matură, necesară formării sale. E la mijloc o răceală care permite o remarcabilă (și lăudabilă sub aspect estetic) ascuțime a observației, imposibil de presupus la o adolescentă care „și-a pierdut capul“din dragoste, sau ar fi structural făcută să și-l 'piardă vreodată. Claudia se apropie de marginea''\prăpastiei._.Bentr«.i;a vedea mai bi ne . haurileX, !«J^®ttSn3u-se .fia cirgUrispita dostoievskianei rostogoliri cu capul în jos e gata sătriumfe, ci tocmai fiindcă această ispită este programată să funcţioneze la un moment dat, iar, apoi, respectivul mecanism de funcţionare, dacă se poate spune astfel, este dezamorsat. Numai răceala ar putea să explice că tocmai momentul aflat în atenţia atîtor mii de pagini — ilustre, minore sau pur şi simpluleşinate — de literatură, al întîlnirii între cei doi adolescenţi sortiţi să se iubească, este tratat cu discretă ironie. „Julieta“ relatează întîlnirea ei cu „Romeo“ cu indiscutabil singe rece. „Uitîndu-mă spre el am avut doi frisi verzi in care străluceau parcă mii de săgeți luminoase. Un arc mai lipsea si Cunidon. Dar poate Cupidon apăruse deja, pentru că nu m-am mai grăbit să mă îndepărtez.“ Aceeaşi răceală structurală este conservată în cîteva experienţe-uimită . Claudia este internată la un spital de boli nervoase pentru un şoc provocat de un accident în casă. Aici işi va exercita puterea de observaţie asupra „călăilor“ ei (o doctoriţă, o asistentă ş.a.m.d.) devenind, ei, nu doar victime ale puterii ei de observaţie (fata privindu-i „cu lupa“, ca pe nişte mici ţigănii roase de ticuri, complexe, jenante vanităţi), dar şi a sadicei putinţe (rod tot al lucidităţii, care nu se diminuează o clipă), a pacientei de a-şi scoate din sărite îngrijitorii ! Pentru autoare se profilează, ca posibil risc, acela ca, păstrînd ca protagonistă un tip de personaj precum Claudia, să nu mai aibă ceva nou de spus, căci indiscutabil, dincolo de forţa sa, eroina este fundamental o structură uscată, ca toţi aceia la care rigoarea învinge clină de clipă sensibilitatea. Apoi Irina Fieroiu însăşi ştie prea (chiar periculos de) bine cum să scrie şi, în felul acesta, discursul etic poate, în perspectivă, rămînînd impecabil şi hiperinteligent, să-şi piardă nota inefabilă. Deocamdată, Claudia este un excelent debut ■în proză. •) Irina Fieroiu : tros“, 1988 Victor Atanasiu „Claudia“, Editura „Alba A 4 PQEZIIE «SINGURĂTATEA CICLOPULUI» Volumul de versuri al lui Constantin Abăluţă *) este dovada cea mai bună pentru acest lin de siecle. La nici unul din contemporanii lui nu întîlnim atîta oboseală şi tristeţe ,atita deznădejde, deşi voalate printr-o tehnică elegiacă, a surdinei, in care se insinuează amănuntul şi detaliul. Monotonia perspectivelor topindu-se una în cealaltă se acordează cu bogăţia sentimentului : poetul nu-şi sfîrşeşte niciodată povestea şi tinguirea, pledînd pentru un ideal revoluţionar, pentru o cauză absentă : „încep să spun aceste cuvinte / bolnav şi nesigur pentru că in locul lor / poţi pune nimicul din lucruri / albeaţa frunzelor din vînt...“ Poezia se derulează încet, ca într-o reverie, fără a disloca lucrurile, ci apropiindu-se de ele, infuzionindu-le cu o revoltă leneşă, amalgamîndu-le, unindu-Ie într-o apă omogenă : „tu stai întins şi nemişcat / şi-n jur tăcerea pe care ai putea s-o populezi / să tulburi apa ce se întinde între da şi nu / cu cercuri de cenuşă / cu solzii iguanelor / cu mărinimia copilului orb...“. Căci viziunea „fin de siècle“ rezidă chiar în această disoluţie care tinde să anuleze contrariile şi conflictele ,să atingă împăcarea, liniştea absolută, denotînd o nevroză iremediabilă, o oboseală acumulată în urma unor nenumărate eşecuri. De unde renunţarea la acţiune, deşi pasivitatea e minată de insomnie, de o blinda agonie , „stau in această cameră / şi nu fac nimic mai mult / dacă ar veni cineva i-aş spune că e prea greu / să ridici de pe masă un lucru şi să-l pui in altă parte.“ Eşecul e provocat de vina de a trăi, împlintată chiar in fiinţa poetului : „Nu am făcut nimic ca să exist / vină pentru care voi da seamă. / Geamul vinovat de transparenţă / aşa de gol.“ Salvarea prin regresia spre mamă, simbolizată şi de camera închisă, protectoare, se refuză şi ea : „Să mă întorc la tine mamă e greu, / chiar odată întors nu pot afla nimic / din ceea ce sunt. Apa / se izbeşte de mal iar ecoul nu lasă / urme în creier. Nu mă pot / construi din nou / Simţurile pe care le rotesc deasupra lumii sunt ca vulturul / cu o gaură-n aripă. Glonţul / a căzut in altă parte. / Glonţul e un vultur / în altă lume“. Vulturul „cu o gaură în aripă“ al lui Nichita Stănescu, vital, lansat spre spaţiile rarefiate, îngereşti, se transformă aici în metaforă a simţurilor extenuate trenînd deasupra lumii interzise, consumîndu-se într-o tentativă disperată, fără folos. Iar accentul nu cade pe această zbatere, ci se difuzează un discurs, în tonul elegiac. Ca toţi decadenţii, Constantin Abăluţă se refugiază în estetism, înţeles nu ca rafinament formal, deşi acesta e implicat opţiunii, ci ca mod de existenţă. Estetul abandonează materia agresivă ,o refuză, înlocuind-o cu o consistenţă a cuvintelor, a discursului care mîngîie voluptuos suprfeţele, îşi trage sevele din parada lucrurilor care defilează, ca în Apocalipsă. Discursul subzistă morţii şi putrefacţiei, ruşinat ca de o perversiune : „mi-e ruşine şi totuşi scriu / poate că scrisul e o altă formă a materiei / ce nu are parte de moarte / ci doar de oprire.“ Estetismul substanaţial are privilegiul că îşi poate decide dispariţia, oprirea, act de imens orgoliu, in care orice estet se recunoaşte. Iar lamentaţia nesfîrşită care îl alimentează e o agonie, stare de suspendare dintre viaţă şi moarte : „Acum eu tac şi nimeni nu trăieşte viaţa descojită de cuvinte ca un buştean dus la vale cu căruţa / cu ciorchini de oameni pe el.“ „în dimineaţa fără nici o ţinta / ochiul ciclopului leneveşte / ca o caleaşca domnească / în mijlocul grădinii palatului / cu ornamentele-i de aur / sclipind în soare / pentru nimeni.“ In zadar vom căuta idei în poezia lui C. Abăluţă, pentru el totul curge şi nimic nu poate fi oprit, cunoscut, înţeles. Persistă numai o nostalgie a increatului, a melcului, împreună cu dorinţa atingerii unei stări omogene de început sau de sfîrşit : „Cine mai poţi fi / printre atîtea porţi, atîtea drumuri. / C cind va fi acest glob egal şi liniştit : o calotă / de apă şi una de pămînt / De ce bătrîne ocean / eşti sfîrşiat de pliscul continentelor.“ A rebours mai scinteiază o umbră a lui Walt Whitman : „am cunoscut duritatea pămîntului / am cutreierat furtunile oceanelor.“ Deşi din fotoliu, excursul poetului in lumi îndepărtate pe urmele lui Whitman şi Rimbaud, alternînd cu reveria intimă a camerei închise, spulberă ideea unui expresionism. Estetul rămine în rezervă, părăsind rînd pe rind cetăţile cucerite, purtîndu-şi cu sine, ochiul de ciclop, suverana singurătate. Aurelian Pavelescu • Constantin Abăluță : „Singurătatea ciclopului“, Editura „Cartea Românească", 1988.