Lupta Moldovei, ianuarie-martie 1952 (Anul 8, nr. 1671-1747)
1952-01-15 / nr. 1682
Pag. 2 LAPTA MOLDOVEI I. L. Caragiale împotriva cultivării senzaționalului în presă Spre deosebire de presa de tip nou, pusa în slujba maselor muncitoare, presă care are rolul de-a antrena și organiza lupta pentru făurirea unei vieți fericite poporului muncitor, caracteristica presei burgheze este publicarea la loc vizibil și cu litere majuscule a diferitelor știri senzaționale, crime, sinucideri, etc. Această tendință conștientă de a cultiva senzaționalul în presă servește pe deoparte politicii clasei exploatatoare de a narcotiza massele și a abate atenția oamenilor, muncii de la problemele esențiale ale zilei. Pe de altă parte cultivarea senzaționalului servește stăpânilor acestor ziare burgheze de a-și vâna cititorii. In articolul „Gazetăria de vară“, publicat în ziarul Opinia din 14 iulie 1899, I. L. Caragiale afirma printre altele: „Cu sosirea caniculei, ziarele (burgheze, n.n.) aproape în general, intră necontenit într-o perioadă acută de secetă, mai cu seamă în privința știrilor politice. In schimb însă, dacă Providența trimite câte ceva fapte diverse, precum crime, sinucideri, incendieri, dispariții de persoane, sau alte așa ceva, atunci asemenea lucruri sunt descrise, explicate și comentate cu o, putere de fantezie demnă de sezon“. (Este vorba de sezonul de vară, când căldurile lui Cuptor își fac efectul pe deplin în presa burgheză). Luând atitudine și împotriva acestei maniere burgheze — cultivarea senzaționalului în presă — Caragiale scrie schița fantezistă pe care o publicăm în numărul de față, apărută într'o ediție extraordinară a ziarului „Opinia“ Anul I, No. 39 din 16 iunie 1897 prin care satirizează atât mijloacele murdare ale patronilor de ziare burgheze, folosite spre a-și vinde foile, cât și pe cititorii dornici de „senzații tari“, de fapte diverse! DRAMA DE LA SOCOLA — Primele versiuni. La Socola. Cine sunt amorezii ? Cum s’a comis faptul ? La casa victimei. Ancheta — începem să ne occidentalizăm. Abuzul și electricitatea micșorând din ce în ce distanța dintre noi și centrele mari europene, au făcut posibile și în România moravurile marilor orașe apusene — moravuri necunoscute până deunăzi în societatea noastră, nile Sinuciderile senzaționale, pasivaprinse și crimele săvârșite în condiții de neînchipuitătoare — atâtea lucruri cari ne uiomeau în foiletoanele ziarelor germane dar mai ales franceze, alimentează zilnic și rubrica faptelor diverse a gazetelor noastre. După apariția ziarului nostru, ieri, se răspândise în oraș o veste care a emoționat publicul în gradul cel mai înalt. Se vorbea de un adulter descoperit, de revolver, de răniți, de un cal împușcat — și toate acestea cu amănunte fioroase dar învăluite de mister, ceea ce dădea povestei un caracter cu atât mai picant. Pe la 9 ceasuri nu era om în Iași care să nu știe că la Socola s'a comis o crimă din dragoste dar nimeni nu știa bine cine e criminalul și în ce împrejurări s'a produs evenimentul ce se comenta cu atâta interes. Trecuse de miezul nopții și curioșii încă discutau asupra ipotezelor mai probabile ale acestei senzaționale aventuri. In strada Șoseaua Arcu, într'o căsuță cu aspect, modest, locuește o doamnă între două vârste. Peste drum de această casă, șade văduva unui fost profesor de la gimnaziul Ștefan cel Mare, și băiatul său, un tânăr care-și trece acum examenele pentru o clasă de liceu. Nici poziția socială, nici avantajele fizice ale doamnei din căsuța modestă nu erau de natură să inspire o pasiune profundă; imaginația precocelui amorez, însă, înflăcărată de reminescențele scenelor romantice din forțele Universului, a tot șters imperfecțiunile femeei până când a făcut dintr'însa regina visurilor lui. Din momentul acesta, o dragoste a tout casser se încinge între cei doi vecini. Aproape fără introducerea galantă de rigoare în asemenea întreprinderi, doamna din strada Șoseaua Arcu acordă vecinului de peste drum favorurile preliminării care țin loc, în amor și de arvună și de gaj. De aici încolo, lucrurile intră în făgașul banal al boalei despre care se zice că începe cu o tremurătură și sfârșește cu un căscat: doamna citește, la fereastră, versurile pe cari, tot la fererastră, copiază domol din poieții mai îndflăcărați — și când regina nopții apare majestoasă, după ce a îmbrâncit norii cari,i se pun în cale, amorezii descifrează, unul în ochii celuilalt, poema nesfârșitei dureri care sbuciumă inima lor robită. Se vede, însă, că variațiile atmosferice care ne-au exasperat pe pământ nu a avut înrâurire și asupra inimii eroilor dramei de ieri. De câtăva vreme se observa câte un petec de nor care întuneca seninul acestor suflete fericite. Enervarea, gelozia și exagerarea nimicurilor fără importanță făcuseră, cu neplăcerile pe care le provocau, aproape un iad din paradisul acesta nelegitim. Soarele apărea, însă, după furtună și era pururea cu atât mai strălucitor cu cât mai gros fusese norul cărei întunecase. Pe la 4 ceasuri după prânz, Sâmbătă, perechea de fericiți sigila, la Socola, o reconciliere, al cărei farmec e mai delicios decât amorul însuși.. Mirosul de tei înflorit care îmbălsămează atmosfera și concertul wagnerian al broaștelor din baltă făceau din parcul lui Rivalet un colț de Olimp unde, ca niște zei sburdalnici se sbeguiesc microbii febrei tifoide. Atrași, de umbra discretă a unui boschet poetic, eroii se ascund de privirile întrebătoare ale birjarului și acolo, în liniștea tihnită a pologului de frunze verzi, deapănă pe îndelete firul dragostei lor arzătoare. La un moment, birjarul, care aproape uitase de clienții săi, aude un foc de revolver în culcușul amorezaților și, când se duce să vadă ce e, găsește pe femeie țipând, plină de sânge și cu palma dreaptă străpunsă de glonț. La vederea sângelui, birjarul Nr. 223 se îngrozește și, ca să nu fie chemat ca martor la proces se urcă pe capră și dă bici cailor. Pe drum însă, observă spre marea lui groază că clienții, mai iuți decât el, sunt și ei în trăsură. Atunci se pune pe o goană turbată ca să ajungă la poliție pentru a denunța crima. Calul aleargă cu limba scoasă până în strada Palatului și aici, în dreptul firmei „La peștele de aur" cade extenuat și moare. Birjarul, într'o stare sufletească pe care vi-o închipuiți ușor, aleargă pe jos ca să întâlnească un confrate care să împrumute un cal pentru a-și duce trăsura la poliție — și în vremea aceasta amorezii dispar. Când a aflat poliția despre drama de la Socola, actorii își pansaseră deja rănile și meditau, fiecare în cuibul său, asupra emoțiilor la care dă naștere stângăcia, mai ales când te joci cu revolverul. Rănita e îngrijită de d. dr. Boghea, care o socotește în afară de orice pericol. Poliția n'a făcut nici o cercetare pentru că, faptul petrecându se în raionul comunei Bucium, instruirea lui intră în căderile primarului respectiv. Parchetul a făcut astă noapte o descindere și din anchetă pare a rezulta că flăcăul, voind pentru circumstanță, să ia o poză dramatică, a atins din nebăgare de seamă trăgaciul revolverului — pe care-l luase ca decor teatral — și glonțul a pornit spre îngrozitoarea lui surprindere. După o altă versiune — foarte puțin probabilă, dată fiind naivitatea întregei acestei pagini de roman — îndrăgostiții ar fi avut o scenă violentă, în care timp domnul, în paroxismul necazului, ar fi tras asupra doamnei, cu intenția de a o ucide. Ultimul cuvânt. Pentru a da de veste parchetului despre furtuna care se deslănțuise la Socola, într'un pahar cu apă, birjarul și-a omorît calul în interes public. In așa împrejurări parchetul ar urma să-l despăgubească. Parchetul însă, pe cât aflăm, nu are fonduri pentru asemenea lucruri — așa încât cel care va plăti oalele sparte va fi conducătorul trăsurii cu numărul 223 102 ani de la nașterea lui Mihail Eminescu La 15 ianuarie 1850, s'a născut în Ipoteștii Botoșanilor, Mihai Eminescu. Cunoscând de copil viața grea a poporului, exploatat bestial de moșierime și de burghezia care a trădat idealurile revoluției de la 1848, Mihai Eminescu s'a dovedit un aprig apărător al „singurei clase producătoare" — cum scria el — al poporului muncitor. Pornit pe linia unei lupte dârze împotriva odiosului regim de exploatare, Eminescu a demascat fără cruțare pe trădătorii revoluției de la 1848, în caracterizarea felului cum înțelegea regimul burghezo-moșieresc de la noi libertățile democrate, caracterizare pe care poetul a publicat-o în chiar paginile „Con 1876. Iată ce scria printre altele mabertatea de a exploata, egalitatea e vecinul meu, fraternitatea un moft Dar atitudinea de ură împotrivdiosului regim care a dus la deca de vedere, reiese limpede din celenescu, și mai ales din „împărat și vorbirilor literare" din 1 August rele nostru poet: „Libertatea e iiegalitatea de a deveni tiran, ca și ilustrat prin ghilotină“, va burgheza moșierimii, împotriva clența statului din toate punctele mai valoroase poezii ale lui Emiproletar", „Epigonii" și „Srisori". De o deosebită actualitate sunt însă versurile prin care Mihai Eminescu se ridică împotriva războaielor nedrepte, purtate în scopul asupririi și exploatării altor popoare. Această atitudine rezultă mai ales din versurile:Virtutea pentru dânșii — ea nu există. Insă V'o predică, căci trebue să fie brațe tari A statelor greoaie care trebue ‘mpinse Și trebuesc luptate războaiele aprinse. Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari*. Și Eminescu arată că aceste războaie duse de clica imperialiștilor, pentru creșterea profiturilor lor, sunt în realitate războaie purtate de muncitorime, tocmai împotriva intereselor ei: -Averea să le aperi, mărirea ș'a lor bine, Ei brațul tău înarmă, ca să lovești în tine, Și pe voi contra voastră la luptă ei rămân. Dragostea de Patrie este deasemeni prezentă în opera marelui nostru scriitor. Condamnând războaiele imperialiste, Eminescu arată totodată că ele sunt sortite eșecului, că mercenarii imperialiștilor vor fi întotdeauna înfrânți de cei care luptă pentru a-și apăra țara, mânați de dragostea de Patrie. Acestea rezultă clar din „Scrisoarea III-a", din răspunsul plin de înțelepciune pe care i-l dă Mircea cel Bătrân, trufașului Baiazid: —«... Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vr'un pod. De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod; împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă. Au venit și'n țara noastră de- au cerut pământ și apă. Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te'nspăimânt. Cum veniră, se făcură toți o apă ș'un pământ*. Și bătrânul Domn al Țării Românești încheie: —N'avem ești, dară iubirea de moșie e un zid. Care nu se nfiorează de-a ta faimă Baiazid !" Mihai Eminescu a murit tânăr, în 1889, răpus de mizeria în care a fost nevoit să trăiască. Pentru marea valoare a poeziilor sale, Academia RPR — ca și pe Creangă și Caragiale — l-a declarat ..post-mortem", membru de onoare al ei. Sărbătorirea centenarului nașterii sale în 1950, sărbătorire inițiată de Partidul Muncitoresc Român, a contribuit la punerea în adevărata lumină a operei sale, deformată de criticii burghezi, și la răspândirea ei în popor. Datoria noastră este de a ne apleca cu dragoste asupra operei sale, de a o studia și de a învăța din ea, ca semn a înaltei prețuiri pe care i-o acordăm Tr. TANEA Nr. im «Lucrările tovarășului Stalin asupra lingvisticii - o cotitură în știința istoriei“ Duminică dimineață, în aula filialei din Iași a Academiei R.P.R., în cadrul Institutului de istorie și filologie al Academiei, tovarășul acad. Const. Balmuș, rectorul Univerității „G. I. Perhon“ din București a conferențiat despre: „Lucrările tovarășului Stalin asupra lingvisticii, o cotitură în știința istoriei“. La această conferință au participat un mare număr de oameni de știință din orașul nostru, profesori universitari și secundari, studenți, elevi, etc. Tovarășul acad. Const. Balmuș a făcut o amplă și documentată expunere asupra importanței deosebite pe care o prezintă pentru desvoltarea științei istorice lucrările lui I. V. Stalin, privind marxismul și problemele lingvisticii. In încheere vorbitorul a subliniat sarcinile deosebit de importante pe care le au oamenii de știință din țara noastră pentru a traduce în viață aceste geniale lucrări staliniste, sarcini de îndeplinirea cărora depinde ridicarea la un nivel cât mai înalt al științei din R.P.R , știință pusă în slujba poporului nostru muncitor. ^° 000 °— Din activitatea Comitetului de luptă pentru pace din comuna Aroneanu Una din metodele de muncă ale Comitetului de luptă pentru pace din Aroneanu, este folosirea cât mai largă a adunărilor cetățenești din cadrul căminului cultural, unde importanța luptei pentru pace este pe larg popularizată. In ultima lună s'au ținut în cadrul căminului cultural, patru conferințe organizate de Comitetul de luptă pentru pace, prin care s'a arătat creșterea necontenită a frontului partizanilor păcii, rolul important pe care îl are Uniunea Sovietică în asigurarea păcii între popoare, precum și necesitatea de a sprijini cauza dreaptă pentru care luptă eroicul popor coreean și voluntarii chinezi. Deasemeni, comitetul de luptă perntru pace din Aroneanu, folosește din plin agitația vizuală, numeroase lozinci și panouri arătând și popularizând realizările obținute de către oamenii sovietici în lupta lor pentru construirea comunismului, precum și de țările de democrație populară care, cu sprijinul Uniunii Sovietice și conduse de partidele comuniste și muncitorești, luptă pentru construirea socialismului. Prin mai multe panouri, sunt demascate uneltirile imperialiștilor americani și englezi, ațâțători la război și ale slugilor lor de teapa lui Titu, îndrumat de către organizația de partid. Comitetul de luptă neutru pace din comuna Aroneanu activează permanent pentru a atrage pe toți țăranii săraci și mijlocași în lupta pentru apărarea bunului cel mai de preț al omenirii. Pacea! MARGARETA UNGUREANU coresp IALE-EMINESCU CARAG La interval de câteva zile numai, pe răbojul lui Ianuarie, găsim încrustate două date deosebit de importante în istoria literaturii noastre: Eminescu, născut în ziua de 15 a lunii (1850) și Caragiale, venit pe lume în zorii zilei de 30 Ianuarie (anul 1852). Astfel, cinstirea lor, acum, după mai bine de uli veac de la naștere (centenarul lui Eminescu a fost sărbătorit acum doi ani, iar al lui Caragiale se va aniversa peste câteva zile, la 30 ianuarie 1952), îi alătură din nou pe vechii prieteni care au dat literaturii noastre neprețuite monumente. Și nu-i vorba, doar, de o întâmplătoare alăturare de nume. Căci ambii scriitori, reprezentând, pentru cultura poporului nostru, adevăratele culmi ale creației, au dus aceeași luptă, în condițiile mizerable ale unui regim despotic, interesat să frâneze orice acțiune de ridicare a conștiinței masselor și prezentând asuprirea drept o binecuvântare. In asemenea împrejurări s'au cunoscut, înainte de a se afirma ca scriitori, doi tineri al căror entuziasm fierbinte pentru cultură, al căror avânt cutezător își aveau reversul în dragostea neprefăcută, adâncă, față de poporul apăsat, față de istoria și de limba lui. Episodul primei întâlniri între cei doi, descris mai târziu, de Caragiale, este, desigur, cel mai impresionant moment consemnat de istoria noastră literară. Un tânăr de nouăsprezece ani „era o frumusețe! O clasică încadrată de niște figură plete mari negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând și adânc melancolic... „Mă recomand Mihail Eminescu“. Așa l-am cunoscut“ — scrie Caragiale (In Nirvana). Celălalt, și mai crud ca vârstă, avea abia șaptesprezece ani; locuia într'o casă unde trăsese un actor, care, văzându-l dornic să citească într'una, îi spune într'o zi: „Iți place să te ocupi cu literatura... Am și eu un băiat în trupă care citește mult, este foarte învățat, știe nemțește, și are mare talent, face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate".Și actorul continuă apoi să-i spună cum „găsise la un hotel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte și la grajd — culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. In ieslele grajdului, la o parte, era un giamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărți. Tânărul de șaptesprezece ani, Caragiale, așteaptă nerăbdător să-l întâlnească pe Eminescu: „Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurier ca o ființă extraordinară, un erou, un viitor om mare. In închipuirea mea, văzându-l în revoltă față cu practica vieții comune, găseam că disprețul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebue să fie scos dintr'un tipar de lux, nu din acelea din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine.......Câtă filozofie n'am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de șaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie! Hotărît, închipuirea nu mă înșelase... Era un copil minunat" (In Nirvana) „Nepregetul vârstei celor doi, pe deoparte, gravitatea lor, sufletească pe de altă parte, neconnformismul față de „disciplina sooială" (burgheză) practicat de nevârstnicul Eminescu și admirat de adolescentul Caragiale, preocupăriile serioase, studiile de care era înamorat primul, intuiția și neastâmpărul de a primi, de a asimila al celuilalt, dau consistență și semnificație acestei neasemuite scene. Deși deosebiți ca temperamente, între Eminescu și Caragiale s'a închegat o prietenie solidă. La baza ei au stat prețuirea reciprocă, sinceritatea convingerilor, disprețul pentru societatea care nu avea neloc de creatori legați de popor, care-i lăsa pe aceștia să se sbată în mizerie, atunci când nu salahoreau în funcții mărunte. Eminescu a trebuit sa fie bibliotecar, revizorșcolar, străbătând glodurile și nămeții județelor Iași și Vaslui, gazetari sfârșindu-și viața, de tânăr în cea mai înfiorătoare stare de boală și lipsă. Caragiale a fost și el nevoit să funcționeze ca registrator la Regie, admonestat că nu se prezintă regulat la slujbă, de unde a și fost apoi îndepărtat, apoi berar, revizor școlar, etc., pentru că scârbit, să-și trăiască ultimii ani într'un exil voluntar, departe de țară - Prietenia Caragiale-Eminescu, feniceră și solidă, a continuat în anii robiei de la „Timpul", neegalată "decât numai de aceea dintre „bădița Mihai" și țăranul din bojdeuca Țicăului, Ion Creangă, într'o ședință a „Junimii" la care a participat, în 1884, (17 Martie) Caragiale nu s'a ferit să spună deschis că dacă nu s'ar găsi în literatura română poezii ca ale lui Alecsandri nici pentru sute de galbeni — așa cum afirmase cineva, în schimb zeci de mii de galbeni dacă s'ar da, nu sar găsi cineva să-l ajungă pe Eminescu. Cuvintele lui Caragiale l-au indispus grozav pe Maiorescu, patronul care șovăise mult până a-l așeza pe Eminescu, în ierarhia talentelor, după Alecsandri, ca și pe poetul de la Mircești, care era de față. Aprecierea lui Caragiale era o nouă manifestare a independenței sale în idei față de membrii Junimii. Mai târziu, după moartea lui Eminescu, autorul ,,Scrisorii pierdute" publică paginile cele mai splendide de evocare a fostului prieten, apărându-i opera de falsificările care începuseră de pe atunci, și căutând să spulbere legenda pe care o acreditau acei ce l-au lăsat în suferință: „S'a susținut că disprețuia averea... S'a zis că era ri=sipitor și că, orice lume ar fi trecut prin mânăi, el tot nefericit ar fi fost de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru acei ce i-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată dignitatea deși apropierea lui le-a făcut cinste și... profit — și încă le face”. Aceste cuvinte întru cinstirea memoriei neasemuitului poet al limbii românești (din Ironie), ca și acelea publicate de Caragiale sub titlul Două note, au darul de a perpetua mărturia nedesmințită a marei și pictuitoarei lor prietenii, împletită în avântarea aceleeași hotărîte lupte contra acelora despre care scria Eminescu: „Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură Laudele lor desigur m'ar scârbi peste măsură". Amândoi au suportat „cu zâmbet“ și cu dispreț ura acelora de pe care, smulgând veștmintele de paradă, i-a arătat în toată hidoșenia lor morală. ■ Și în vreme ce, monstruoasa ură a foștilor împilatori a fost spulberată așa fel ca ea să nu mai renască, întâlnirea de acum optzeci și trei de ani între cei doi tineri minunați este slăvită într'o lume nouă, pentru nașterea căreia și ei au pus o piatră, R. NAUMESGU