Milcovul, aprilie-iunie 1972 (Anul 5, nr. 842-918)
1972-05-06 / nr. 871
MILCOVUL nr. 871 sîmbătă 6 mai 1972 I I. R. — Am vrea să începem, tovarășe profesor, convorbirea noastră cu o întrebare poate puțin cam directă : în ce condiții apreciați că se poate forma un critic literar ? — întrebarea nu mă surprinde, fiindcă mi s-a pus și altă dată. Cred că, înainte ca un critic literar să-și facă un credit — sau altfel spus o autoritate, trebuie să i se acorde o încredere deplină, pe un termen oarecare, adică să i se rezerve o rubrică permanentă în care să nu apară alternativ cu alții. Noi vedem, bunăoară în revistele de astăzi că sunt poeți care fac cronică literară, romancieri și așa mai departe. Dar critica literară cere o specializare și un credit acordat unui tînăr care n-are nici veleități de poet, nici de nuvelist, romancier sau dramaturg, ci care simte în el o vocație de critic literar. Dacă i se acordă o rubrică permanentă și dacă posedă un simț de răspundere, nu se poate ca într-un timp oarecare să nu-și probeze pregătirea lui culturală etc. T. R. : — Pledați, așadar, pentru un critic literar de profesie..« — Fără îndoială. Pe de altă parte, aș vrea să mă refer la un alt aspect, întîlnit deseori în publicațiile noastre literare, în aceeași revistă apare un articol laudativ, iar la scurt timp, într-un alt articol, aceeași carte e criticată. Vă dau un exemplu : cînd a apărut volumul de amintiri al maestrului Han, care sugera instrumentele pictorului și ale sculptorului — o carte masivă de 600-700 pagini —■ nu scrisese nimeni despre ea. Eu am găsit un exemplar la Turnu Severin (la București se epuizase) și am scris un articol foarte laudativ. Peste o lună sau două ani (care nu era critic literar, ca mine) a scris și el un articol, în care declara, nici mai mult nici mai puțin, că volumul nu trebuia lăsat să apară! Atunci, ce părere să-și facă publicul, cînd vede că unul laudă excesiv, în timp ce altul consideră acea carte nulă și neavenită ? Dacă admitem că cel care a scris laudativ nu era un vechi profesionist al criticii, ci un critic tînăr, să zicem, dar căruia i s-a acordat încrederea de care vorbeam, din momentul acela revista putea spune : nu mai avem o a doua părere în această privință. S. R. — Cereți, cu alte cuvinte, o opinie fermă din partea fiecărei publicații literare ? •— Neapărat. De altfel, în această direcție am să vă spun că nu există o unitate de măsură. Bunăoară, mi se cere din partea „Contemporanului" în legătură cu problema celor două „Scrisori pierdute“ jucate în Capitală, să fac un articol despre reprezentația de la „National". Eu, care văzusem în ajun și versiunea celor de la „Bulandra", și, uitînd că mi s-a cerut o cronică specială despre spectacolul lui Sică Alexandrescu, am făcut un articol în care comparam cele două reprezentații. Apoi, inocent, trimit articolul — deși altceva mii se ceruse — la Contemporanul. Am văzut imediat că redacția era foarte jenată. „Știți— mi-au zis — dar despre spectacolul de la „Bulandra" face cronică tovarășul Valentin Silvestru“... „Bine — am replicat eu — dacă dv. aveți un singur cronicar dramatic, atunci vă rog să-mi restituiți cronica". Și mi-au restituit-o... I. R. : — Ce semnificație ați acordat acestei intîmplări ? — M-am întrebat : nu cumva cei de la Contemporanul au acest principiu sănătos — ca și al meu, de altfel — ca o rubrică să fie permanent rezervată unui om, în spațiul căreia să aibă deci autoritatea de a emite judecăți ? Pe urmă, am mai propus o explicație... Fl. M. — Mai apropiată de adevăr ? — Din păcate. Ce se întîmplă : dacă se produce un regizor român, și acest regizor are legături de prietenie, el nu poate fi expus judecății unui critic aflat în afara acestei legături. Fiindcă, fără îndoială, numai acolo unde există legături foarte strînse de prietenenie, judecata poate fi dreaptă ! ! Căci, dacă nu ești dinainte admirativ, cum poți emite judecăți drepte ? ! Există o estetică... a simpatiei ei, și dacă Cioculescu n-u are, critica lui nu poate fi decit injustă! în aceste condiții, evident, nu se poate face critică... FI. M.: — Ce considerați ca indispensabil pentru a exista o critică „în marginile adevărului“ ? . — Critica de orice natură are nevoie de o independență de opinie. Câ timp i s-a acordat unui om încrederea să scrie nedirijat de acea „estetică a simpatiei", la care făceam mai sus referință, el are dreptul să considere că o operă este valoroasă sau nu, și să nu i se spună din capul locului ; articolul d-tale pozitiv, altfel „să se supără cutare și cutare". Deci, criticul literar — dacă deține această independență și dacă e un om de cultură, cu simțul răspunderii și onestitate intelectuală — el se poate forma, chiar dacă i s-a încredințat această rubrică la o vîrstă fragedă. I. R . — Ce ne puteți spune despre tînărul critic literar Șerban Cioculescu ? Au decurs începuturile sale în ale criticii sub această... zodie ? — Mie mi-a acordat încredere N. D. Cocea, cînd eram în anul al III-lea la Universitatea din București ; pe urmă, Socol, la Adevărul, cînd eram băiat de 25-26 de ani. Și n-am dezmințit, probabil, această încredere. Am rămas 10 ani la Adevărul, pînă în momentul în care guvernul Goga—Cuza a suprimat ziarele burgheze democratice — singurele, ziare din acest grup care interveneau în sprijinul muncitorilor, cînd aceștia erau arestați, molestați... M-am putut menține, deci, un deceniu la acest ziar, pentru că mi s-a constatat buna credință. Fl. M. : — De ce insistați asupra bunei credințe in critica literară ? — Simplu , o consider condiția sine qua non a criticului. Mai ales în perioada interbelică, cînd editurile recurgeau, din interese comerciale, la condeie mercenare, ea era la mare preț. Evident, cei de la edituri nici nu prea aveau curajul să se adreseze criticilor literari de profesie. Pentru că nici Pompiliu Constantinescu, nici G. Călinescu n-ar fi scris un articol favorabil, dacă li s-ar fi spus: „Uite, treci pe la editură că ți se face un bon". Ei ar fi considerat aceasta, desigur, ca pe o insultă , de aceea, vînătorii de opinii favorabile nici nu aveau îndrăzneala să apeleze la ei. I. R. — Tovarășe profesor, au fost apreciat, unanim, ca autor al unei monografii de excepție — Viața lui I. L. Caragiale — dar și ca prețios continuator al acțiunii începute de Paul Zarifopol , editor al textelor autorului Scrisorii pierdute. Unii v-au comparat, în ce privește caracterul exemplar al ediției realizate de dv„ cu Perpessicius... — Comparația cu editorul textelor eminesciene mă măgulește, deși, în legătură cu acest migălos și atent cercetător al manuscriselor lui Eminescu, am să vă fac o mică confidentă. Acest om minunat a avut un sfîrșit foarte trist. Din pricina neînțelegerii lui cu un președinte al secției unde lucra el, ■la Academie, nu și-a putut termina ediția. Intr-unul din ultimele sale articole, pe care le-a tipărit se considera... falimentar în ediția Eminescu. Și atunci, eu, intr-o emisiune la televiziune, unde am fost întrebat despre Eminescu, am spus că nu pot fi de acord cu Perpessicius în această autocritică a sa. Să se considere falimentar fiindcă nu și-a încheiat ediția ? Dar atîta cit a dat, e un monument nepieritor care va servi tuturor generațiilor ca model, și fără de care astăzi, lectura și studiul lui Eminescu nu mai sunt posibile ! Mai mult, eu o consider una din marile creații ale criticii de texte românești. FI. M.: — Este de altfel o părere pe care o împărtășește majoritatea criticilor și istoricilor literari... — Categoric. Ce s-a întîmplat însă a doua zi. Sunt chemat la telefon de d-na Perpessicius, care-mi spune că de 6 luni de zile nu mai deschisese televizorul și că, aseară, întâmplător, a urmărit emisunea împreună cu toată familia (cu care ocazie m-au auzit pe mine) și că au fost cu toții impresionați. Perpessicius, îndeosebi, a fost copleșit de emoție, pentru că el personal avea în adevăr impresia că ediția sa era falimentară, cînd de fapt a fost numai întreruptă. Atîta cît este — șase volume — ea reprezintă un model, un monument al științei noastre filologice. I. R. : — V-am ruga să ne vorbiți despre dificultățile muncii dv. ca editor al textelor lui Caragiale. — Comparativ cu Perpessicius, mie mi-a venit mai ușor, prin faptul că n-am avut să lupt cu manuscrise, cu variante numeroase. M-am trezit în schimb, însă, în fața altor dificultăți pe care singur mi le-am creat. Mi-am pus această întrebare la un moment dat: Caragiale a fost într-adevăr un scriitor steril ? Pentru că pe măsură ce parcurgeam anumite ziare, la care știam că colaborase sub semnătură, am descoperit foarte multe texte pe care Caragiale, modestie, nu le semnase sau din le semnase cu pseudonime care niciodată nu au fost relevate. însuși Zarifopol afirmase, bunăoară, că la ziarul Constituționalul unde Caragiale publicase sub semnătură celebrul necrolog pentru Eminescu, el n-a mai scris nici un articol. Ei bine , i-am găsit articole — și politice și literare — semnate cu pseudonimul Falstaff, Hans, Ion și altele. Fl. M.: — După ce criterii leam identificat ? — Le-am identificat după stil, după anumite particularități de ortoepie și grafie. In acest mod am deshumat un mare număr de schițe literare și, într-un fel, cred că am contribuit la spulberarea legendei cum că I. L. Caragiale e un scriitor steril. Nu e adevărat. A scris foarte mult, dar în sacade. Ani de-a rîndul dispărea din publicistică, iar cînd reapărea, publica foarte regulat și stăruitor. I. R. : — Ce înseamnă pentru un critic literar editarea clasicilor ? — Această prospecțiune și căutare de materiale în legătură cu anumiți autori e o experiență foarte utilă. Ov. S. Crohmălniceanu, într-un articol despre mine, mă compara cu nu știu ce antropolog care făcea politie judiciară după amprente digitale! Fără îndoială că și scriitorul are amprentele stilului său. Asta nu mai este însă poliție, literară ci intuiție filologică. Sînt anumiți autori care au stil atît de marcant, încît îi recunoști și fără semnătură, după cum sînt pictorii ale căror tablouri n-au nevoie de autograf, pentru că le identifici de la prima vedere grija lor, gheara leului. I. R. : — Prin urmare, comparația lui Ov. S. Crohmălniceanu... — ...acoperă una din condițiile esențiale ale criticului , aceea de a-și cunoaște și recunoaște autorul Fără îndoială, însă, că criticul este expus, uneori, și unor erori. Perpessicius, cu toată marea lui experiență eminesciană, a atribuit lui Eminescu o poezie care era alcătuită de un obscur poet din epocă, Dimittrie Gusti , însă poezia prezentată cu ocazia serbărilor de la Putna din secolul trecut, la care participase și Eminescu și Slavici, avea versuri eminesciene. Fl. M . — Eram, acum cîțiva ani, în curtea cu multe redacții de pe Bulevardul Ana Ipătescu 15. Dumneavoastră, vă îndreptați spre intrarea Vieții românești. Eu ieșeam de la Luceafărul. Eram singuri. Involuntar v-am salutat, deși nu mi cunoșteați. Mi-ați răspuns cu eleganța unei vechi cunoștințe Mi-am dat seama, apoi, că salutîndu-vă, mă înclinam în fața unei instanțe. Dumneavoastră, tovarășe profesor, pe cari dintre scriitorii noștri ați vrut să-i salutați, și nu vi s- a oferit prilejul ?... — ...Dar dv. mă umiliți! Eu nu sînt un mare scriitor ca Maiorescu sn Lovinescu... Fl. M. . — ...Un reporter nu poate renunța totuși la întrebare... — Ei, atunci, fiindcă n-am încotro , pe Caragiale. Faptul nu trebuie să vă mire. Gîndiți-vă lasplendidul necrolog pe care l-a făcut Goga la moartea lui Caragiale și care se încheia cu această reflecție, care astăzi ar părea multor tineri exagerată, dar eu am citit-o pătruns de acest final de articol , va trece un timp cînd, pe stradă oarecare, în fața unui om în vîrstă, s-ar descoperi toți oamenii. Și atuncea, la întrebarea cine este acest om, s-ar răspunde : E cel care l-a cunoscut pe Caragiale ! Simplul fapt de a fi fost apropiat de Caragiale ar fi putut conferi — gîndea Goga — un prestigiu deosebit unui om. Și eu cred același lucru în ce privește cazul Caragiale. I. R. : — Subiectul necrologului pare însă inspirat de legenda care circula, în preajma lui 1900, în legătură cu marele actor italian Ermette Novelli... — Da, se zice că, după ce l-a vzut pe Novelli jucînd pe scena Naționalului, Caragiale a declarat că-și va face o carte de viztă în care să scrie : „Caragiale care l-a văzut pe Ermette Novelli". Nu știu cît o fi de adevărat, dar cert e că italianul era un actor cu resurse actoricești atît de bogate încît și-a putut permite următoarea experiență : în fața unui public românesc a citit o listă de bucate cu schime și gesturi atît de comice, încît toată lumea s-a tăvălit de rîs. Pe urmă, aceeași listă de bucate a citit-o cu atîta patetism și emoție, încît celor din sală a început să le șiroiască lacrimile. O fi sau nu adevărată întîmplarea, numai contemporanii lui Caragiale știu. Eu personal n-am asistat la așa ceva. FI. M. : — Tudor Vianu a publicat o poezie, fiind și editorul lui Macedonski. Vladimir Streinu a scris poezie, Călinescu a scris ...de toate, Perpessicius era, de asemeni, autorul unor cărți de poezie (și editorul lui Eminescu), Șerban Cioculescu a făcut operă filologică din opera lui Caragiale și arghezologie. Nu s-a încercat el, cumva și în poezie ? Poate in tinerețe... Vă întrebăm acest lucru, pentru că mi se pare ca fiind o caracteristică a generației al cărei exponent sînteți, faptul de a fi poet și editor în același timp... —■ Pe cît am înțeles, dv. sînteți puțin surprins de specializarea la care m-am menținut cu mai multă fermitate decît colegi de-ai mei care au avut și ambiții beletristice. E adevărat, Tudor Vianu a debutat ca poet în cercul Densușianu-Macedonsk:. El nu-i însă un critic literar care a făcut paralel poezie, ci a început cu poezia. Și pe urmă, probabil un spirit autocritic, dîndu-și seama că nu are o vocație poetică propriu-zisă, a renunțat la poezie. Fl. M . — Dar, celălalt prieten al dr„ Vladimir Streinu ? — Consider că la Vladimir Strein a fost o greșeală. El trebuia să continue a scrie poezie. Cum pe parcurs, însă, el se entuziasmase de Rimbaud, care făcuse o experiență a absolutului, la această scară a absolutului Streinu a fost dezamăgit de propria-i producție. Eu sunt însă convins că dacă după 1928-1929 n-ar fi întrerupt, timp de 20 de ani cu poezia, ar fi dat și el un mare poet. La el, prin urmare, vocația critică a venit după aceea, însă el avea o vocație dublă. De altfel, nu vă mirați. Carducci a fost un mare poet, dar și un mare profesor, critic și istoric literar, iar noi am păstrat doar imaginea marelui poet. Vladimir Streinu cred că ar fi fost un tot atît de bun poet sau romancier, pentru că avea o minte constructivă și în orice gen literar ar fi dat lucruri foarte bune. Fl. M. — O vocație dublă a dovedit, în mod neașteptat și Ibrăileanu... — In adevăr. M-a surprins Adela, pentru că Ibrăileanu a fost un critic literar de substanță, dar nu propriu-zis de talent, cum nici eu însumi nu mă consider un scriitor de talent. Totuși, prin Adela, Ibrăileanu a dat un roman, care e o capodoperă. Deci talentul și l-a pus în roman, la o vîrstă mai înaintată. E un accident. La Lovinescu, însă, a fost invers : un critic de mare notorietate n-a reușit să-și pună talentul nici în scenete, sau în nuvele (în tinerețe) nici în roman (la maturitate). In ce mă privește, ca să vă răspund la întrebarea pe care am tot ocolit-o cu paranteze : dacă aș fi scris poezie, aș fi făcut ca pisica. Consider că și o mare parte din cronicile literare din tinerețe zac foarte bine sub nisip ! Și cum nu sunt Eminescu, sunt convins că problema postumelor nu se va pune... S. R. : — O întrebare care v-a mai fost adresată. Există vreo carte — evident, a altui autor — pe care ați fi vrut s-o scrieți dv. ? — N-am visat niciodată cai verzi pe pereți. Adică, vedeți, ironia e numai la adresa mea. Mallarmé a lăsat o operă foarte importantă, dar el visa altă operă — L'Oeuvre și nimeni nu știe ce-ar fi fost acea operă, dacă ar fi putut-o realiza însă un scriitor foarte mare, cum a fost Mallarmé, un creator de nou stil poetic, chiar dacă nu și-a realizat opera cea mare, atît cît a dat, e suficient. I. R. : — Totuși, în ce vă privește... — Fără îndoială, că acolo unde încă nu există acea judecată posterității care să-i facă dreptatea scriitorului împotriva lui însuși — cum e cazul lui Mallarmé — insistenta dv. elegitimă. Dv. credeți că fiecare scriitor are un ideal ascuns pe care nu îndrăznește să-l mărturisească. Și dv. mi-ați introdus în gură un clește, pentru a-mi extrage o măsea a minții. Ei, am pierdut-o de mult... FI. M. :—Nici n-ați încercat să semănați cu vreo personalitate ? Maiorescu in însemnările zilnice își propunea un model etic... Nu, nu m-am dorit niciodată altul decît sunt, deși îmi dau seama de puținul care sînt: n-am fost invidios niciodată pe nimeni, am admirat talentul , orișicine, mi-am iubit și stimat confrații, criticii, cum spuneam în niște amintiri despre Lovinescu. Lovinescu însuși a fost foarte surprins cu o ocazie, că nu există dușmănie între critici. A fost mirat că criticii generației mele nu se „înjurau“ între ei. Eu aveam foarte mare stimă — și-am păstrat-o pentru Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Streinu, chiar pentru Mihail Sebastian pe care îl vedeam (dacă n-ar fi scris romane, piese de teatru) un mare critic. El considera însă critica drept o manifestare secundară a personalității lui. I. R. : — Nu l-ați amintit însă pe G. Călinescu, idolul atîtor generații de studenți, iar în ultima vreme, hulit și admirat cu violență... — „ Călinescu este altceva. In Călimescu cred că nici istoricul literar, nici criticul literar nu sînt de importanța romancierului. Ce vreau să spui : el afirma că nu e critic, și mai mult istoric literar. In realitate, însă, el avea gusturi atît de subiective, că și scriitoriii contemporani, și cei ai trecutului, erau priviți printr-o prismă, care este valabilă numai pentru că acel cristal era foarte pur , dar era în atîtea fațete și atît de schimbătoare, încît nu corespundeau legii de fixitate a criticii ; fixitate, adică, consecvență în actul critic. Era un om prea variabil, prea temperamental, ca să dea un critic sau istoric literar obiectiv. In schimb avea calități foarte mari de scriitor de imaginație. Eu consider chiar capodopera lui — și aici sunt singurul — Șun — sau calea netulburată. Incîit ,dacă ar fi să invidiez una din cărțile criticilor literari — iată, asta e cartea pe care aș fi vrut s-o scriu eu însumi... S. R. . — ...Ați găsit, totuși, un răspuns real la întrebarea anterioră... — ...N-aș fi vrut să scriu nici Adela, nici altă carte, dar Sun mi-ar fi plăcut s-o scriu. E o carte de înțelepciune , și o carte, prin care un european a reușit să se ridice la mentalitatea venerabilă a înțelepciunii asiatice, fără îndoială că numai un critic superior (subl. cred.) cum a fost Călinescu, a putut să se transpună în această sensibiltate... I. R.: — Ați recunoscut, fără să vreți, în Călinescu totuși un mare critic, vorbind despre talentul său literar. In această ordine de idei, veți spune probabil, că monumentala sa istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent este un... roman ! — El, chiar roman nu, poate fi, pentru că, în definitiv, eroii nu sînt nume fictive ci scriitori. Totuși, la Călinescu, nici poetul nici criticul nu sînt de mîna întîi; iar istoricul literar este mare, , dacă vreți, dintr-un singur unghi , că a avut curajul să fască o istorie a literaturii române la o vîrstă destul de tînără, deși în Franța se cunoaște cazul unui critic de 26 de ani care a făcut și el o istorie, mai sumară decît cea călinesciană, dar în care sînt toate calitățile literare ale unui Călinescu francez. Adică: imagini de poet, impresionism, multă vervă spumoasă, violete simpatii și antipatii și calități portretistice. La Călinescu s-a făcut o constatare revelatoare, cînd și-a publicat compendiul, a fost un eșec. Nu se cumpăra. Pentru că, ce e mai bun în istoria mare, chiar cu arbitrariul lor, cu răutățile lor, sunt portretele lui Iorga, Mateiu Caragiale, Odobescu, Bălcescu, Duiliu Zamfirescu. Chiar nedrepte — unele din ele — sunt cu totul remarcabile. Fl. M.: — Dar dv. înșivă ați fost acuzat de răutate cu privire la Mateiu Caragiale... — Chiar și așa fiind, nimeni n-a reușit să fie atît de rău cu Mateiu Caragiale, decît Călinescu, cînd, descriindu-l, făcea observația că nu aristocrații aveau acea morgă exterioară ci faliții caselor boierești (!) care afișau o comportare bătătoare la ochi. Dacă ar fi citit Mateiu aceste rînduri, s-ar fi înfuriat îngrozitor... I. R. . — Ca istoric literar, Călinescu a scris Viața lui Mihai Eminescu... — Cartea de care vorbiți nu-i un lucru de istorie literară, o creație, o biografie în care și-a pus tot talentul lui de construcție a unui tip. A creat un Eminescu, iar Opera lui Mihai Eminescu e o lucrare publicată după Viața... E un repertoriu și o tablă de materie imense, rezumate de el, dar nu și o sinteză , afară de cazul cînd considerați acest lucru capitol din Istoria literaturii... Fl. M.. — După o atît de lungă și instructivă incursiune pe care ați făcut-o în istoria literaturii române — ce înseamnă, acum, în 1972 a fi critic literar î — Să cunoști nu numai literatura clasică și contemporană a țării tale, dar și coordonate ale literaturii europene și mondiale, curentele literare în legătură cu cele filozofice, cu istoria generală, cu situația socială, economică, politică, să ai deci și pregătirea filozofică și sociologică. Fără îndoială, că un tînăr de 20-25 de ani, cum am fost și eu cînd am început cariera de critic, nu împlinește toate condițiile acestea. Ele se formează, însă, pe parcurs, cu condiția să continue a se cultiva, nelimitîndu-se numai la cărțile care apar curent. Ajunge, astfel, la a avea o maturitate de cugetare, un mănunchi de idei și convingeri estetice care impun publicului cititor. FI. M.: — Ce rol îl atribuiți acestuia din urmă ? — Publicul cititor este cel care, în ultimă instanță, acordă încredere sau nu unui critic literar. Da,că acesta e superficial, adică judecă după toane, e polemic, nu-și motivează judecățile ”,spune despre o carte că e admirabilă, dar dăci.. .rațe ilizibile... sad ,spune despre o carte că e proastă dar citatele alese dau cititorului impresia contrară, în aceste împrejurări nu se poate vorbi, evident, despre un critic literar de vocație, ci despre un improvizat, unul dintre aceia ce au fost greșit aleși. I. R.: — Ce roi ocupă azi critica în mișcarea literară ? — In condițiile actuale ale publicisticii literare, eu găsesc că nu se acordă criticului importanța ce i se cuvine. Sînt, cum am mai spus, cazuri cînd rubricile de critică de la o revistă sau alta sînt deținute și de oameni fără vocația și cultura corespunzătoare, și care judecă după prietenii, relații personale, după toane. Dar sînt și excepții onorabile. I. R.: — La cine vă gîndiți, dintre excepții ? — Ca să luăm după 23 August, dintre cei care s-au afirmat cu o estetică marxist-leninistă și cu orientare fermă, cel mai informat și mai ponderat este Crohmălniceanu. Odată cu el au pornit la drum și alții, dar el rămîne criticul cel mai expresiv al acelei generații care acum e în jurul vîrstei de 50 de ani. I. R. : — Intre ei, îl includeți și pe Al. Piru ? — Nu. piru este anterior. El debutase cu vreo cîțiva ani înainte de '44 la „Jurnalul literar” al lui Călinescu și, fără îndoială, rămîne un critic de o formație foarte serioasă și un istoric literar foarte bun. „ Este un eminent critic literar, îl citesc cu cel mai mare interes; mi s-a întîmplat, uneori, să nu fiu de acord cu dânsul, însă are bună credință, fermitate și sinceritate în judecată, are toate calitățile unui critic serios. Fl. M. : — Din generația lui Ov. S. Crohmălniceanu, cine va mai reținut atenția ? — Edgar Papu, mai mult estetician, dar iarăși un om de o foarte frumoasă cultură. Apoi, după generația sa, dintre criticii care în ultimii ani s-au manifestat cu autoritate,, l-au numai pe Nicolae Balotă. Sunt, apoi, o serie de critici și istorici literari, editori de texte,, care s-au format în anii din urmă și cred că una din sarcinile foarte folositoare pentru formarea unei meticulozități în această meserie — a unei meticulozități filologice, în legătură cu acuratețea și exactitatea textului editat, au format această grijă, care s-a materializat mai după Eliberare decît înainte, mult dat la lumină o serie de elemente a care au făcut ediții critice foarte bune. Deci există și o critică legată de editarea textelor autorilor clasici, unde mă consider un veteran, contemporan cu Perpessicius. ÎN ÎNTIMPINAREA CONFERINȚEI NAȚIONALE A SCRIITORILOR O incursiune, cu Un colocviu cu criticul și istoricul literar Șerban Cioculescu acum, in aceste zile premergătoare Conferinței naționale a scriitorilor, cînd întreaga obște scriitoricească, public de cititori, dezbat largul cu adîncă pasiune intelectuală problemele de interes reciproc, legate de profilul ascendent al culturii noastre socialiste, devine, prin însăși existența dialogurilor, un for cultural, instituție a cărei arhitectură o o formează vocabulele elegante ale profesorului, unde reporterii își află locul comod — și, totuși... 4, unde heraldica este cea a olimpianismului. Exegetul complet, devenit clasic, al lui Caragiale, autorul multor aspecte lirice și epice contemporane semnatarul distinselor varietăți critice, care a făcut arghezologie cel o viață întreagă, coautorul Istoriei literaturii“, alături...Tudor Vianu și Vladimir Streinu, „ultimul cronicar muntean“ — cum îi numea un mai tînăr confrate — academicianul Șerban Cioculescu, cu alte cuvinte PROFESORUL, se află la vîrstă cînd privirile sale aud numai azur, locul de unde totul se vede cu claritate, și orizontul este lucrul cel mai firesc, sub care civilizații Întregi de biblioteci se perindă, pentru ca vorbele să răsară sacadat, cu un ritm al siguranței care este școală pentru cei care, acum, chiar alcătuirea unui Ușier are naivitatea operei. Șerban Cioculescu aflîndu-se în fața noastră, se află, de fapt în fața tuturor... Iată de ce „Ateneul vrîncean" de astăzi dedică coloanele sale întîlnirii cu prestigiosul om de cultură, Șerban CIOCULESCU, în lumea criticii literare românești ‘ '-'-'vi î Interlocutori : Ion ROȘU Florin MUSCALU