Radu Ionescu: Don Juanii din București (1861)
noastre culte , pe de altă parte, prin crearea primului repertoriu naţional al teatrului românesc. In raport cu aceste două laturi importante ale creaţiei noastre literare dezvoltate de paşoptism, apăruseră în germene, încă din perioada precedentă, unele încercări timide de analiză critică a scrierilor literare. Caracterul bipolar al unei încercări de urcare la principii generale se vede mai ales la Alecu Russo (Critica criticii, Poezia populară, Cugetări). La Maiorescu, pînă la studiul Comediile d-lui Caragiale (1885), nu găsim comentarii mai notabile cu privire la repertoriul teatrului românesc. Această lacună o vor acoperi în mare măsură Eminescu şi Caragiale, care vor acorda o importanţă deosebită analizei repertoriului teatral. Radu Ionescu dovedeşte o aplicaţie aparte pentru această problemă cu mult înaintea acestora : „Ştim că sunt mulţi — ne spune el — cari nu înţeleg pentru ce dăm atîta însemnătate teatrului român ; noi insă vom stărui a zice că teatrul este şcoala unei naţiuni şi singura şcoală unde în toate zilele se vorbeşte la mii de oameni... După scena răsunătoare a acestei şcoale, comedia, cu rîsul său izbeşte viţiul, rupe masca ipocriţilor, dezveleşte ignoranţa pretenţioasă , înfrinează neruşinarea scandaloasă, dărîmă pe ambiţioşii neputincioşi, îndreptează moravele şi moralizează lumea ; după această scenă, drama serioasă cu patetica sa elocventă desfăşură înaintea noastră viaţa omenească, această dramă eternă, însufleţeşte simţimintele inimei şi ne exaltează pentru cele bune, ne revoltă în contra celor rele, ne întăreşte caracterul prin încercările la care vedem viaţa expusă, ne formează gustul, ne dezvoltează inteligenţa, ne perfecţionează limba şi ne dă o literatură.“ Această concepţie despre valoarea teatrului în viaţa unei societăţi ne trimite direct la Principiile criticei, unde, credincios ideilor sale hegeliene, Radu Ionescu afirmă : „Pentru greutăţile ce prezintă acest fel de poezie, pentru mărimea concepţiilor sale şi pentru perfecţiunea cu care trebuie să fie executată, drama este considerată de mulţi ca opera cea mai dificilă a spiritului şi cea mai înaltă expresiune a poeziei“. Iată deci că nu poate fi vorba de lipsa unei conduite în ceea ce priveşte aplicarea programului teoretic al lui Radu Ionescu, ci de o interpretare lacunară a activităţii sale. Teatrul român, în Independinţa română, nr. 92/1862.