Lupta Moldovei, ianuarie-martie 1952 (Anul 8, nr. 1671-1747)

1952-01-30 / nr. 1696

Pag. 2-á 1907, din primăvară pânăn toamnă FRAG­MENT „...Să vedem acum cum se fac în statul român educația și cul­tura publică, în ce scop se fac și ce rezultate dau. Toate școalele, dela cele popu­lare până la universități — școale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moașe, de muzică, de alte arte, facultăți, de toate ramurile culturii înalte — toate dau mai mult sau mai puțin d­emblie absolvenților lor drepturi la dignități și funcți­uni publice. Astfel, școala română în loc de a fi un mijloc de educa­țiune și cultură a poporului și a claselor diriginte, devine un canal de scurgere a poftelor de întâie­tate între cetățeni, de ieftină par­venire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi și privilegii. Și din ce în ce, din gradul cel mai de jos până la cel mai de sus, școa­lele sunt niște fabrici de funcțio­nari, de salariați publici și de avocați — o pletoră de semidocți. Fără caractere, fără omenie, adevă­rați cavaleri de industrie intelec­tuală cărora le trebuesc numaidecât onoruri cât de multe, fără niciun merit și câștig cât de mare, fără multă osteneală. Aceste fabrici alimentează oli­garhia publică ce stăpânește exclu­siv țara românească. Din aceste fabrici iese și se primenește și crește, în oarba luptă de concu­rență pentru repurtarea ranguri­lor, distincțiunilor și profilurilor, oligarhia de aventură. An de an, apar proaspeți pe arena publică, In poze teatrele, teoreticienii, refor­matorii și patrioții, placizii făuri­tori de sistemă nouă, instigatorii exaltați, șoviniști, naționaliști, fren­dentiști, antisemiți, xenofagi, călă­rind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trândave plebe, servanta oligarhiei. Familiile sărmane din plebea oră­șenească, lipsite de orice mijloace de producție, trăind din mică pre­­cupeție, ori din slujbe sau slujb u­­șoare, ori din cârciumăritul de ma­hala, ori din meserii mai puțin ușor de mărturisit — toate aspiră, grație școalelor naționale, să-și vadă copiii cât mai degrabă, după vârsta majoratului, în cel mai rău caz funcționari, în cel mai bun măcar deputați ministeriabili, d­acă nu chiar miniștri... Și, ca la cele mai absurde loterii, și aci nu t­oate iluziile sunt amăgite. Așa se recrutează oligarhia care stăpânește țara românească. Mu este o oligarhie măcar statori­că , de tradiție istorică, de bravură, de obligațiuni morale, de nobilitate ori de merite; este o oligarhie mu­­tabilă, de perpetuă primeneală, ac­cesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură, îndrăzneală multă, lipsă de orice scrupul, re­nunțare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie, chiar, dacă trebue, și puțintel noroc — și cariera strălucită c gaia Așa se face concurența; așa se parvine; așa se intră în rândurile nobiliare ale oligarhiei române. Astfel dar, nici un salt social de la o generale la alta oricât de enorm, nu este exclus. Dintr'un fiu de țârcovnic iese un bărbat de stat, care umple lumea cu personalitatea sa mar­cantă; dintr’un fiu de familie isto­rică, mari boieri până ieri, iese un excroc, care moare victima vițtului, când a scăpat de pușcărie, grație intervenitiei rudelor influente, din­­tr’un copil, de cârciumăraș, un a­­vocat ilustru, care, în câțiva ani, din sărac lipit,, ajunge milionar,­­ dintr'un fiu al unui ministru remar­cabil, un mititel agitator, trepăduș electoral, la solda unui ambițios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la răposa­tul ministru. Asta, în țara românească, se nu­mește cu tot seriosul, sistemă de­mocratică.... Și oligarhia asta, se­micultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cât de incapabilă, de producție utilă ori d­­e gândire, pe atât de lacomă la câștiguri și o­rori, își arogă puterea întreagă a statului; cu o crudă și revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduește țărani­lor (imensei mase, supusă și cu­minte producătoare a avuț­ei na­ționale), sub pretextul ignoranței și lipsei lor de maturitate politică, orice drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cârmuirea inte­reselor lor, la dirijarea destinelor lor, împărțită în două bande ce se numesc cu pretenție „istorice** — liberal și conservator — bande mai nesocotite decât niște seminții bar­bare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenie, fără frică de dumnezeu — această organime le­giferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decât numai împăca­rea momentană a excluzivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizațiuni numită aci democra­tice....” I. L. CARAGIALE LUPTA MOLDOVEI 100 de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale Astăzi se împlinesc 100 de ani de la nașterea marelui autor dra­matic și scriitor satiric român, I. L. Caragiale. Fiu și nepot de actor, el a a­vut o viață grea, plină de lipsuri. A fost pe rând sufleur, actor, gazetar, funcționar, încă de tâ­năr I. L. Caragiale a început să scrie schițe din care scânteiau humorul și spiritul fin de observa­ție. Opera sa variată, care cu­prinde schițe, povești, nuvele, piese de teatru, versuri, studii este un puternic rechizitoriu făcut asupritorilor, regimului, burgheze, moșieresc. Criticii literari burghezi au trecut fie sub tăcere tăișul necruțător al criticii caragealiene, fie că au falsificat pur și simplu, texte din opera sa. O seamă din scrierile sale au rămas necunoscute poporu­lui, al cărui apărător era. Azi, același popor, îl repune în toate drepturile sale, îl cinstește și-l iubește, învățând din opera sa bogată. Revoluția culturală a clasei muncitoare, care se desfășoară cu tot mai multă vigoare sub condu­cerea înțeleaptă a Partidului, re­pune în adevărata valoare, toa­tă moștenirea bogată a literaturii noastre clasice în care I. L. Cara­giale ocupă un loc de frunte. Dacă înainte Caragiale lupta prin scrisul său împotriva unei societăți putrede, azi opera sa ne ajută să învingem rămășițele aces­tui trecut, într'o societate nouă, unde poporul stăpân pe destinele sale, a pornit la construirea unui viitor luminos. Ideile lui I. L. Caragiale, ope­rele sale, viața sa, constitue pen­tru noi un imbold în munca și lupta noastră pentru pace și so­cialism, împotriva burgheziei și a tuturor reprezentanților ei, îm­potriva dușmanilor de moarte ai omenirii muncitoare, imperialiș­tii americano-englezi și slugile lor de tot felul. Prin conferințe popu­lare, reprezentații teatrale, lecturi în cămine culturale, serbări în școli, articole închinate vieții și operei sale și în regiunea noastră, în orașul Iași, unde Caragiale și-a petrecut o bună parte din viața sa, ca și în întreaga țară, massele populare iau parte la această săr­bătorire, la cinstirea marelui nostru Caragiale. ­oOOOO-Caragiale despre teatru In „Raportul către Barbu Dela­­vrancea“ pe atunci primar al ca­pitalei, Caragiale desvoltă una din cele mai actuale idei cu privire la­ teatru: „caracterul lui popular” legătura lui cu massele. El recu­noaște aci valoarea mobilizatoare a teatrului și influența exercitată de acesta asupra poporului. Tea­trul — spune Caragiale — nu tre­bue să se reducă la un simplu di­vertisment, ci are menirea de a e duca poporul, îndepărtându-l de la obicinuitele petreceri vulgare înălțândur i în lumea „ideilor sănă­și­toase“, cum scria el. Caragiale rupe astfel cu concepția burghezăi, estetizantă, despre teatru și înțe­lege să-l readucă drept în mijlocul interesului masselor populare. Mergând pe acest drum, marele dramaturg ține însă să sublinieze mereu că teatrul trebue să-și păs­treze toată valoarea lui artistică, să realizeze o înaltă ținută de artă să nu devină o industrie burgheză de prost gust și de nivel imoral. O deosebită atenție acordă de aceea Caragiale conținutului pieselor vorbind de pildă despre „închipui­rea sănătoasă” a cuprinsului lor, despre atitudinea morală ce ur­mează a fi concretizată prin teatru Utilizând cunoscuta lui combati­vitate, Caragiale atacă de aceea cu violență imitațiile după teatrul străin, îndeosebi după piesele fran­ceze, care afișau bolnavi, pungași, adultere, tot soiul de excese erotice, molipsindu-ne — cum scria el — „simțirea de boalele bătrânei vieți apusenești”. Iată-l deci pe Caragiale combă­tând cu r­ecruțare cosmopolitismul epocei sale, cu lovituri din cele mai potrivite și mai puternice. Această justă atitudine nu o duce însă — ca pe alții — la extrema opusă, a șovinismului. O întreagă serie de cronici dramatice scrise de el ,își îndreaptă săgețile tocmai împotri­va acestei direcții, atacând cu în­verșunare piesele „istorice” deco­rative și patriotarde, ele însele a­­desea imitații după opere străine, depărtate cu totul de viața poporu­lui nostru. Astfel, în lucrările lui teoretice despre teatru, Caragiale se dove­dește încă odată un vajnic luptător împotriva instituțiilor burgheze între care teatrul — aflat la înce­putul desvoltării sale —­ apucase pe drumuri cu totul greșite. De a­­ceea, Caragiale a militat cu aprin­dere pentru ridicarea prestigiului teatrului, pentru caracterul lui popular, pentru valoarea lui mo­bilizatoare, pentru calitatea lui artistică, pentru sănătatea lui mo­rală și a combătut cosmopolitismul și șovinismul deopotrivă, ca și critica burgheză, coruptă și in­sincera. urov. univ AT TVM A Kr. 16 ® S ȘARLA ȘI CIOBANII *) P­OVESTE Acum vreo șapte sau opt ani. Niște ciobani Cătau să pripășească Un dulău ca să păzească1 Pe oi De lupi. — Vai de noi ! Vor zice ’ndată unii liber-cugetători. N’are să vie­ o vreme Când oile să n’aibă de lupi a se mai teme? Zău, după mine, de multe ori Cugetători liberi sunt Ființe prea ciudate. O clipă nu te lasă s’ai parte de cuvânt Să n’apuci, din păcate, Să’ncepi cu dânșii vorba, c­a,poi să te mai ții Sute și mii De cugetări înalte și reflectări profunde. De mult rabd, îns’acum voesc a le răspunde: Da, domnii mei, Cu prea mare dreptate Aveți cuvinte de pietate Pentru miei... Sau oi... dar, de­ cam­dată, Liber-cugetători, Ascultați povestea cu ciobanii, ori..s­au voi tăcea ca să vă ascult. Nu rău­­ îmi place foarte mult S'aud palavre lungi și late. Și despre aceasta probe pot da necontestate La Cameră sunt nelipsit Și, la tot ce s’a vorbit In Ateneu, Eu,­­­ Am fost cel mai fidel dintre auditori.. . Fac haz de oratori. . Dar... să lăsăm acestea Și povestea începută să urmăm . Ciobanii noștri, așa dară, Plecară Dulăul să-și găsească Umblară cât umblării Și deferă ’n sfârșit D'o javră jigărită, De foame leșinată, cu părul năpârlit. Cum îi văzu, Potala afurisita, își puse coada ’ntre picioare, făcu trei tumbe șî'ncepu Să se tăvălească Să se lingușească Să chelălăiască. Ca toți câinii nemțești Când leșinați de foame, doresc să-i miluești Li se făcură milă de șarlă , o chemară . Șarla-i urmă, Și-astfel cu toți plecară. O duseră la stână și șarla’aci jură Pe lege. — Cum se poate ? Dar șarlele n'au lege , și­ ar fi de necrezut. Veți zice, fugi d’acolo ! — Știu bine aceste toate Dar dacă s’a putut ! Șarla jură pe lege, conștiință. Nu râdeți de. ... să fie un câine de credință. ’) Apărut în „Ghimpele“, sub s­um­ăt­ra I.L.C., Li 16X1 lS7a La 30 ianuarie se împlinesc 100 ani de la nașterea marelui nostru scriitor Ion Luca Caragiale. Opera lui vastă, care cuprinde piese de teatru, nuvele, schițe și numeroase articole, este o adevă­rată oglindă a epocii sale, o cri­tică necruțătoare la adresa bur­gheziei. Prin ea, Caragiale este u­­nul din reprezentanții cei mai­luștri ai realismului critic în lite­r­­ratura română. Deși Caragiale poate fi maestrul prozei românești numit așa cum Eminescu este maestrul poe­ziei, el rămâne neîntrecut până astăzi în teatru. Chiar și proza sa, în cea mai mare parte, se pre­tează admirabil adaptării scenice. Printre primele piese ale lui Caragiale este „O noapte furtu­noasă“, o comedie de moravuri, scrisă înainte de 1880, biciuind i­­pocrizia moralei epocii. In 1884, Caragiale se prezintă în fața pu­blicului cu piesa „O scrisoare pierdută“, în care el satirizează cele două partide zise „istorice“, conservatorii și liberalii, care se schimbau la guvern unul pe altul. Caragiale scoate în evidență, cum a spus-o el însuși „extrava­ganta deosebire între realitate și aparență, între față și marcă“ — ce caracteriza societatea burghe­ză cu toate instituțiile și moravu­­r­l­e ei. Acest contrast este cheia clori­cului în opera lui Caragiale. Dar acest comic, realizat cu mij­loace artistice extrem de bogate, nu este neutru. El are o mare vi­goare combativă. Demascând lume putredă, lumea moșierimii și­­ a­ burgheziei, Caragiale s-a arătat și pe sine ca un dușman al aces­tei lumi. Cu toate că a avut de înfruntat infame acuzații, cu toate că împotrivă-i au fost asmuțite bande de flucrători și bătăuși, cu toate persecuțiile deslănțuite îm­potriva sa, piesele sale și-au câș­tigat o mare popularitate. Nimeni nu a dat literaturii române, ca Ion Luca Caragiale, atâtea tipuri ca­racteristice dintre cele mai ridi­cole. Ca pe niște butelii de Leyda el a încărcat numele caraghioase: Trahanache, Pristanda, Mache, Lache, Cațavencu, Caracudi, Far­­furidi, nu cu electricitate, ci cu râs, condensând în ele tot ce a­­veau ridicol, odios și rău, clasele conducătoare, cu clientela lor. Dar alături de nota veselă, cititorul va distinge în opera lui Caragiale o altă notă adâncă, gravă, de o du­reroasă seriozitate, un plâns fundat, atunci când vorbește în­de nedreptățile comise împotriva po­porului. Caragiale țintește fără greș, cu săgețile sale, oligarhia cu slugile ei, patronate de rege și de capitalismul internațional, pe cos­mopoliți, pe șovini. El reflectă în acelaș timp omenia și înaltele nă­­zuinți ale poporului român. Când, în 1907, 11.000 de țărani au fost uciși în focul răscoalelor țărănești, Caragiale renunță la felul său glumeț și caustic de a se exprima. El devine de data a­­ceasta mai grav ca oricând. In broșura pe care o scrie cu acest prilej, intitulată „1907 din primă­vară până'n toamnă“, care depă­șește într’un scurt timp tirajul de 10.000 exemplare, excepțional pe acea vreme, Caragiale arată mi­zeria țărănească și crunta exploa­tare pe care o practică moșierii și arendașii. Caragiale s-a găsit întotdeauna alături de popor. De pe această poziție el a deslănțuit împotriva clasei dominante o canonadă cum n'a mai cunoscut istoria literatu­rii române. Simpatiile politice ale lui Caragiale merg, în esență, pe firul care leagă entuziasmul său pentru mișcarea populară republi­cană din Ploești în anul 1870, cu dragostea pentru 1 Mai, sărbăto­rit în anul 1893 în București, des­­pre care el scrie atunci, cu revoluț­­ia rusă din 1905, cu revolta lui față de represiunile sângeroase împotriva țărănimii din anul 1907. Din opera lui Caragiale se desprinde un ideal social în sen­sul unei dorinți de viață fericită pentru poporul asuprit și de luptă pentru realizarea acestei vieți noi. Prin aceasta Caragiale este un spirit profund democratic, legat de realitățile timpului său, iar prin lupta sa ca artist, el este, nu nu­mai un viguros realist critic, ci unul din cei mai mari scriitori ai epocii. Opera sa poate fi conside­rată ca negativul unei fotografii. Privind acest negativ vezi dintr'o ochire și pozitivul, din combinarea jocului dintre lumină și umbră. Re­plicile personagiilor lui Caragiale definesc, printr'o anumită perma­nență și printr’un specific, înseși dimensiunile sufletești ale persona­giilor. Ele definesc și apartenența socială, clasa aceluia care vorbește. ;„Ai puțintică răbdare“, replica me­reu repetată a personagiului Tra­hanache, din „O scrisoare pier­dută, definește pe conservator, care caută mereu să țină totul în ÎOCf . : i k *•­Arta lui Caragiale este desăvâr­șită. Sobru în folosirea cuvântu­lui, el intra direct în miezul lu­­crurilor, fie că e vorba să crească în imagini o situație, deși­­fie că e vorba să caracterizeze un personagiu și să-l plaseze în an­samblul unei situații sau conver­sații. Scurtimea numeroaselor lui nuvele și schițe amintește, prin conciziune și tensiune artistică, pe Anton Cehov, tot așa cum, prin frumusețea stilului, ele aduc a­­minte de Turgheniev, pe care Ca­ragiale îl admiră, și pe Gogol, prin umor și imaginație. Opera lui Caragiale prin cri­tica adusă clasei conducătoare și prin sănătoasele ei fundamente morale, a contribuit la lupta po­porului pentru cucerirea unei vieți mai bune, întocmai ca și Gogol în Rusia, de la care a prins temei­nică învățătură. Caragiale în Ro­mânia a biciuit până la sânge realitatea slujită de burghezie și moșierime. Prin arta lui el a fă­cut să se străvadă viitorul frumos al țării, realizat prin lupta poporu­lui „singura temelie, singura rea­litate, singura rațiune de a fi statului național român“ —­ cum a îl numește Caragiale — dar încă îmbrăcat, pe atunci, în sdrențe. Opera lui Caragiale constitue o gigantică și luminoasă moștenire a poporului nostru. Nemai­fiind la discreția criticilor burghezi, care s'o răstălmăcească după ne­voile lor de clasă, ea poate fi vă­zută astăzi în toată strălucirea ei. Astăzi clasa muncitoare a a­șezat opera lui Caragiale în drep­turile ei firești. O ediție a operei lui Caragiale, scoasă într-un tiraj fără precedent în România, s-a e­­puizat în scurtă vreme, iar în mo­mentul de față se pregătesc edi­ții cu un tiraj de 400.000 exem­plare. In ultimii trei ani, piesele lui Caragiale au fost reprezentate de 1973 ori, în fața a peste 720.000 spectatori, adică mai mult decât în 60 ani în regimul burghezo­­moșieresc. Prin opera sa genială, vie, com­bativă, Ion Luca Caragiale este împreună cu noi, cu poporul mun­citor, pe care l-a iubit atâta. In opera sa poporul muncitor din țara noastră recunoaște arma ne­cruțătoare îndreptată împotriva dușmanilor săi. Pe plan interna­țional, prin valoarea ei univer­sală, opera lui Caragiale, Întoc­mai ca și opera marilor creatori ce vor fi sărbătoriți în anul 1952— Leonardo da Vinci, Victor Hugo, Nicolae Gogol — va sluji la întă­rirea oamenilor în lupta pentru a­­părarea culturii și progresului u­­man, împotriva imperialiștilor, va sluji în lupta pentru pace. de MIHAI BENIUC Secretar al Uniunii Scriitorilor­­ din R. P. R. I. L. CARAGIALE - un mare luptător pentru fericirea poporului

Next