Lupta Moldovei, ianuarie-martie 1952 (Anul 8, nr. 1671-1747)

1952-01-15 / nr. 1682

Pag. 2 LAPTA MOLDOVEI I. L. Caragiale împotriva cultivării senzaționalului în presă Spre deosebire de presa de tip nou, pusa în slujba maselor munci­toare, presă care are rolul de-a antrena și organiza lupta pentru făurirea unei vieți fericite poporu­­­lui muncitor, caracteristica presei burgheze este publicarea la loc vizibil și cu litere majuscule a di­feritelor știri senzaționale, crime, sinucideri, etc. Această tendință conștientă de­ a cultiva senzaționalul în presă ser­vește pe deoparte politicii clasei exploatatoare de a narcotiza mas­­sele și a abate atenția oamenilor, muncii de la problemele esențiale ale zilei. Pe de altă parte culti­varea senzaționalului servește stă­pânilor acestor ziare burgheze de a-și vâna cititorii. In articolul „Gazetăria de va­ră“, publicat în ziarul Opinia din 14 iulie 1899, I. L. Caragiale a­­firma printre altele: „Cu sosirea caniculei, ziarele (burgheze, n.n.) aproape în gene­ral, intră necontenit într-o peri­oadă acută de secetă, mai cu sea­mă în privința știrilor politice. In schimb însă, dacă Providența tri­mite câte ceva fapte diverse, precum crime, sinucideri, incendieri, dispari­ții de persoane, sau alte așa ceva, atunci asemenea lucruri sunt des­crise, explicate și comentate cu o, putere de fantezie demnă de se­zon“. (Este vorba de sezonul de vară, când căldurile lui Cuptor își fac efectul pe deplin în presa burgheză). Luând atitudine și împotriva a­­cestei maniere burgheze — cultiva­rea senzaționalului în presă — Ca­­ragiale scrie schița fantezistă pe care o publicăm în numărul de față, apărută într'o ediție extraordi­nară a ziarului „Opinia“ Anul I, No. 39 din 16 iunie 1897 prin care satirizează atât mijloacele murda­re ale patronilor de ziare bur­gheze, folosite spre a-și vinde foile, cât și pe cititorii dornici de „senzații tari“, de fapte diverse! DRAMA DE LA SOCOLA — Primele versiuni. La Socola. Cine sunt amorezii ? Cum s’a comis faptul ? La casa victimei. Ancheta — începem să ne occidentalizăm. Abuzul și electricitatea micșorând din ce în ce distanța dintre noi și centrele mari europene, au făcut posibile și în România moravurile marilor orașe apuse­ne — moravuri necunoscute până deună­zi în societatea noastră, nile Sinuciderile senzaționale, pasiv­aprinse și crimele săvârșite în condiții de neînchipuită­toare — atâtea lucruri cari ne ui­o­­meau în foiletoanele ziarelor ger­mane dar mai ales franceze, ali­mentează zilnic și rubrica fapte­lor diverse a gazetelor noastre. După apariția ziarului nostru, ieri, se răspândise în oraș o veste care a emoționat publicul în gra­dul cel mai înalt. Se vorbea de un adulter descoperit, de revol­ver, de răniți, de un cal împușcat — și toate acestea cu amănunte fioroase dar învăluite de mister, ceea ce dădea povestei un caracter cu atât mai picant. Pe la 9 ceasuri nu era om în Iași care să nu știe că la Socola s'a comis o crimă din dragoste dar nimeni nu știa bine cine e crimina­lul și în ce împrejurări s'a produs evenimentul ce se comenta cu a­­tâta interes. Trecuse de miezul nopții și curio­șii încă discutau asupra ipoteze­lor mai probabile ale acestei sen­zaționale aventuri. In strada Șo­­seaua Arcu, într'o căsuță cu aspect, modest, locuește o doamnă între două vârste. Peste drum de aceas­tă casă, șade văduva unui fost profesor de la gimnaziul Ștefan cel Mare, și băiatul său, un tâ­năr care-și trece acum exame­nele pentru o clasă de liceu. Nici poziția socială, nici avan­tajele fizice ale doamnei din că­suța modestă nu erau de natură să inspire o pasiune profundă; i­­maginația precocelui amorez, însă, înflăcărată de reminescențele sce­nelor romantice din forțele Uni­versului, a tot șters imperfecțiuni­le femeei până când a făcut dintr'însa regina visurilor lui. Din momentul acesta, o dragos­te a tout casser se încinge între cei doi vecini. Aproape fără introducerea ga­lantă de rigoare în asemenea în­treprinderi, doamna din strada Șoseaua Arcu acordă vecinului de peste drum favorurile prelimi­nării care țin loc, în amor și de arvună și de gaj. De aici în­colo, lucrurile intră în făgașul banal al boalei despre care se zice că începe cu o tre­­murătură și sfârșește cu un căscat:­ doamna citește, la fereastră, versu­­rile pe cari, tot la fererastră, copiază domol din poieții mai în­d­­flăcărați — și când regina nopții apare majestoasă, după ce a îmbrâncit norii cari,i se pun în cale, amorezii descifrează, unul în ochii celui­l­alt, poema nesfârșitei dureri care sbuciumă inima lor ro­bită. Se vede, însă, că variațiile at­mosferice care ne-au exasperat pe pământ nu a avut înrâurire și asupra inimii eroilor dramei de ieri. De câtăva vreme se observa câte un petec de nor care întune­ca seninul acestor­ suflete fericite. Enervarea, gelozia și exagerarea nimicurilor fără importanță făcuse­ră, cu neplăcerile pe care le pro­vocau, aproape un iad din paradi­sul acesta nelegitim. Soarele apă­­rea, însă, după furtună și era pu­rurea cu atât mai strălucitor cu cât mai gros fusese norul cărei întunecase. Pe la 4 ceasuri după prânz, Sâmbătă, perechea de fericiți si­gila, la Socola, o reconciliere, al cărei farmec e mai delicios decât amorul însuși.. Mirosul de tei în­florit care îmbălsămează atmosfera și concertul wagnerian al broaște­­lor din baltă făceau din parcul lui Rivalet un colț de Olimp unde, ca niște zei sburdalnici se sbeguiesc microbii febrei tifoide.­ ­ Atrași, de umbra discretă a unui boschet poetic, eroii se ascund de privirile întrebătoare ale birja­rului și acolo, în liniștea tihnită a pologului de frunze verzi, deapănă pe îndelete firul dragostei lor ar­zătoare. La un moment, birjarul, care a­­proape uitase de clienții săi, aude un foc de revolver în culcușul amorezaților și, când se duce să vadă ce e, găsește pe femeie ți­pând, plină de sânge și cu palma dreaptă străpunsă de glonț. La vederea sângelui, birjarul Nr. 223 se îngrozește și, ca să nu fie chemat ca martor la proces se urcă pe capră și dă bici cailor. Pe drum însă, observă spre marea lui groază că clienții, mai iuți de­cât el, sunt și ei în trăsură. Atunci se pune pe o goană tur­bată ca să ajungă la poliție pentru a denunța crima. Calul a­­leargă cu limba scoasă până în strada Palatului și aici, în dreptul firmei „La peștele de aur" cade extenuat și moare. Birjarul, într'o stare sufletească pe care vi-o închipuiți ușor, alear­gă pe jos ca să întâlnească un confrate care să­­ împrumute un cal pentru a-și duce trăsura la poliție — și în vremea aceasta a­­morezii dispar. Când a aflat poliția despre dra­ma de la Socola, actorii își pansa­seră deja rănile și meditau, fie­care în cuibul său, asupra emo­țiilor la care dă naștere stângă­cia, mai ales când te joci cu revol­verul. Rănita e îngrijită de d. dr. Bo­­ghea, care o socotește în afară de orice pericol. Poliția n'a făcut nici o cerce­tare pentru că, faptul petrecându se în raionul comunei Bucium, instru­irea lui intră în căderile primarului respectiv. Parchetul a făcut astă noapte o descindere și din anchetă pare a rezulta că flăcăul, voind pentru circumstanță, să ia o poză drama­tică, a atins din nebăgare de seamă trăgaciul revolverului — pe care-l luase ca decor teatral — și glonțul a pornit spre îngrozitoarea lui surprindere. După o altă versiune — foarte puțin probabilă, dată fiind naivi­tatea întregei acestei pagini de roman — îndrăgostiții ar fi avut o scenă violentă, în care timp domnul, în paroxismul necazului, ar fi tras asupra doamnei, cu in­tenția de a o ucide. Ultimul cuvânt. Pentru a da de veste parchetu­lui despre furtuna care se deslăn­­țuise la Socola, într'un pahar cu apă, birjarul și-a omorît calul în interes public. In așa împrejurări parchetul ar urma să-l despăgubească. Parche­tul însă, pe cât aflăm, nu are fon­duri pentru asemenea lucruri — așa încât cel care va plăti oalele sparte va fi conducătorul trăsurii cu numărul 223 102 ani de la nașterea lui Mihail Eminescu La 15 ianuarie 1850, s'a născut în Ipoteștii Botoșanilor, Mihai E­­minescu. Cunoscând de copil viața grea a poporului, exploatat bestial de moșierime și de burghezia care a trădat idealurile­ revoluției de la 1848, Mihai Eminescu s'a dovedit un aprig apărător al „singurei cla­se producătoare" — cum scria el —­ al poporului muncitor. Pornit pe linia unei lupte dârze împotriva odiosului regim de ex­ploatare, Eminescu a demascat fără cruțare pe trădătorii revoluției de la 1848, în caracterizarea felului cum înțelegea regimul burghezo-moșie­­resc de la noi libertățile democrate, caracterizare pe care poetul a pu­blicat-o în chiar paginile „Con 1876. Iată ce scria printre altele ma­bertatea de a exploata, egalitatea e vecinul meu, fraternitatea un moft Dar atitudinea de ură împotri­vdiosului regim care a dus la deca de vedere, reiese limpede din cele­nescu, și mai ales din „împărat și vorbirilor literare" din 1 August rele nostru poet: „Libertatea e ii­­egalitatea de a deveni tiran, ca și ilustrat prin ghilotină“, va burgheza­ moșierimii, împotriva clența statului din toate punctele mai valoroase poezii ale lui Emi­­proletar", „Epigonii" și „Srisori". De o deosebită actualitate sunt însă versurile prin care Mihai E­­minescu se ridică împotriva războa­ielor nedrepte, purtate în scopul a­­supririi și exploatării altor popoare. Această atitudine rezultă mai ales din versurile:­­Virtutea pentru dânșii — ea nu există. Insă V'o predică, căci trebue să fie brațe tari A statelor greoaie care trebue ‘mpinse Și trebuesc luptate războaiele aprinse. Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari*. Și Eminescu arată că aceste războaie duse de clica imperialiști­lor, pentru creșterea profiturilor lor, sunt în realitate războaie pur­tate de muncitorime, tocmai împo­triva intereselor ei: -Averea să le aperi, mărirea ș'a lor bine, Ei brațul tău înarmă, ca să lo­vești în tine, Și pe voi contra voastră la luptă ei ră­mân. Dragostea de Patrie este dea­semeni prezentă în opera marelui nostru scriitor. Condamnând războ­aiele imperialiste, Eminescu arată totodată că ele sunt sortite eșecu­lui, că mercenarii imperialiștilor vor fi întotdeauna înfrânți de cei care luptă pentru a-și apăra țara, mânați de dragostea de Patrie. Acestea rezultă clar din „Scrisoarea III-a", din răspunsul plin de înțele­pciune pe care i-l dă Mircea cel Bătrân, trufașului Baiazid: —«... Mulți durară, după vrem­uri, peste Dunăre vr'un pod. De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod; împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă. Au venit și'n țara noastră de- au cerut pământ și apă. Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te'nspăimânt. Cum veniră, se făcură toți o apă ș'un pământ*. Și bătrânul Domn al Țării Ro­mânești încheie: —­­N'avem ești, dară iubirea de moșie e un zid. Care nu se­ nfiorează de-a ta faimă Baiazid !" Mihai Eminescu a murit tânăr, în 1889, răpus de mizeria în care a fost nevoit să trăiască. Pentru marea valoare a poezii­lor sale, Academia RPR — ca și pe Creangă și Caragiale — l-a dec­larat ..post-mortem", membru de onoare al ei. Sărbătorirea centenarului naș­terii sale în 1950, sărbătorire ini­țiată de Partidul Muncitoresc Ro­m­ân, a contribuit la punerea în adevărata lumină a operei sale, de­formată de criticii burghezi, și la răspândirea ei în popor. Datoria noastră este de a ne apleca cu dragoste asupra operei sale, de a o studia și de a învăța din ea, ca semn a înaltei prețuiri pe care i-o acordăm Tr. TANEA Nr. im «Lucrările tovarășului Stalin asupra lingvisticii - o cotitură în știința istoriei“ Duminică dimineață, în aula fi­lialei din Iași a Academiei R.P.R., în cadrul Institutului de istorie și filologie al Academiei, tovarășul acad. Const. Balmuș, rectorul Uni­­verității „G. I. Perhon“ din Bucu­rești a conferențiat despre: „Lucrările tovarășului Stalin a­­supra lingvisticii, o cotitură în știința istoriei“. La această conferință au parti­cipat un mare număr de oameni de știință din orașul nostru, pro­fesori universitari și secundari, stu­denți, elevi, etc. Tovarășul acad. Const. Balmuș a făcut o amplă și documentată expunere asupra importanței deose­bite pe care o prezintă pentru desvoltarea științei istorice lucră­rile lui I. V. Stalin, privind mar­xismul și problemele lingvisticii. In încheere vorbitorul a subliniat sarcinile deosebit de importante pe care le au oamenii de știință din țara noastră pentru a traduce în viață aceste geniale lucrări stali­­niste, sarcini de îndeplinirea căro­ra depinde ridicarea la un nivel cât mai înalt al științei din R.P.R , știință pusă în slujba poporului nostru muncitor. ^° 000 °— Din activitatea Comitetului de luptă pentru pace din comuna Aroneanu Una din metodele de muncă ale Comitetului de luptă pentru pace din Aroneanu, este folosirea cât mai largă a adunărilor cetățe­nești din cadrul căminului cultu­ral, unde importanța luptei pen­tru pace este pe larg popularizată. In ultima lună s'au ținut în ca­drul căminului cultural, patru conferințe organizate de Comitetul de luptă pentru pace, prin care s'a arătat creșterea necontenită a fron­tului partizanilor păcii, rolul impor­tant pe care îl are Uniunea Sovie­tică în asigurarea păcii între po­poare, precum și necesitatea de a sprijini cauza dreaptă pentru care luptă eroicul popor coreean și vo­luntarii chinezi. Deasemeni, comitetul de luptă perntru pace din Aroneanu, foloseș­­te din plin agitația vizuală, nume­roase lozinci și panouri arătând și popularizând realizările obți­nute de către oamenii so­vietici în lupta lor pentru construirea comunismului, pre­­cum și de țările de democrație popu­lară care, cu sprijinul Uniunii So­vietice și conduse de partidele co­muniste și muncitorești, luptă pen­tru construirea socialismului. Prin mai multe panouri, sunt demascate uneltirile imperialiștilor americani și englezi, ațâțători la război și ale slugilor lor de teapa lui Titu, îndrumat de către organizația de partid. Comitetul de luptă neu­tru pace din comuna Aroneanu activează permanent pentru a a­­trage pe toți țăranii săraci și mij­locași în lupta pentru apărarea bu­nului cel mai de preț al omenirii. Pacea! MARGARETA UNGUREANU coresp IALE-EMINE­SCU C­A­R­A­G La interval de câteva zile nu­mai, pe răbojul lui Ianuarie, gă­sim încrustate două date deosebit de importante în istoria literaturii noastre: Eminescu, născut în ziua de 15 a lunii­ (1850) și Caragiale, venit pe lume în zorii zilei de 30 Ianuarie (anul 1852). Astfel, cin­stirea lor, acum, după mai bine de uli veac de la naștere (centenarul lui Eminescu a fost sărbătorit a­­cum doi ani, iar al lui Caragiale se va aniversa peste câteva zile, la 30 ianuarie 1952), îi alătură din nou pe vechii prieteni care au dat lite­raturii noastre neprețuite monu­mente. Și nu-i vorba, doar, de o întâmplătoare alăturare de nume. Căci ambii scriitori, reprezentând, pentru cultura poporului nostru, adevăratele culmi ale creației, au dus aceeași luptă, în condițiile mize­rable ale unui regim despotic, in­teresat să frâneze orice acțiune de ridicare a conștiinței masselor și prezentând asuprirea drept o bine­­cu­vântare. In asemenea împrejurări s'au cu­noscut, înainte de a se afirma ca scriitori, doi tineri al căror entu­ziasm fierbinte pentru cultură, al căror avânt cutezător își aveau re­versul în dragostea neprefăcută, a­­dâncă, față de poporul apăsat, față de istoria și de limba lui. Episodul primei întâlniri între cei doi, des­cris mai târziu, de Caragiale, este, desigur, cel mai impresionant mo­ment consemnat de istoria noastră literară. Un tânăr de nouăsprezece ani „era o frumusețe! O clasică încadrată de niște figură plete mari negre, o frunte înaltă și se­nină, niște ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând și adânc melancolic... „Mă recomand Mihail Eminescu“. Așa l-am cunoscut“ — scrie Caragiale (In Nirvana). Celălalt, și mai crud ca vârstă, avea abia șaptesprezece ani; locuia într'o casă unde trăsese un actor, care, văzându-l dornic să citească în­­­tr'una, îi spune într'o zi: „Iți place să te ocupi cu literatura... Am și eu un băiat în trupă care citește mult, este foarte învățat, știe nem­țește, și are mare talent, face poe­zii, ne-a făcut câteva cuplete mi­nunate".Și actorul continuă apoi să-i spună cum „găsise la un hotel din Giurgiu pe acel băiat — care slu­jea în curte și la grajd — culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. In ieslele grajdului, la o parte, era un giamantan — biblio­teca băiatului — plin cu cărți­. Tânărul de șaptesprezece ani, Caragiale, așteaptă nerăbdător să-l întâlnească pe Eminescu: „Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce, îmi închipuiam pe tână­rul aventurier ca o ființă extraordi­nară, un erou, un viitor om mare. In închipuirea mea, văzându-l în revoltă față cu practica vieții co­mune, găseam că disprețul lui pentru disciplina socială e o do­vadă cum că omul acesta trebue să fie scos dintr'un tipar de lux, nu din acelea din care se trag e­­xemplarele stereotipe cu miile de duzine.......Câtă filozofie n'am de­pănat împreună toată noaptea a­­ceea cu nepregetul vârstei de șapte­sprezece ani! Ce entuziasm! Ce ve­selie! Hotărît, închipuirea nu mă înșelase... Era un copil minunat" (In Nirvana) „Nepregetul vârstei celor doi, pe deoparte, gravitatea lor, sufletească pe de altă parte, neconn­formismul față de „disciplina so­­oială" (burgheză) practicat de ne­­­vârstnicul Eminescu și admirat de adolescentul Caragiale, preocupări­i­le serioase, studiile de care era în­amorat primul, intuiția și neas­tâmpărul de a primi, de a asimila al celuilalt, dau consistență și semnificație acestei neasemuite scene. Deși deosebiți ca temperamente, între Eminescu și Caragiale s'a închegat o prietenie solidă. La baza ei au stat prețuirea reciprocă, sin­ceritatea convingerilor, disprețul pentru societatea care nu avea neloc de creatori legați de popor, care-i lăsa pe aceștia să se sbată în mizerie, atunci când nu salah­o­­reau în funcții mărunte. Eminescu a trebuit sa fie bibliotecar, revizor­­școlar, străbătând glodurile și nă­meții județelor Iași și Vaslui, ga­­zetari sfârșindu-și viața, de tânăr în cea mai înfiorătoare stare de boală și lipsă. Caragiale a fost și el nevoit să funcționeze ca regis­trator la Regie, admonestat că nu se prezintă regulat la slujbă, de unde a și fost apoi îndepărtat, apoi berar, revizor­ școlar, etc., pentru că scârbit, să-și trăiască ultimii ani într'un exil voluntar, departe de țară - Prietenia Caragiale-Eminescu, feniceră și solidă, a continuat în a­­nii robiei de la „Timpul", neegalată "decât numai de aceea dintre „bă­dița Mihai" și țăranul din boj­deuca Țicăului, Ion Creangă, într'o ședință a „Junimii" la care a participat, în 1884, (17 Martie) Caragiale nu s'a ferit să spună deschis că dacă nu s'ar gă­si în literatura română poezii ca ale lui Alecsandri nici pentru sute de galbeni — așa cum afirmase cineva, în schimb zeci de mii de galbeni dacă s'ar da, nu sar găsi cineva să-l ajungă pe Eminescu. Cuvintele lui Caragiale l-au indis­pus grozav pe Maiorescu,­­ pa­tronul care șovăise mult până a-l așeza pe Eminescu, în ierarhia talentelor, după Alecsandri, ca și pe poetul de la Mircești, care era de față. Aprecierea lui Caragiale era o nouă manifestare a independenței sa­le în idei față de membrii Junimii. Mai târziu, după moartea lui E­­minescu, autorul ,,Scrisorii pierdu­te" publică paginile cele mai splen­dide de evocare a fostului prieten, apărându-i opera de falsificările care începuseră de pe atunci, și căutând să spulbere legenda pe care o acreditau acei ce l-au lăsat în suferință: „S'a susținut că dis­prețuia averea... S'a zis că era ri=­sipitor și că, orice lume ar fi tre­cut prin mână­i, el tot nefericit ar fi fost de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minu­nată judecată, dar ieftină scuză pentru acei ce i-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată dignitatea deși apropierea lui le-a făcut cinste și... profit — și încă le face”. Aceste cuvinte întru cinstirea memoriei neasemuitului poet­ al limbii românești (din Ironie), ca și acelea publicate de Caragiale sub titlul Două note, au darul de a perpetua mărturia nedesmințită a marei și pictuitoarei lor prietenii, împletită în avântarea aceleeași ho­­tărîte lupte contra acelora despre care scria Eminescu: „Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură Laudele lor de­sigur m'ar scârbi peste măsură". Amândoi au suportat „cu zâm­bet“ și cu dispreț ura acelora de pe care, smulgând veștmintele de pa­radă, i-a arătat în toată hidoșenia lor morală. ■ Și în vreme ce, monstruoasa ură a foștilor împilatori a fost spulbe­rată așa fel ca ea să nu mai renas­că, întâlnirea de acum optzeci și­­ trei de ani între cei doi tineri mi­nunați este slăvită într'o lume nouă, pentru nașterea căreia și ei au pus o piatră, R. NAUMESGU

Next