Radu Ionescu: Don Juanii din București (1861)
Dar chiar ieri, din voi oricare a trecut de vînzător, Ca să fiţi scuipaţi pe piepturi şi de gît cu ştreang legaţi... (Patrioţii) Nu putem, de aceea, împărtăşi opinia lui Florin Manolescu, după care poezia socială a lui Radu Ionescu ar fi „fără nici-o valoare literară“. Nu limbajul trebuie luat în consideraţie, ci tocmai faptul că, mergînd pe urmele predecesorilor, Radu Ionescu pune, chiar şi-n acest aspect al creaţiei sale multă vigoare, o trăire personală intensă, care structurează din interior retorica versului. Poetul tinde în mod spontan către o poezie a marilor categorii filozofice ale existenţei umane : timp, viaţă, moarte, infinit, cărora le subordonează chiar şi domeniul liricii patriotice, în ceea ce are mai valoros. Acest lucru nu trebuie căutat în epigrame, care au un caracter de divertisment, ci în poemele Străbunii, învierea, Patrioţii, Anul 1857 etc. Temele poeziei lui Radu Ionescu se învăluie într-o muzică proprie a cuvintelor, pe care poetul o preia de fapt de la Bolintineanu. Poate chiar mai mult ca acesta, Radu Ionescu forţează limbajul poetic, îl supune în primul rînd legilor armoniei muzicale : Pasat-a miezul nopţei şi eu deştept sunt încă Pe cer el mila lună începe a albi. O, iar mi se prezentă fatala neagră stîncă Sub care eu mormîntu-mi să aflu aş voi. (Slinca) Şi omul ce putinte se crede p-astă cime ! Prin vasta-mi cugetare eu sunt un creator. Cu dînsa opresc norii şi a stelelor mulţime se umplu de fiinţe şi sfera le-o măsor. (Geniul abisului) Preluînd motive ale poeziei romantice, Radu Ionescu intuia in atmosfera generală a curentului acel procedeu interesant de atitudine artistică, propriu fanteziei frenetice, dezlănţuite, asemănătoare aceleia pe care Hugo Friedrich o observă coborînd din 1 Florin Manolescu, Poezia criticilor, Editura Eminescu, Buc., 1971, p. 14.