Lupta Moldovei, ianuarie-martie 1952 (Anul 8, nr. 1671-1747)
1952-01-30 / nr. 1696
Pag. 2-á 1907, din primăvară pânăn toamnă FRAGMENT „...Să vedem acum cum se fac în statul român educația și cultura publică, în ce scop se fac și ce rezultate dau. Toate școalele, dela cele populare până la universități — școale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moașe, de muzică, de alte arte, facultăți, de toate ramurile culturii înalte — toate dau mai mult sau mai puțin demblie absolvenților lor drepturi la dignități și funcțiuni publice. Astfel, școala română în loc de a fi un mijloc de educațiune și cultură a poporului și a claselor diriginte, devine un canal de scurgere a poftelor de întâietate între cetățeni, de ieftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi și privilegii. Și din ce în ce, din gradul cel mai de jos până la cel mai de sus, școalele sunt niște fabrici de funcționari, de salariați publici și de avocați — o pletoră de semidocți. Fără caractere, fără omenie, adevărați cavaleri de industrie intelectuală cărora le trebuesc numaidecât onoruri cât de multe, fără niciun merit și câștig cât de mare, fără multă osteneală. Aceste fabrici alimentează oligarhia publică ce stăpânește exclusiv țara românească. Din aceste fabrici iese și se primenește și crește, în oarba luptă de concurență pentru repurtarea rangurilor, distincțiunilor și profilurilor, oligarhia de aventură. An de an, apar proaspeți pe arena publică, In poze teatrele, teoreticienii, reformatorii și patrioții, placizii făuritori de sistemă nouă, instigatorii exaltați, șoviniști, naționaliști, frendentiști, antisemiți, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trândave plebe, servanta oligarhiei. Familiile sărmane din plebea orășenească, lipsite de orice mijloace de producție, trăind din mică precupeție, ori din slujbe sau slujb ușoare, ori din cârciumăritul de mahala, ori din meserii mai puțin ușor de mărturisit — toate aspiră, grație școalelor naționale, să-și vadă copiii cât mai degrabă, după vârsta majoratului, în cel mai rău caz funcționari, în cel mai bun măcar deputați ministeriabili, dacă nu chiar miniștri... Și, ca la cele mai absurde loterii, și aci nu toate iluziile sunt amăgite. Așa se recrutează oligarhia care stăpânește țara românească. Mu este o oligarhie măcar statorică , de tradiție istorică, de bravură, de obligațiuni morale, de nobilitate ori de merite; este o oligarhie mutabilă, de perpetuă primeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură, îndrăzneală multă, lipsă de orice scrupul, renunțare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie, chiar, dacă trebue, și puțintel noroc — și cariera strălucită c gaia Așa se face concurența; așa se parvine; așa se intră în rândurile nobiliare ale oligarhiei române. Astfel dar, nici un salt social de la o generale la alta oricât de enorm, nu este exclus. Dintr'un fiu de țârcovnic iese un bărbat de stat, care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr’un fiu de familie istorică, mari boieri până ieri, iese un excroc, care moare victima vițtului, când a scăpat de pușcărie, grație intervenitiei rudelor influente, dintr’un copil, de cârciumăraș, un avocat ilustru, care, în câțiva ani, din sărac lipit,, ajunge milionar, dintr'un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduș electoral, la solda unui ambițios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la răposatul ministru. Asta, în țara românească, se numește cu tot seriosul, sistemă democratică.... Și oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cât de incapabilă, de producție utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câștiguri și orori, își arogă puterea întreagă a statului; cu o crudă și revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduește țăranilor (imensei mase, supusă și cuminte producătoare a avuței naționale), sub pretextul ignoranței și lipsei lor de maturitate politică, orice drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cârmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor, împărțită în două bande ce se numesc cu pretenție „istorice** — liberal și conservator — bande mai nesocotite decât niște seminții barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenie, fără frică de dumnezeu — această organime legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a excluzivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizațiuni numită aci democratice....” I. L. CARAGIALE LUPTA MOLDOVEI 100 de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale Astăzi se împlinesc 100 de ani de la nașterea marelui autor dramatic și scriitor satiric român, I. L. Caragiale. Fiu și nepot de actor, el a avut o viață grea, plină de lipsuri. A fost pe rând sufleur, actor, gazetar, funcționar, încă de tânăr I. L. Caragiale a început să scrie schițe din care scânteiau humorul și spiritul fin de observație. Opera sa variată, care cuprinde schițe, povești, nuvele, piese de teatru, versuri, studii este un puternic rechizitoriu făcut asupritorilor, regimului, burgheze, moșieresc. Criticii literari burghezi au trecut fie sub tăcere tăișul necruțător al criticii caragealiene, fie că au falsificat pur și simplu, texte din opera sa. O seamă din scrierile sale au rămas necunoscute poporului, al cărui apărător era. Azi, același popor, îl repune în toate drepturile sale, îl cinstește și-l iubește, învățând din opera sa bogată. Revoluția culturală a clasei muncitoare, care se desfășoară cu tot mai multă vigoare sub conducerea înțeleaptă a Partidului, repune în adevărata valoare, toată moștenirea bogată a literaturii noastre clasice în care I. L. Caragiale ocupă un loc de frunte. Dacă înainte Caragiale lupta prin scrisul său împotriva unei societăți putrede, azi opera sa ne ajută să învingem rămășițele acestui trecut, într'o societate nouă, unde poporul stăpân pe destinele sale, a pornit la construirea unui viitor luminos. Ideile lui I. L. Caragiale, operele sale, viața sa, constitue pentru noi un imbold în munca și lupta noastră pentru pace și socialism, împotriva burgheziei și a tuturor reprezentanților ei, împotriva dușmanilor de moarte ai omenirii muncitoare, imperialiștii americano-englezi și slugile lor de tot felul. Prin conferințe populare, reprezentații teatrale, lecturi în cămine culturale, serbări în școli, articole închinate vieții și operei sale și în regiunea noastră, în orașul Iași, unde Caragiale și-a petrecut o bună parte din viața sa, ca și în întreaga țară, massele populare iau parte la această sărbătorire, la cinstirea marelui nostru Caragiale. oOOOO-Caragiale despre teatru In „Raportul către Barbu Delavrancea“ pe atunci primar al capitalei, Caragiale desvoltă una din cele mai actuale idei cu privire la teatru: „caracterul lui popular” legătura lui cu massele. El recunoaște aci valoarea mobilizatoare a teatrului și influența exercitată de acesta asupra poporului. Teatrul — spune Caragiale — nu trebue să se reducă la un simplu divertisment, ci are menirea de a e duca poporul, îndepărtându-l de la obicinuitele petreceri vulgare înălțândur i în lumea „ideilor sănășitoase“, cum scria el. Caragiale rupe astfel cu concepția burghezăi, estetizantă, despre teatru și înțelege să-l readucă drept în mijlocul interesului masselor populare. Mergând pe acest drum, marele dramaturg ține însă să sublinieze mereu că teatrul trebue să-și păstreze toată valoarea lui artistică, să realizeze o înaltă ținută de artă să nu devină o industrie burgheză de prost gust și de nivel imoral. O deosebită atenție acordă de aceea Caragiale conținutului pieselor vorbind de pildă despre „închipuirea sănătoasă” a cuprinsului lor, despre atitudinea morală ce urmează a fi concretizată prin teatru Utilizând cunoscuta lui combativitate, Caragiale atacă de aceea cu violență imitațiile după teatrul străin, îndeosebi după piesele franceze, care afișau bolnavi, pungași, adultere, tot soiul de excese erotice, molipsindu-ne — cum scria el — „simțirea de boalele bătrânei vieți apusenești”. Iată-l deci pe Caragiale combătând cu recruțare cosmopolitismul epocei sale, cu lovituri din cele mai potrivite și mai puternice. Această justă atitudine nu o duce însă — ca pe alții — la extrema opusă, a șovinismului. O întreagă serie de cronici dramatice scrise de el ,își îndreaptă săgețile tocmai împotriva acestei direcții, atacând cu înverșunare piesele „istorice” decorative și patriotarde, ele însele adesea imitații după opere străine, depărtate cu totul de viața poporului nostru. Astfel, în lucrările lui teoretice despre teatru, Caragiale se dovedește încă odată un vajnic luptător împotriva instituțiilor burgheze între care teatrul — aflat la începutul desvoltării sale — apucase pe drumuri cu totul greșite. De aceea, Caragiale a militat cu aprindere pentru ridicarea prestigiului teatrului, pentru caracterul lui popular, pentru valoarea lui mobilizatoare, pentru calitatea lui artistică, pentru sănătatea lui morală și a combătut cosmopolitismul și șovinismul deopotrivă, ca și critica burgheză, coruptă și insincera. urov. univ AT TVM A Kr. 16 ® S ȘARLA ȘI CIOBANII *) POVESTE Acum vreo șapte sau opt ani. Niște ciobani Cătau să pripășească Un dulău ca să păzească1 Pe oi De lupi. — Vai de noi ! Vor zice ’ndată unii liber-cugetători. N’are să vie o vreme Când oile să n’aibă de lupi a se mai teme? Zău, după mine, de multe ori Cugetători liberi sunt Ființe prea ciudate. O clipă nu te lasă s’ai parte de cuvânt Să n’apuci, din păcate, Să’ncepi cu dânșii vorba, ca,poi să te mai ții Sute și mii De cugetări înalte și reflectări profunde. De mult rabd, îns’acum voesc a le răspunde: Da, domnii mei, Cu prea mare dreptate Aveți cuvinte de pietate Pentru miei... Sau oi... dar, de camdată, Liber-cugetători, Ascultați povestea cu ciobanii, ori..sau voi tăcea ca să vă ascult. Nu rău îmi place foarte mult S'aud palavre lungi și late. Și despre aceasta probe pot da necontestate La Cameră sunt nelipsit Și, la tot ce s’a vorbit In Ateneu, Eu, Am fost cel mai fidel dintre auditori.. . Fac haz de oratori. . Dar... să lăsăm acestea Și povestea începută să urmăm . Ciobanii noștri, așa dară, Plecară Dulăul să-și găsească Umblară cât umblării Și deferă ’n sfârșit D'o javră jigărită, De foame leșinată, cu părul năpârlit. Cum îi văzu, Potala afurisita, își puse coada ’ntre picioare, făcu trei tumbe șî'ncepu Să se tăvălească Să se lingușească Să chelălăiască. Ca toți câinii nemțești Când leșinați de foame, doresc să-i miluești Li se făcură milă de șarlă , o chemară . Șarla-i urmă, Și-astfel cu toți plecară. O duseră la stână și șarla’aci jură Pe lege. — Cum se poate ? Dar șarlele n'au lege , și ar fi de necrezut. Veți zice, fugi d’acolo ! — Știu bine aceste toate Dar dacă s’a putut ! Șarla jură pe lege, conștiință. Nu râdeți de. ... să fie un câine de credință. ’) Apărut în „Ghimpele“, sub sumătra I.L.C., Li 16X1 lS7a La 30 ianuarie se împlinesc 100 ani de la nașterea marelui nostru scriitor Ion Luca Caragiale. Opera lui vastă, care cuprinde piese de teatru, nuvele, schițe și numeroase articole, este o adevărată oglindă a epocii sale, o critică necruțătoare la adresa burgheziei. Prin ea, Caragiale este unul din reprezentanții cei mailuștri ai realismului critic în literratura română. Deși Caragiale poate fi maestrul prozei românești numit așa cum Eminescu este maestrul poeziei, el rămâne neîntrecut până astăzi în teatru. Chiar și proza sa, în cea mai mare parte, se pretează admirabil adaptării scenice. Printre primele piese ale lui Caragiale este „O noapte furtunoasă“, o comedie de moravuri, scrisă înainte de 1880, biciuind ipocrizia moralei epocii. In 1884, Caragiale se prezintă în fața publicului cu piesa „O scrisoare pierdută“, în care el satirizează cele două partide zise „istorice“, conservatorii și liberalii, care se schimbau la guvern unul pe altul. Caragiale scoate în evidență, cum a spus-o el însuși „extravaganta deosebire între realitate și aparență, între față și marcă“ — ce caracteriza societatea burgheză cu toate instituțiile și moravurle ei. Acest contrast este cheia cloricului în opera lui Caragiale. Dar acest comic, realizat cu mijloace artistice extrem de bogate, nu este neutru. El are o mare vigoare combativă. Demascând lume putredă, lumea moșierimii și a burgheziei, Caragiale s-a arătat și pe sine ca un dușman al acestei lumi. Cu toate că a avut de înfruntat infame acuzații, cu toate că împotrivă-i au fost asmuțite bande de flucrători și bătăuși, cu toate persecuțiile deslănțuite împotriva sa, piesele sale și-au câștigat o mare popularitate. Nimeni nu a dat literaturii române, ca Ion Luca Caragiale, atâtea tipuri caracteristice dintre cele mai ridicole. Ca pe niște butelii de Leyda el a încărcat numele caraghioase: Trahanache, Pristanda, Mache, Lache, Cațavencu, Caracudi, Farfuridi, nu cu electricitate, ci cu râs, condensând în ele tot ce aveau ridicol, odios și rău, clasele conducătoare, cu clientela lor. Dar alături de nota veselă, cititorul va distinge în opera lui Caragiale o altă notă adâncă, gravă, de o dureroasă seriozitate, un plâns fundat, atunci când vorbește înde nedreptățile comise împotriva poporului. Caragiale țintește fără greș, cu săgețile sale, oligarhia cu slugile ei, patronate de rege și de capitalismul internațional, pe cosmopoliți, pe șovini. El reflectă în acelaș timp omenia și înaltele năzuinți ale poporului român. Când, în 1907, 11.000 de țărani au fost uciși în focul răscoalelor țărănești, Caragiale renunță la felul său glumeț și caustic de a se exprima. El devine de data aceasta mai grav ca oricând. In broșura pe care o scrie cu acest prilej, intitulată „1907 din primăvară până'n toamnă“, care depășește într’un scurt timp tirajul de 10.000 exemplare, excepțional pe acea vreme, Caragiale arată mizeria țărănească și crunta exploatare pe care o practică moșierii și arendașii. Caragiale s-a găsit întotdeauna alături de popor. De pe această poziție el a deslănțuit împotriva clasei dominante o canonadă cum n'a mai cunoscut istoria literaturii române. Simpatiile politice ale lui Caragiale merg, în esență, pe firul care leagă entuziasmul său pentru mișcarea populară republicană din Ploești în anul 1870, cu dragostea pentru 1 Mai, sărbătorit în anul 1893 în București, despre care el scrie atunci, cu revoluția rusă din 1905, cu revolta lui față de represiunile sângeroase împotriva țărănimii din anul 1907. Din opera lui Caragiale se desprinde un ideal social în sensul unei dorinți de viață fericită pentru poporul asuprit și de luptă pentru realizarea acestei vieți noi. Prin aceasta Caragiale este un spirit profund democratic, legat de realitățile timpului său, iar prin lupta sa ca artist, el este, nu numai un viguros realist critic, ci unul din cei mai mari scriitori ai epocii. Opera sa poate fi considerată ca negativul unei fotografii. Privind acest negativ vezi dintr'o ochire și pozitivul, din combinarea jocului dintre lumină și umbră. Replicile personagiilor lui Caragiale definesc, printr'o anumită permanență și printr’un specific, înseși dimensiunile sufletești ale personagiilor. Ele definesc și apartenența socială, clasa aceluia care vorbește. ;„Ai puțintică răbdare“, replica mereu repetată a personagiului Trahanache, din „O scrisoare pierdută, definește pe conservator, care caută mereu să țină totul în ÎOCf . : i k *•Arta lui Caragiale este desăvârșită. Sobru în folosirea cuvântului, el intra direct în miezul lucrurilor, fie că e vorba să crească în imagini o situație, deșifie că e vorba să caracterizeze un personagiu și să-l plaseze în ansamblul unei situații sau conversații. Scurtimea numeroaselor lui nuvele și schițe amintește, prin conciziune și tensiune artistică, pe Anton Cehov, tot așa cum, prin frumusețea stilului, ele aduc aminte de Turgheniev, pe care Caragiale îl admiră, și pe Gogol, prin umor și imaginație. Opera lui Caragiale prin critica adusă clasei conducătoare și prin sănătoasele ei fundamente morale, a contribuit la lupta poporului pentru cucerirea unei vieți mai bune, întocmai ca și Gogol în Rusia, de la care a prins temeinică învățătură. Caragiale în România a biciuit până la sânge realitatea slujită de burghezie și moșierime. Prin arta lui el a făcut să se străvadă viitorul frumos al țării, realizat prin lupta poporului „singura temelie, singura realitate, singura rațiune de a fi statului național român“ — cum a îl numește Caragiale — dar încă îmbrăcat, pe atunci, în sdrențe. Opera lui Caragiale constitue o gigantică și luminoasă moștenire a poporului nostru. Nemaifiind la discreția criticilor burghezi, care s'o răstălmăcească după nevoile lor de clasă, ea poate fi văzută astăzi în toată strălucirea ei. Astăzi clasa muncitoare a așezat opera lui Caragiale în drepturile ei firești. O ediție a operei lui Caragiale, scoasă într-un tiraj fără precedent în România, s-a epuizat în scurtă vreme, iar în momentul de față se pregătesc ediții cu un tiraj de 400.000 exemplare. In ultimii trei ani, piesele lui Caragiale au fost reprezentate de 1973 ori, în fața a peste 720.000 spectatori, adică mai mult decât în 60 ani în regimul burghezomoșieresc. Prin opera sa genială, vie, combativă, Ion Luca Caragiale este împreună cu noi, cu poporul muncitor, pe care l-a iubit atâta. In opera sa poporul muncitor din țara noastră recunoaște arma necruțătoare îndreptată împotriva dușmanilor săi. Pe plan internațional, prin valoarea ei universală, opera lui Caragiale, Întocmai ca și opera marilor creatori ce vor fi sărbătoriți în anul 1952— Leonardo da Vinci, Victor Hugo, Nicolae Gogol — va sluji la întărirea oamenilor în lupta pentru apărarea culturii și progresului uman, împotriva imperialiștilor, va sluji în lupta pentru pace. de MIHAI BENIUC Secretar al Uniunii Scriitorilor din R. P. R. I. L. CARAGIALE - un mare luptător pentru fericirea poporului