Lupta, octombrie 1892 (Anul 9, nr. 1822-1846)

1892-10-18 / nr. 1836

Appony bea în sănătatea şefului partidului independenţei, dar de dinastie, de rege, de armata comună ; de dualism nimenea nu-şi aduce aminte, tăcerea cea mai semnificativă se face împrejurul tutulor acestor factori din imperiu. In inima tutulor, în cugetul acestor bărbaţi ai viitorului nu e loc decât pentru Kosut, nu e loc decât pentru Ungaria mare, neatârnată, o Ungarie unitară, curat maghiară! „Nimeni nu poate să nu recunoască, zice „Neue Freie Presse“ că afacerea monumentului şi evenimentele, care s’au desfăşurat împrejurul acestei cestiuni, au complicat situaţiunea interioară din Ungaria, care în urma cestiunei religioase era destul de gravă, într’un mod considerabil, care va grăbi soluţiunea crizei. Posiţiunea ministerului Szapary, ce e drept nu e numai critică, ea e compromisă cu desăvârşire. Preşedintele consiliului, înfrânt, învins, bătut de oposiţiune, a fost silit să retragă proectul serbărei plănuite de dânsul şi aprobate de monarh, şi prin faptul acesta a dat o dovadă neîndoioasă de slăbiciunea sa şi de neputinţa în care se găseşte de a mai stăpâni situaţiunea — el însă a comis o greşeală şi mai mare, în momentele cele mai critice, nu a fost în stare nici să apere cu destulă putere şi autoritate idea domnitoare a imperiului dualist, nici să acopere în deajuns persoana suveranului. Şi când lucrurile staui astfel, orice Austriac, care -şi iubeşte patria şi pe suveranul seu, se întreabă cu îngrijire, dacă această stare de lucruri nu e un pericol pentru întreaga monarhie ? Şi deşi d. Szapary ’şi a luat, în Cameră, toată responsabilitatea asupra ’şi declarând că procedarea-i nu e o trădare de patrie, ci expresiunea unui simţiment patriotic, totuşi, în urma cuvintelor pronunţate de contele Apponyi, el nu s’a mai simţit sigur de majoritatea sa, şi sub loviturile cari au căzut droaie asupra din toate părţile, a fost constrâns să ’şi retragă proiectul. „Cu intuiţiunea genialităţei“, a zis d. Apponyi, preşedintele cabinetului s’a crezut în stare să înainteze totul singur, presupunând că toţi se vor pleca d’înaintea sa, şi că printr’aceasta ’şi va mai înălţa piedestalul mărirei sale politice. Dar acum trebuia să urmeze încoronarea edificiului; şi dacă că afacerea asupra căreia desbatem zile întregi, afacere asupra căreia ministrul preşedinte a solicitat aprobarea coroanei pentru care a fost angajată solidaritatea cabinetului de înaintea camerei, şi pentru care se aştepta supunerea credincioasă a partidului guvernamental, iacă că în urma aceasta, îmi retrag şi eu propunerea mea ca fără obiect. Şi sper, în acelaşi timp, că orice discuţiune asupra capacităţei guvernului şi asupra misiunei ministrului preşedinte de a guverna, a devenit de asemenea fără obiect. Dacă cererea pentru monumentul Uentzi, cu inscripţiunea pe panglice: „Odihnească-se in pace“, era deja comandată, tunel pune-se el pe coşciugul capacitaţei de a guverna a ministrului preşedinte. Şi dacă, după ce s’a compromis în stat tot ceea ce nu trebue să se compromită, guvernul său tot va mai dăinui, atunci ’i dau bucuros coroana, inscripţiunea însă nu, căci din partea noastră el nu va afla nici linişte, nici pace. Termin cu cuvintele autorului francez c’est le ridicul, que tue ! După aceste cuvinte destul de caracteristice, guvernul ’şi-a retras procesul, deesaprobat de majoritatea sa printr’o tăcersemnificativă, iar de oposiţiune condamnat în urma unei judecăţi mai mult decât aspre. Cauza însă a luat, în urma acestei soluţiuni, un aspect şi mai grav şi situaţiunea e din cele mai complicate, căci regelui nu-i va fi cu putinţă se cheme la guvern pe oposiţiunea Ugron-Appanyi. Oposiţiunea aceasta represintă negaţiunea stărei actuale, creată prin pactul de la 1867, şi dacă ea s’ar ţinea de cuvânt, o dată ajunsă la guvern, trebue, dacă nu voeşte să fie huiduita din prima zi, sâ’şi înceapă lucrarea de a deslipi Ungaria de Austria, de a răsturna dualismul, de a rupe orice legături care ţin strâns unite cele două jumetăţi ale imperiului, de a declara, intr’un cuvânt, independenţa Ungariei. Putea-va coroana să voească acest lucru ? Cât de mâhnit trebue să se simtă împăratul de această situaţiune, cine n’ar fi în stare să judece? Pe când el, mai acum câteva săptămâni, îşi vizita trupele comune în diferite localităţi din Ungaria, unde autorităţile se prezentai cu cuvinte solemne de fidelitate pe buze, pe de altă parte se trimiteau telegrame şi adrese de felicitare la Turnu bătrânului Kossuth, guvernatorul Ungariei, acestui duşman de moarte al dinastiei Habsburgilor, dar capitala proclama cetăţeanul seu de onoare. Plecând acum împăratul doria să înfrăţească armata comună a imperiului şefi cu acei honvezi, cari la 1848 au răsturnat tronul casei sale, voind să şteargă urmele acelei amintiri dureroase printr’o împăcăciune frăţească. Maghiarii acuză pe aceia cari au îmbrăţişat această mare idee de trădători ai patriei, declarând de la tribuna Camerei, că regele nu poate să voiască ceea ce trece peste constituţiunea Ungariei, şi ceea ce este în contra voinţei naţiunei maghiare ! Gravitatea situaţiune! e evidentă, şi nu greşim dacă adaogăm, că ea e plină de pericole. Cu înscenări de felul acelora, pe care văzurăm, cu ocaziunea incidentului Hentz, cum ştiu Maghiarii să le esploateze şi contra coroanei şi contra dualismului, e o întrebare firească de a se şti, dacă Maghiarii nu sunt cei d'ânt şi turburători ai păcei, şi dacă nu sunt fără măcar să’şi dea seamă, cei mai adversari ai triplei alianţe! ------------------------ Manual de Higiena de dr. I. Lebell Dr. dr. I. Lebell, asistent al cursului şi laboratoriului de farmacologie şi terapeutică de la facultatea de medicină din Iaşi, a scos la lumină în August a. c. un Manual de Higienă, pentru uzul şcoalelor secundare între numeroasele cărţi şcolare ce apar cu ocaziunea reînceperei cursurilor, ne pare bine când putem menţiona şi lucrări de valoare ca aceasta. D-sa a căutat, după cum ne spune în introducere d. profesor dr. E. Rizu, decanul facultăţei de medicină din Iaşi, a „prezenţa elevilor, în limite restrînse, cunoştinţele cele mai principale şi mai nouă cari alcătuesc higiena.“ * * * Mai întâi şi d. Lebell începe prin a arăta care e obiectul higienei. Higiena, scrie d-sa, se ocupă cu studiul raporturilor ce există între starea sanitară a omului şi între agenţii lumei exterioare, stabilind regulele după cari aceste raporturi trebuesc formate pentru a asigura o viaţă sănătoasă, îndelungă şi prosperă individului şi omenirei întregi. Şi într’adevăr, avem aici cea mai bună definiţiune ce s’a dat ştiinţei higienice, ofici numai din studiul acestor raporturi putem scoate adevăratele legi, ajungem să cunoaştem o mare parte din adevăraţii germeni ai boalelor ce bântue omenirea. Şi cum azi e pe deplin dovedit că agenţii morbigeni sunt microbii cari se introduc în corpul omenesc şi se află în cantităţi mari în aer, de aceea primul capitol din higiena d-lui dr. Lebell tratează despre aer. Aici se vorbeşte despre microbi, într’un paragraf special, cu figuri cari ne arată diferitele specii a acestor organisme infinit de mici şi ni se explică rolul ce au aceste fiinţe în diferitele raporturi ale vieţei. Trece apoi la apă, unde, după ce ne spune ce condiţiuni trebue să îndeplinească o apă pentru ca să fie potabilă, ne prezintă un tablou comparativ al analizelor bacteorologice făcute apelor din Iaşi. Din el se vede că cele mai principale cişmele din capitala Moldovei dau o apă insalubră. Dă apoi mijloacele de purificare, recomandând în special filtrul lui Chamberland, ca cel mai bun. La studiul acestor două elemente, atât de importante pentru viaţa omului, trebuia să se adauge un al treilea, solul, de care se ocupă în cap IV. Cu prilejul acesta, enumeră diversele boli infecţioase ce se pot produce din emanatiunele vătămătoare ale materielor organice depuse pe suprafaţa pământului. Intre aceste maladii pune şi tuberculoza, dându-ne în figură barilui virgulă a lui Koch. Tot aici înşiră tipusul şi holera, după higienistul Pettenkoffer, care „a dovedit că între aceste boli şi natura solului există un raport hotărât, căci germenii lor patogeni se nasc şi se dezvoltă în sol, de unde se lăţesc apoi în aerul atmosferic.“ Ajungând la alimente, într’o escelentă definiţiune, ne spune că, „orice substanţă compusă din principii nutritive şi care, introdusă printr’un mod oarecare în tubul digestiv, poate servi la repararea pierderilor organismului,“ se numeşte aliment. Aici putem vedea, într’o enumerare pe cât de metodică pe atât de ştiinţifică, principiele constitutive ale diferitelor alimente, cum şi parazitele cărnurilor ca taenia, trichina. Se înţelege că nu uită să ne dea noţiuni şi asupra bolilor ce se pot naşte din întrebuinţarea cărnurilor vechi, aşa botulismul, otrăvire cauzată prin cârnaţi stricaţi. Tot în acest capitol tratează despre cereale, pe care le pune între alimentele vegetale şi despre ergotism şi pelagră, boli ce se nasc din consumaţiunea făinelor alterate. In deosebire de alţi higienişti cari numeră alcoolurile între alimente, d-sa le pune între condimente, „deoarece ele nu sunt nutritive şi nu se asimilează în organism, ci se eliminează în mare parte din corp nemodificate.* Insistă asupra efectelor alcoolului, spunându-ne că băut în cantitate moderată, el activează mişcarea nutriţiunei generale a corpului. Pentru aceste efecte salutare, în vechime purta numele de elixir de viaţă, iar Francezii îl mai numesc şi astăzi eau-de-vie. In schimb însă, cât de negru ne zugrăveşte efectele abuzului de spirtoase, alcoolismul. La condimentele alcaloide, vorbeşte cu multe detalii despre tutun şi boala la care poate da naştere abuzul de această plantă aromatică, tabacismul. In ceea ce priveşte raţia alimentară a unui om adult de greutate mijlocie, d. dr. Lubell recomandă următoarele proporţiuni zilnice: 1.000 gr. pâine, 300 gr. carne, 100 gr. legume verzi, 30 gr. legume uscate şi condimente în cantităţi potrivite. Cu aceasta termină importantul capitol al alimentaţiuneî. Urmează apoi capitolul VI, asupra băilor în care recomandă băile temperate; ne vorbeşte după aceasta de îmbrăcăminte şi repaus, condamnând munca intelectuală exagerată (surménage intelectuel) în câteva linii, cari sunt tot atâtea adevăruri. In importantul, capitol al locuinţei, tratat cu multă competinţă, descrie locuinţele ţărăneşti şi găseşte că tocmai ţăranii, , această pătură muncitoare cea mai numeroasă, mai folositoare şi mai productivă, numită cu drept cuvânt „talpa ţăreî“, se află încă într’o stare higienică primitivă. Şi apoi mai departe adauge, reproducând un pasagiu din cartea de higiena a d-lui dr. Rizu: «Bordeiele lor nu trebuie să fie puse în rând cu locuinţele omeneşti, ci în rândul vizuinilor dobitoacelor, după cum şi cei cari trăiesc într’ânsele nu trebuiesc priviţi ca ducând o viaţă omenească, ci mai mult o viaţă de dobitoc. Intr’adever cei din bordeie, ca şi dobitoacele din vizunii, trăiesc în întunerc şi umezeală; în întunerc, fiind că în bordeie şi vizunii soarele nu poate rezbate; în umezeală, fiind că mamentul în care sunt săpate vizuniile şi bordeiele, oricât ar părea el de uscat, tot ţine într’ânsul umezeală. Asta în bordeie este a căuta boală şi moarte." Cât de triste şi cu toate acestea cât de adeverate sunt aceste rînduri! In cruditatea şi laconismul acestei fraze, ni se zugrăveşte exact o stare de fapt, pe care toată lumea care simte a constatat-o şi la remediarea căreia nimeni, absolut nimeni, nu se gândeşte ! Va fi poate târziul, atunci când se vor lua măsuri de îndreptare. In ce priveşte îndepărtarea excrementelor şi a diferitelor necurăţenii din locuinţe, d. dr. Lebell nu recomandă sistemul „tout ă l’egout“, ca cel mai salubru, neputând da naştere la nici o infecţiune. După ce a epuizat astfel în mod succint toată materia higienei proprii, trece apoi la bolile contagioase şi la mijloacele pentru combaterea lor. Face mai întâia observaţia că nu toţi indivizii se molipsesc uşor safi în acelaşi grad de aceste maladii, căci multe din ele atacă numai pe unii indivizi, pe când alţii remân neatinşi. „Pentru ca un individ safi o rasă oarecare, continuă d. d-l Lebell, să poată fi atinsă de vreun germen de boală, trebue să aibă predispoziţie, adică o aptitudine deosebită pentru această boală“. Când nu are o atare predispoziţie, individul se zice imun, adică neapt, apărat contra acelei afecţiuni. Totuşi cauza sa fe natura predispoziţiilor şi a imunităţei nu este încă bine cunoscută. Explicaţiunile date până astăzi sunt foarte variate şi între acestea ne citează faimoasa teorie a lui Metchnikoff, fagocitoza, după care imunitatea unui individ se datoreşte globulelor albe ale sângelui, pe care acest savant le numeşte fagocite. După ce ne face cunoscută teoria aceasta, trece la profilaxia boalelor contagioase şi ne arată măsurile cari trebuesc luate contra lor. Cel întâin e dezinfectarea (antisepsia), apoi vaccinarea şi în fine izolarea. Enumeră principalele maladii molipsitoare şi trece la bolile animalelor ce se transmit la om. Intre acestea avem turbarea, tratată de d. profesor d-r E. Puşcariff, un specialist în materie. Capitol cu desăvârşire nou, în care ni se dau ultimele cercetări ale ştiinţei. Mai ales simptomele ce le prezintă animalele turbate sunt descrise cu atâtă claritate, că oricine le-ar cunoaşte. Tratamentul antirabic şi măsurile profilactice ce ni le arată d. d-l Puşcariuf, cu competinţă d-sale, sunt interesante nu numai pentru elevii şcoalelor secundare, cărora e destinată cartea, dar şi alte persoane le pot citi cu profit. La fine avem un capitol despre cremaţiune, în care autorul se pronunţă în contra inhumaţiunei, din cauza materielor şi gazurilor toxice ce rezultă din descompunerile cadaverice şi mai cu seamă din cauza ptomainelor, substanţe alcaloide otrăvitoare. Ultimul capitol e destinat şcoalei şi tratează despre higiena şcoalei. Acest capitol e justificat prin aceea că „şcoala e menită a da nu numai creşterea intelectuală, dar trebue să contribue în acelaş timp şi la o desvoltare fizică a tineretului“. Cu deosebire pentru copii începători scrie toate aceste lucruri, căci schimbarea traiului lor obicinuit şi înlocuirea vieţei fără de grijă şi vesele ce o duceau mai înainte, prin munca intelectuală, în timp de maî multe ore pe zi, a fi o înmurire puternică asupra fragedei lor vârste. De aceea şcoala trebue să se îngrijască de a uşura şi îndulci noul traifi al copilului, să’l apere şi să’l ocrotească în contra influenţelor vătămătoare ale noului mediu. Câtă dreptate are d. dr. Lebell în aprecierile sale şi cu toate acestea cât sunt de departe şcolile noastre de adevăratul ţel la care trebue să ţintească educaţiunea copiilor ! In parte numai de s’ar ţinea seamă de aceste observaţiuni, s’ar înlătura boli ca durerile de cap, scurgerile de sânge pe nas, deviaţiunile şirei spinărei, miopia şi altele, cari bântue populaţiunea şcolară. încheie volumul cu o statistică a tratamentului antirabic la om de la 1 August 1891 până la 11 Iulie 1892 din laboratorul de farmacologie şi terapeutică al facultăţei de medicină din Iaşi. Acest laboratoriu, de abia în primul an al activităţei sale, a dat rezultate escelente. In cele 5 luni din 91 a îndreptat 34 de persoane , iar în 6 luni din 92 până la 1 iulie, 74 persoane s-au curat cu succes. Dintre acestea, 6 erafi din ţările vecine, trimeşi de către autorităţile respective. Remarcăm 12 persoane cari a fi părăsit tratamentul şi una care nu a fost admisă, boala fiind prea înaintată. * * * Acesta e volumul d-lui dr. I. Lebell. Deşi cadrul în care ni se prezintă această lucrare e limitat, de oarece este destinată elevilor şcoalelor secundare, totuşi d-sa a reuşit să corespundă tuturor cerinţelor higienei moderne. El ne prezintă într’un stil clar şi concis,—adese ori prea concis chiar, —şi într’o limbă corectă, cunoştinţele cele mai principale şi mai noui, ultimele cercetări ale ştiinţei. De aceea şi conţine bucăţi şi capitole cu desăvîrşire necunoscute higienelor care s’a fi acris până acuma în româneşte. Teoria microbilor, a predispoziţiei şi imunităţei, teoria turbărei şi altele încă nu afi ajuns la cunoştinţa elevilor din licere, deprinşi a auzi spunându-li-se, tot vechile şi resuflatele teorii, întreaga bază a higienei e schimbată, cercetările bacteriologiei moderne fiind puse la contribuţie, ceea ce constitue o superioritate faţă cu celelalte lucrări de această natură. Afară de această nu trebue să se uite ; după cum a spus’o d. Proust, higiena nu e o ştiinţă, ci mai mult un mănunchi şi de cunoştinţi diferite grupate împreună pentru a contribui la acelaşi scop. Să nu ne mirăm dar dacă la prima vedere ni s’ar părea că lucrarea d-rului Lebell e lipsită de unitate. Seria de probleme rezolvate după ştiinţă, ce avem dinainte, ţinteşte la un singur lucru: a asigura o viaţă sănătoasă, îndelungă şi prosperă individului şi societăţei. Elevii vor găsi în această carte indicaţiuni sumare cari le vor permite să urmărească studiul conservării sănătăţii. Aceste noţiuni le vor fi cu atât mai utile cu cât ei le vor putea întrebuinţa în tot cursul vieţei lor din afară de şcoală. * * * Volumul eşti din tipografiei H. Goldner din Iaşi e lucrat cu multă îngrijire şi eleganţă. Figurile sunt executate cu mult gust. Felicitând pe d. dr. I. Lebell pentru lucrarea sa, recomandăm această carte tuturor celor cari ar dori să profite de noile cercetări ale bacteriologiei. INFORMATIVSIil Citim în „Timpul“ : Am anunţat că ministerul afacerilor străine pregăteşte o Carte Verde în afacerea Zappa. Putem spune astăzi că această publicaţiune va conţine, între altele, şi nişte foarte interesante consultaţiuni ale unor eminenţi jurisconsulţi străini. Aceste consultaţiuni sunt datorite următorilor profesori de drept : Dele Gneist, profesor de drept la facultatea din Berlin, consilier de Stat, etc. D. Charles Woeste, din Bruxelles, avocat, membru al Camerei Reprezintanţilor, ministru de Stat, fost ministru al justiţiei şi şeful partidului catolic în Parlamentul belgian. D. Louis Renault, profesor de drept internaţional la facultatea de drept din Paris şi la şcoala libera de ştiinţe politice, membru al institutului de drept internaţional. Tuturor acestor trei savanţi jurisconsulţi, a căror autoritate se impune, li s’a cerut câte o consultaţiune asupra unei teme aşa zicând abstracte şi care să cuprindă toate elementele afacere! Zappa, fără însă a li se arăta cazul special la care se raportă această consultaţiune şi toţi trei jurisconsulţi citaţi s’au pronunţat într’un chip care dă deplină drep DOUECRITICE II Intre multele lucruri vesele care se întâmpină în cartea autorului de la Blaj, este unul mai ales care va produce o deosebită plăcere, desigur celor înzestraţi cu cit de puţin simţ literar. E vorba anume de acei ce şi-au înjosit talentul ocupîndu-se de o „nulitate“ —termenul nu e al meu şi-mi pare bine că nu e—ca Eminescu, între fericiţii cari primesc această laudă puţin cam neaşteptată, întilnim numele d-lui Gherea, al căruia articol asupra poetului, nu totdeauna just, e frumos, şi d. N. Petraşcu, despre a căruia carte e vorba acuma. Numerînd pe scriitorul uitat între cei mai buni prozatori români, autorul a anunţat o judecată foarte esplicabilă, pentru a sa. In adevăr, ne grăbim să recunoaştem, e o deosebire vrednică de însemnat între criticul fie la „Convorbirele literarei) şi cel de la foaia bisericească „Unirea*, cel de al doilea nu cunoaşte limba literară, aşa cum e statornicită până acuma; cel d’intâiu o cunoaşte şi o şi scrie,—aproape. Căci limba în care e scris articolul «Mihail Eminescu», devenit după o revedere destul de sgârcită, o carte de 162 de pagine, e cel puţin curioasă în cea mai mare parte a sa. D. Petraşcu, ale căreia cunoştinţi de literatură franceză recentă, şi numai de astfel de literatură, par îndestul de îmbielşugate, a cunoscut pe aceia din scriitorii francezi contemporani, cari se încearcă să câştige prin torturarea stilului pretenţios şi fudul, ceea ce le lipseşte ca idei. I-a citit şi cu un simţ foarte fin în cazul acesta, a adoptat acelaşi fel de a scrie, fel cu totul necunoscut in ţara românească, până în timpurile din urmă, şi prin urmare foarte original. Comparaţiile abundente, împrumutate de la deosebitele ramuri ale artei şi de la priveliştile felurite ale naturei, se află cu îmbielşugare în stilul acesta şi-i dau un aspect destul de nou pentru a fi vrednic de atenţia cetitorilor. D. Petraşcu, care vede just uneori prin ochii d-sale chiar sau altfel, n’are în adevăr nici una din însuşirile care fac pe cineva să fie poet, chiar în proză. Că-i va fi plăcind natura, e lucru foarte posibil şi sârguinţa cu care o exploatează pentru comparaţiile d-sale arată în deajuns aceasta: din nenorocire, alte însuşiri sunt cerute pentru a iubi un lucru şi altele pentru a-l reproduce. Pentru un critic calităţile poetului nu sunt numai decât necesare: pentru un critic, cu pretenţii de stil artist, lucrul se schimbă. D. Petraşcu n’are calităţile d’intuiu şi posedă cu îmbielşugare pretenţiile din urmă. Vom afla mulţămită acestor două întâmplări, că marea, atât de dragă lui Eminescu, are o asemănare evidentă cu „o cămaşe de lustrin albastră, seînteind fericită (de a fi aşa ceva probabil) sub razele soarelui,“ că ultimul vis al lui Eminescu, perind, e ultima pasăre văratecă, care pornind inima poetului se «fringe ca o ramură uscată,“ că pe iarba codrilor „luna doarme culcată» în nopţile de vară, că «sufletul iertător» al lui Eminescu s’a îndoit in faţa înşelărilor de iubire «ca o vergea până ce pocneşte» şi a şi pocnit acest suflet, din nenorocire, că în «Mortua est» versurile şoptesc ca o litanie mulţămită metrului antic pe când «lacrimile poetului tremurind încet sub pleoape“, îi ţin isonul, că poezia de la 1840, care nu e poezia de la 1840, samenă bine cu muncitorii cari, în lunca Dunării, se pun pe lucru, într’o dimineaţă de vară, veseli de a avea înainte perspectiva unei zile întregi de muncă. Vom fi adînc mişcaţi, cînd vom vedea cea d’întâia dragoste puindu-se Sin aşezîndu-se pe inima tînărului, pentru ca întreg sistemul intelectual, sentimental şi raţional al acestuia să înceapă o mişcare de rotaţie în juru-i, vom şti că doina e „o muzică in ruine“, al căreia ritm întretăiat prezintă „bucăţi de cîntec atârnând lungi în aer“, cu privelişti deschizându-se în trecut „ca într’o grădină ademenitoare şi depărtată“, că voinţa omului modern îl sfarmă „ca o oglindă răsădită în p oală de flori, şi până s’o spargă o aduce la extremul ei de suferinţă“ ceea ce e jalnic şi mişcător în aceeaşi vreme, că lumea apărea lui Eminescu ca o „figură gigantică de femeie“ rupându-şi „perii capului“, nenorociţi de a fi la plural, „înaintea unui public de statui“, în aşa fel însă încât acelaşi lucru e subiect şi obiect „şi fir distrus şi mână distrugătoare“, un dualism tragic, fără îndoială. Caracterizările de scriitori vor plăcea mai mult însă mărinimosului cititor: va fi acolo Alexandri cântând, cu sufletul fermecat de călătorii, toate adierile ce-i desmeardă simţirile, Bălcescu răsfoind în „cronicele apusului“, menite să-i deie un îmbelşugat material pentru Istoria lui Mihai,cu inima cascadind de iubire pentru ţara sa, deşi era bolnav, Byron „o inimă ce strigă km voeşte a striga» şi nu poate de sigur, ceea ce e dramatic, că nenorocitul Leopardi a mai avut nenorocirea de a îi „mai mult un om în sfirşenie“, sau, pentru cel nemulţumit cu întâia comparaţie, „înfăţişarea agoniei întoarse cu faţa la părete“, pentru a cruţa simţirea gingaşelor cetitoare ale lucrării de faţă. In sfirşit, modele de stil delicat se vor afla cu uşurinţă în cartea aceasta, începând cu ascunderea idealului său feminin de poetul care „se ţine cu corpul în dreptul“ lui „ca noi să nu putem primi nici o rază din căldura ce arde sub sânul său*..., o adevărată nedreptate, continuând cu descrierea fetei de împărat din „Călin* cu reliefurile atât de accentuate, şi sfirşind cu o atât de drăguţă comparaţie, că nu ne lasă inima să n’o împărtăşim cetitorilor. Iat’o: „Aci (in codru) natura i se arată (lui Eminescu) ca la dînsa acasă, singură cu sinul desfăcut şi cu formele ei virginale neatinse de privirea lumei, şi poetul se îmbată în brațele ei goale*. Mie, acest «virginal» tablou îmi place, foarte mult. (Va urma) Neculai Târgu.