Zamfir Arbore: Istoria unui român în America (1893)
scea de mult și mî-a predat altă dată cursul meu de filosofie. Din acea searâ, adeseorî ne întîlneam cu Harry la amicul meu. Tinerul îmi făcea tote avansurile pentru a se împrieteni, dar eu unul cu tote acestea nu puteam să admit că un rendaș pute, fără a deveni lingușitor, să devie prieten cu un arhi-milionar. Se vede că Harry pricepu acest lucru. Intr’ofi densul me întrebă : — De mult suntețî în America ? — Este un an aproape, răspunsei. — Adevărat să fie că câletoria pe un vas cu pânzele e forte lungă și plicticosă? — Nu sciu ; eu unul am câlătorit pe vapor. — Și cum se numea acest vapor? — Se numea Washingthon. Toate conversațiunile noastre erau de acest fel. O dată venii cam de timpuriu la prie - tenul meu, pentru a medita pe copii; intrând în salon, băgaî de seama că acolo s’a adus un frumos piano. De mult deja nu cântasem pe clavir; mă bucurai mult; uitai chiar scopul visitei şi aşezându-mă la pian luai câteva acorde. Apoi, uitând despre sorta mea crudă, despre exil, mă dădei cu suflet cu tot muzicei. Cântai vr'un ceas fel de fel de bucăţi şi în fine isprăvii prin a intona imnul nostru sfânt: Deştdptă-te Române, din somnul cel de morte In care te-adânciră barbarii de tirani; Acum ori nicî-odată croesce*țî altă sdrtă, La care să se ’nchine și crucii tot dușmani. Copii, stăpânul casei, Harry, stâteau în juru-mî, iar eu unul, uitând despre toate în lume, eram departe de lumea întreagâ. z. A. (Va urma). istoria unui român în america 407