Luminița, 1968 (Anul 19, nr. 1-12)
1968-08-01 / No. 8
Mitică o privi cu luare-aminte și aftă. Foarte frumoasă! îmi amintește de tinerețe. Vorba cîntecului, foaie verde de dudău, că eram și eu flăcău, iar acum sînt moșneag rău! — Ce vorbești, Mitică, tu ai 4 000 de ani? Ba și mai mult! zise el, serios. Eu sînt un basm, o baladă! Ce poate fi mai vechi decît ele? Cercetează brățara de os. Bucureștiul, cînd brățara asta era pe brațul unei femei, nu semăna de loc cu ce știu azi despre el. — Mitică, observ eți, ce legătură are asta cu Bucureștiul? E un oraș foarte tînăr în comparație cu brățara. Abia în anul 1459... Știu, vrei să spui că de atunci datează primul act în care e vorba despre București. — Da, hrisovul acela al lui Vlad Țepeș. — Bine, zise Mitică. Bogdane, pune brățara pe mînă. Așa. Acum sucește-o nițel... Bogdan făcu întocmai... și, cît ai clipi, zidurile din jurul nostru se topiră. Nici urmă de mașini, prăvălii, biciclete, antene de televiziune, tramvaie... Copaci și ierburi cît vedeai cu ochii și stoluri de case cu acoperiș din stuf. Am clipit uimit: eu și Bogdan aveam în locul hainelor cîte o blană. La umăr, arcuri. La șold, cîte o tolbă cu săgeți și în mînă cîte o toporișcă de piatră. Sîntem și acum tot în București, dar în neolitic, cu vreo 2 000 de ani înaintea erei noastre, ne anunță Mitică, victorios. — Vrei să spui că pe teritoriul de azi al orașului au existat așezări omenești din cele mai vechi timpuri? — Exact! Și, ca să-i dăm lui Bogdan o formulă științifică, o să-i spunem că strămoșii noștri trăiesc aici încă din paleolitic, adică din epoca cea mai veche a pietrei. Ne-a dus într-o colibă mai arătoasă. Acolo erau strînși mai mulți oameni, îmbrăcați ca și noi. Șef părea să fie o femeie între două vîrste, foarte autoritară. Ei toți se uitau respectuoși la o statuie înfățișînd, de asemenea, o femeie. Bogdan ar vrea să-i învețe o mulțime de lucruri — matematica, scrisul, istoria. Nu înțelegeam limba lor, dar îi simțeam nespus de aproape, au sentimentele noastre. Dîmbovița sau Colentina curge sub ochii lor ca și sub ai noștri. — Priviți, spune emoționat Mitică, ceea ce vedeți va fi în secolul XX ceva unic în lume! E statuia Zeiței de la Vidra! în 1968 o să poată fi văzută la Muzeul orașului București! Bogdan se grăbește să răsucească brățara, pentru că oamenii, observîndu-l pe Ușurelu, începuseră să umble la tolbele cu săgeți și riscam să-l vedem în frigare. Prin fața noastră zboară secolele, locuințele sînt mai solide, uneltele din piatră sînt înlocuite cu cele din bronz și apoi cu uneltele din fier, apar dacii, «cei mîndri și liberi», și romanii, fața antichității 3