Luminița, 1968 (Anul 19, nr. 1-12)

1968-08-01 / No. 8

Mitică o privi cu luare-aminte și aftă. Foarte frumoasă! îmi amintește de tinerețe. Vorba cîntecului, foaie verde de dudău, că eram și eu flăcău, iar acum sînt moșneag rău! — Ce vorbești, Mitică, tu ai 4 000 de ani? Ba și mai mult! zise el, serios. Eu sînt un basm, o baladă! Ce poate fi mai vechi decît ele? Cercetează brățara de os. Bucureștiul, cînd brățara asta era pe brațul unei femei, nu semăna de loc cu ce știu­ azi despre el. — Mitică, observ eți, ce legătură are asta cu Bucureștiul? E un oraș foarte tînăr în comparație cu brățara. Abia în anul 1459... Știu, vrei să spui că de atunci datează primul act în care e vorba despre București. — Da, hrisovul acela al lui Vlad Țepeș. — Bine, zise Mitică. Bogdane, pune brățara pe mînă. Așa. Acum sucește-o nițel... Bogdan făcu întocmai... și, cît ai clipi, zidurile din jurul nostru se topiră. Nici urmă de mașini, prăvălii, biciclete, antene de televiziune, tramvaie... Co­paci și ierburi cît vedeai cu ochii și stoluri de case cu acoperiș din stuf. Am clipit uimit: eu și Bogdan aveam în locul hainelor cîte o blană. La umăr, arcuri. La șold, cîte o tolbă cu săgeți și în mînă cîte o toporișcă de piatră. Sîntem și acum tot în București, dar în neolitic, cu vreo 2 000 de ani înaintea erei noastre, ne anunță Mi­tică, victorios. — Vrei să spui că pe teritoriul de azi al orașului au existat așezări ome­nești din cele mai vechi timpuri? — Exact! Și, ca să-i dăm lui Bogdan o formulă științifică, o să-i spunem că strămoșii noștri trăiesc aici încă din paleolitic, adică din epoca cea mai veche a pietrei. Ne-a dus într-o colibă mai arătoasă. Acolo erau strînși mai mulți oameni, îmbrăcați ca și noi. Șef părea să fie o femeie între două vîrste, foarte auto­ritară. Ei toți se uitau respectuoși la o statuie înfățișînd, de asemenea, o femeie. Bogdan ar vrea să-i învețe o mulțime de lucruri — matematica, scri­sul, istoria. Nu înțelegeam limba lor, dar îi simțeam nespus de aproape, au sentimentele noastre. Dîmbovița sau Colentina curge sub ochii lor ca și sub ai noștri. — Priviți, spune emoționat Mitică, ceea ce vedeți va fi în secolul XX ceva unic în lume! E statuia Zeiței de la Vidra! în 1968 o să poată fi văzută la Muzeul orașului București! Bogdan se grăbește să răsucească brățara, pentru că oamenii, obser­­vîndu-l pe Ușurelu, începuseră să umble la tolbele cu săgeți și riscam să-l vedem în frigare. Prin fața noastră zboară secolele, locuințele sînt mai solide, uneltele din piatră sînt înlo­cuite cu cele din bronz și apoi cu uneltele din fier, apar dacii, «cei mîndri și liberi», și romanii, fața antichității 3

Next