Milcovul, aprilie-iunie 1972 (Anul 5, nr. 842-918)

1972-05-06 / nr. 871

MILCOVUL nr. 871 sîmbătă 6 mai 1972 I I. R.­ — Am vrea să înce­pem, tovarășe profesor, convor­birea noastră cu o întrebare poate puțin cam directă : în ce condiții apreciați că se poate forma un critic literar ? — întrebarea nu mă surprinde, fiindcă mi s-a pus și altă da­tă. Cred că, înainte ca un critic li­terar să-și facă un credit — sau altfel spus o autoritate, trebuie să i se acorde o încredere deplină, pe un termen oarecare, adică să i se rezerve o rubrică permanentă în care să nu apară alternativ cu alții. Noi vedem, bunăoară în re­vistele de astăzi că sunt poeți ca­re fac cronică literară, romancieri și așa mai departe. Dar critica li­terară cere o specializare și un credit acordat unui tînăr care n-are nici veleități de poet, nici de nu­velist, romancier sau dramaturg, ci care simte în el o vocație de critic literar. Dacă i se acordă o rubrică permanentă și dacă posedă un simț de răspundere, nu se poa­te ca într-un timp oarecare să nu-și probeze pregătirea lui culturală etc. T. R. : — Pledați, așadar, pen­tru un critic literar de profe­­sie..« — Fără îndoială. Pe de altă parte, aș vrea să mă refer la un alt aspect, întîlnit deseori în publi­cațiile noastre literare, în aceeași revistă apare un articol laudativ, iar la scurt timp, într-un alt arti­col, aceeași carte e criticată. Vă dau un exemplu : cînd a apărut volumul de amintiri al maestrului Han, care sugera instrumentele pictorului și ale sculptorului­ — o carte masivă de 600-700 pagini —■ nu scrisese nimeni despre ea. Eu am găsit un exemplar l­a Turnu Seve­rin (la București se epuizase) și am scris u­n articol foarte lauda­tiv. Peste o lună sau două an­i (care nu era critic literar, ca mine) a scris și el un articol, în care de­clara, nici mai mult nici mai puțin, că volumul nu trebuia lăsat să a­­pară! Atunci, ce părere să-și fa­că publicul, cînd vede că unul laudă excesiv, în timp ce altul con­sideră acea carte nulă și neave­nită ? Dacă admitem că cel care a scris laudativ nu era un vechi profesionist al criticii, ci un cri­tic tînăr, să zicem, dar căruia i s-a acordat încrederea de care vor­beam, din momentul acela revista putea spune : nu mai avem o a doua părere în această privință. S. R. — Cereți, cu alte cu­vinte, o opinie fermă din partea fiecărei publicații literare ? •— Neapărat. De altfel­, în această direcție am să vă spun că nu e­­xistă o unitate de măsură. Bunăoa­ră, mi se cere din partea „Contem­poranului" în legătură cu problema celor două „Scrisori pierdute“ ju­cate în Capitală, să fac un articol despre reprezentația de la „Natio­nal". Eu, care văzusem în ajun și versiunea celor de la „Bulandra", și, uitînd că mi s-a cerut o croni­că specială despre spectacolul lui Sică Alexandrescu, am făcut un articol în care comparam cele două reprezentații. Apoi, inocent, trimit articolul — deși altceva mii se ce­ruse — la Contemporanul. Am văzut imediat că redacția era foar­te jenată. „Știți— mi-au zis — dar despre spectacolul de la „Bula­n­­dra" face cronică tovarășul Va­lentin Silvestru“... „Bine — am replicat eu — dacă dv. aveți un singur cronicar dramatic, atunci vă rog să-mi restituiți cronica". Și mi-au restituit-o... I. R. : — Ce semnificație ați a­­cordat acestei intîmplări ? — M-am întrebat : nu cumva cei de la Contemporanul au acest principiu sănătos — ca și al meu, de altfel — ca o rubrică să fie permanent rezervată unui om, în spațiul căreia să aibă deci autori­tatea de­ a emite judecăți ? Pe urmă, am mai propus o explicație... Fl. M.­ — Mai apropiată de adevăr ? — Din păcate. Ce se întîmplă : dacă se produce un regizor ro­mân, și acest regizor are legături de prietenie, el nu poate fi expus judecății unui critic aflat în afara acestei legături. Fiindcă, fără în­doială, numai acolo unde există legături foarte strînse de priete­­nenie, judecata poate fi dreaptă ! ! Căci, dacă nu ești dinainte admi­rativ, cum poți emite judecăți drepte ? ! Există o estetică... a sim­patiei­­ ei, și dacă Cioculescu n-u are, critica lui nu poate fi decit injustă! în aceste condiții, evi­dent, nu se poate face critică... FI. M.: — Ce considerați ca indispensabil pentru a exista o critică „în marginile adevăru­lui“ ? . — Critica de orice natură are nevoie de o independență de opi­nie. Câ­ timp i s-a acordat unui om încrederea să scrie nedirijat de acea „estetică a simpatiei", la care făceam mai sus referință, el are dreptul să considere că o operă este valoroasă sau nu, și să nu i se spună din capul locului ; articolul d-tale pozitiv, altfel „să se supără cutare și cutare". Deci, cri­ticul literar — dacă deține această independență și dacă e un om de cultură, cu simțul răspunderii și onestitate intelectuală — el se poate forma, chiar dacă i s-a încre­dințat această rubrică la o vîrstă fragedă. I. R . — Ce ne puteți spune despre tînărul critic literar Șer­­ban Cioculescu ? Au decurs în­ceputurile sale în ale criticii sub această... zodie ? — Mie mi-a acordat încredere N. D. Cocea, cînd eram în anul al III-lea la Universitatea din Bucu­rești ; pe urmă, Socol, la Adevă­rul, cînd eram băiat de 25-26 de ani. Și n-am dezmințit, probabil, această încredere. Am rămas 10 ani la Adevărul, pînă în momentul în care guvernul Goga—Cuza a su­primat ziarele burgheze democra­tice — singurele, ziare din acest grup care interveneau în sprijinul muncitorilor, cînd aceștia erau a­­restați, molestați... M-am putut menține, deci, un deceniu la acest ziar, pentru că mi s-a constatat buna credință. Fl. M. : — De ce insistați a­­supra bunei credințe in critica literară ? — Simplu , o consider condiția sine qua non a criticului. Mai ales în perioada interbelică, cînd edi­turile recurgeau, din interese co­merciale, la condeie mercenare, ea era la mare preț. Evident, cei de la edituri nici nu prea aveau curajul să se adreseze criticilor literari de profesie. Pen­tru că nici Pompiliu Constantines­­cu, nici G. Călinescu n-ar fi scris­ un articol favorabil, dacă li s-ar fi spus: „Uite, treci pe la editură că ți se face un bon". Ei ar fi con­siderat aceasta, desigur, ca pe o insultă , de aceea, vînătorii de o­­pini­i favorabile nici nu aveau în­drăzneala să apeleze la ei. I. R.­­ — Tovarășe profesor, au­ fost apreciat, unanim, ca autor al unei monografii de ex­cepție — Viața lui I. L. Cara­­giale — dar și ca prețios conti­nuator al acțiunii începute de Paul Zarifopol , editor al tex­telor autorului Scrisorii pierdu­te. Unii v-au comparat, în ce privește caracterul exemplar al ediției realizate de dv„ cu Perpessicius... — Comparația cu editorul tex­telor eminesciene mă măgulește, deși, în legătură cu acest migălos și atent cercetător al manuscrise­lor lui Eminescu, am să vă fac o mică confidentă. Acest om minu­nat a avut un sfîrșit foarte trist. Din pricina neînțelegerii lui cu un președinte al secției unde lucra el, ■la Academie, nu și-a putut termi­na ediția. Intr-unul din ultimele sale articole, pe care le-a tipărit se considera... falimentar în ediția Eminescu. Și atunci, eu, intr-o emisiune la televiziune, unde am fost întrebat despre Eminescu, am spus că nu pot fi de acord cu Perpessicius în această autocriti­că a sa. Să se considere falimen­tar fiindcă nu și-a încheiat ediția ? Dar atîta cit a dat, e un monu­ment nepieritor care va servi tuturor generațiilor ca model, și fără de care astăzi, lectura și stu­diul lui Eminescu nu mai sunt po­sibile ! Mai mult, eu o consider una din marile creații ale criticii de texte românești. FI. M.: — Este de altfel o pă­rere pe care o împărtășește majoritatea criticilor și istori­cilor literari... — Categoric. Ce s-a întîmplat însă a doua zi. Sunt chemat la te­lefon de d-na Perpessicius, care-mi spune că de 6 luni de zile nu mai deschisese televizorul și că, asea­ră, întâmplător, a urmărit emisu­­nea împreună cu toată familia (cu care ocazie m-au auzit pe mine) și că au fost cu toții impresionați. Perpessicius, îndeosebi, a fost co­pleșit de emoție, pentru că el per­sonal avea în adevăr impresia că ediția sa era falimentară, cînd de fapt a fost numai întreruptă. A­­tîta cît este — șase volume — ea reprezintă un model, un monument al științei noastre filologice. I. R. : — V-am ruga să ne vorbiți despre dificultățile muncii dv. ca editor al textelor lui Caragiale. —­ Comparativ cu Perpessicius, mie mi-a venit mai ușor, prin fap­tul că n-am avut să lupt cu ma­nuscrise, cu variante numeroase. M-am trezit în schimb, însă, în fața altor dificultăți pe care singur mi le-am creat. Mi-am pus această întrebare la un moment dat: Ca­ragiale a fost într-adevăr un scrii­tor steril ? Pentru că pe măsură ce parcurgeam anumite ziare, la care știam că colaborase sub sem­nătură, am descoperit foarte mul­te texte pe care Caragiale, modestie, nu le semnase sau din le semnase cu pseudonime care ni­ciodată nu au fost relevate. însuși Zarifopol afirmase, bunăoară, că la ziarul Constituționalul unde Ca­ragiale publicase sub semnătură celebrul necrolog pentru Eminescu, el n-a mai scris nici un articol. Ei bine , i-am găsit articole — și poli­tice și literare — semnate cu pseu­donimul Falstaff, Hans, Ion și al­tele. Fl. M.: — După ce criterii le­am­ identificat ? — Le-am identificat după stil, după anumite particularități de ortoepie și grafie. In acest mod am deshumat un mare număr de schi­țe literare și, într-un fel, cred că am contribuit la spulberarea legen­dei cum că I. L. Caragiale e un scriitor steril. Nu e adevărat. A scris foarte mult, dar în sacade. Ani de-a rîndul dispărea din pu­blicistică, iar cînd reapărea, pu­blica foarte regulat și stăruitor. I. R. : — Ce înseamnă pentru un critic literar editarea clasi­cilor ? — Această prospecțiune și cău­tare de materiale în legătură cu anumiți autori e o experiență foar­te utilă. Ov. S. Crohmălniceanu, într-un articol despre mine, mă compara cu nu știu ce antropolog care făcea politie judiciară după amprente digitale! Fără îndoială că și scriitorul are amprentele sti­lului său. Asta nu mai este însă poliție­, literară ci intuiție filo­logică. Sînt anumiți autori care au stil atît de marcant, încît îi recu­noști și fără semnătură, după cum sînt pictorii ale căror tablouri n-au nevoie de autograf, pentru că le identifici de la prima vedere grija lor, gheara leului. I. R. : — Prin urmare, com­parația lui Ov. S. Crohmălni­ceanu... — ...acoperă una din condițiile esențiale ale criticului , aceea de a-și cunoaște și recunoaște autorul Fără îndoială, însă, că criticul este expus, uneori, și unor erori. Per­pessicius, cu toată marea lui expe­riență eminesciană, a atribuit lui Eminescu o poezie care era alcă­tuită de un obscur poet din epo­că, Dimittrie Gusti , însă poezia prezentată cu ocazia serbărilor de la Putna din secolul trecut, la care participase și Eminescu și Slavici, avea versuri eminesciene. Fl. M . — Eram, acum cîțiva ani, în curtea cu multe redac­ții de pe Bulevardul Ana Ipă­tescu 15. Dumneavoastră, vă îndreptați spre intrarea Vieții românești. Eu ieșeam de la Lu­ceafărul. Eram singuri. Involun­tar v-am salutat, deși nu mi cunoșteați. Mi-ați răspuns cu eleganța unei vechi cunoștințe Mi-am dat seama, apoi, că sa­lutîndu-vă, mă înclinam în fa­ța unei instanțe. Dumneavoas­tră, tovarășe profesor, pe cari dintre scriitorii noștri ați vrut să-i salutați, și nu vi s-­ a oferit prilejul ?... — ...Dar dv. mă umiliți! Eu nu sînt un mare scriitor ca Maiorescu s­n Lovinescu... Fl. M. . — ...Un reporter nu poate renunța totuși la între­bare... — Ei, atunci, fiindcă n-am în­cotro , pe Caragiale. Faptul nu tre­buie să vă mire. Gîndiți-vă la­­splendidul necrolog pe care l-a făcut Goga la moartea lui Caragia­le și care se încheia cu această re­flecție, care astăzi ar părea multor tineri exagerată, dar eu am citit-o pătruns de acest final de articol , va trece un timp cînd, pe stradă oarecare, în fața unui om­­ în vîrstă, s-ar descoperi toți oa­menii. Și atuncea, la întrebarea cine este acest om, s-ar răspunde : E cel care l-a cunoscut pe Cara­giale ! Simplul fapt de a fi fost a­­propiat de Caragiale ar fi putut conferi — gîndea Goga — un pres­tigiu deosebit unui om. Și eu cred același lucru în ce privește cazul Caragiale. I. R. : — Subiectul necrologu­lui pare însă inspirat de legen­da care circula, în preajma lui 1900, în legătură cu marele ac­tor italian Ermette Novelli... — Da, se zice că, după ce l-a vzut pe Novelli jucînd pe scena Naționalului, Caragiale a declarat că-și va face o carte de viztă în care să scrie : „Caragiale care l-a văzut pe Ermette Novelli". Nu știu cît o fi de adevărat, dar cert e că italianul era un actor cu resurse actoricești atît de bogate încît și-a putut permite următoarea ex­periență : în fața unui public ro­mânesc a citit o listă de buc­ate cu schime și gesturi atît de comice, încît toată lumea s-a tăvălit de rîs. Pe urmă, aceeași listă de bu­cate a citit-o cu atîta patetism și emoție, încît celor din sală a în­ceput să le șiroiască lacrimile. O fi sau nu adevărată întîmplarea, numai contemporanii lui Caragiale știu. Eu personal n-am asistat la așa ceva. FI. M. : — Tudor Vianu a pu­blicat o poezie, fiind și edito­rul lui Macedonski. Vladimir Streinu a scris poezie, Căli­­nescu a scris ...de toate, Per­pessicius era, de asemeni, au­torul unor cărți de poezie (și editorul lui Eminescu), Șerban Cioculescu a făcut operă filo­logică din opera lui Caragiale și arghezologie. Nu s-a încercat el, cumva și în poezie ? Poate in tinerețe... Vă întrebăm a­­cest lucru, pentru că mi se pare ca fiind o caracteristică a generației al cărei exponent sînteți, faptul de a fi poet și editor în același timp... —■ Pe cît am înțeles, dv. sînteți puțin surprins de specializarea la care m-am menținut cu mai multă fermitate decît colegi de-ai mei care au avut și ambiții beletristi­ce. E adevărat, Tudor Vianu a debutat ca poet în cercul Densușia­­nu-Maced­onsk:. El nu-i însă un cri­tic literar care a făcut paralel poe­zie, ci a început cu poezia. Și pe urmă, probabil un spirit autocritic, dîndu-și seama că nu are o voca­ție poetică propriu-zisă, a renun­țat la poezie. Fl. M . — Dar, celălalt prieten al dr„ Vladimir Streinu­ ? — Consider că la Vladimir Stre­­in a fost o greșeală. El trebuia să continue a scrie poezie. Cum pe parcurs, însă, el se entuziasmase de Rimbaud, care făcuse o expe­riență a absolutului, la această scară a absolutului Streinu a fost dezamăgit de propria-i producție. Eu sunt însă convins că dacă după 1928-1929 n-ar fi întrerupt, timp de 20 de ani cu poezia, ar fi dat și el un mare poet. La el, prin ur­mare, vocația critică a venit după aceea, însă el avea o vocație du­blă. De altfel, nu vă mirați. Car­­ducci a fost un mare poet, dar și un mare profesor, critic și istoric literar, iar noi am păstrat doar i­­maginea marelui poet. Vladimir Streinu cred că ar fi fost un tot atît de bun poet sau romancier, pentru că avea o minte constructivă și în orice gen lite­rar ar fi dat lucruri foarte bune. Fl. M.­­ — O vocație dublă a dovedit, în mod neașteptat și Ibrăileanu... — In adevăr. M-a surprins Ade­la, pentru că Ibrăileanu a fost un critic literar de substanță, dar nu propriu-zis de talent, cum nici eu însumi nu mă consider un scriitor de talent. Totuși, prin Adela, Ibră­ileanu a dat un roman, care e o capodoperă. Deci talentul și l-a pus în roman, la o vîrstă mai îna­intată. E un accident. La Lovines­cu, însă, a fost invers : un critic de mare notorietate n-a reușit să-și pună talentul nici în scenete, sau în nuvele (în tinerețe) nici în ro­man (la maturitate). In ce mă pri­vește, ca să vă răspund la între­barea pe care am tot ocolit-o cu paranteze : dacă aș fi scris poezie, aș fi făcut ca pisica. Consider că și o mare parte din cronicile lite­rare din tinerețe zac foarte bine sub nisip ! Și cum nu sunt Emines­cu, sunt convins că problema pos­tumelor nu se va pune... S. R. : — O întrebare care v-a mai fost adresată. Există vreo carte — evident, a altui autor — pe care ați fi vrut s-o scrieți dv. ? — N-am visat niciodată cai verzi pe pereți. Adică, vedeți, ironia e numai la adresa mea. Mallarmé a lăsat o operă foarte importantă, dar el visa altă operă — L'Oeuvre și nimeni nu știe ce-ar fi fost acea operă, dacă ar fi putut-o realiza însă un scriitor foarte mare, cum a fost Mallarmé, un creator de nou stil poetic, chiar dacă nu și-a rea­lizat opera cea mare, atît cît a dat, e suficient. I. R. : — Totuși, în ce vă pri­vește... — Fără îndoială, că acolo unde încă nu există acea judecată posterității care să-i facă dreptate­a scriitorului împotriva lui însuși — cum e cazul lui Mallarmé — in­sistenta dv. e­legitimă. Dv. cre­deți că fiecare scriitor are un ideal ascuns pe care nu îndrăznește să-l mărturisească. Și dv. mi-ați intro­dus în gură un clește, pentru a-mi extrage o măsea a minții. Ei, am pierdut-o de mult... FI. M. :—Nici n-ați încercat să semănați cu vreo personalita­­te ? Maiorescu in însemnările zilnice își propunea un model etic... Nu, nu m-am dorit niciodată altul decît sunt, deși îmi dau sea­ma de puținul care sînt: n-am fost invidios niciodată pe nimeni, am admirat talentul , orișicine, mi-am iubit și stimat confrații, criticii, cum spuneam în niște amintiri des­pre Lovinescu. Lovinescu însuși a fost foarte surprins cu o ocazie, că nu există dușmănie între critici. A fost mirat că criticii generației mele nu se „înjurau“ între ei. Eu aveam foarte mare stimă — și-am păstrat-o pentru Perpessicius, Pom­piliu Constantinescu, Streinu, chiar pentru Mihail Sebastian pe care îl vedeam (dacă n-ar fi scris romane, piese de teatru) un mare critic. El considera însă critica drept o ma­nifestare secundară a personalității lui. I. R. : — Nu l-ați amintit însă pe G. Călinescu, idolul atîtor ge­nerații de studenți, iar în ulti­ma vreme, hulit și admirat cu violență... — „ Călinescu este altceva. In Călim­escu cred că nici istoricul li­­­­terar, nici criticul literar nu sînt de importanța romancierului. Ce vreau să spui : el afirma că nu e critic, și mai mult istoric lite­rar. In realitate, însă, el avea gus­turi atît de subiective, că și scrii­­toriii contemporani, și cei ai tre­cutului, erau priviți printr-o pris­mă, care este valabilă numai pen­tru că acel cristal era foarte pur , dar era în atîtea fațete și atît de schimbătoare, încît nu corespun­deau legii de fixitate a criticii ;­­ fixitate, adică, consecvență în ac­tul critic. Era un om prea varia­bil, prea temperamental, ca să dea un critic sau istoric literar o­­biectiv. In schimb avea calități foarte mari de scriitor de imagi­nație. Eu consider chiar capodope­ra lui — și aici sunt singurul — Șun — sau calea netulburată. In­­cîit ,dacă ar fi să invidiez una din cărțile criticilor literari — iată, asta e cartea pe care aș fi vrut s-o scriu eu însumi... S. R. . — ...Ați găsit, totuși, un răspuns real la întrebarea anterioră... — ...N-aș fi vrut să scriu nici Adela, ni­ci a­ltă carte, dar Sun mi-ar fi plăcut s-o scriu. E o carte de înțelepciune , și o carte, prin care un european a reușit să­ se ridice la mentalitatea venerabilă a înțelepciunii asiatice, fără îndo­ială că numai un critic superior (subl. cred.) cum a fost Călinescu, a putut să se transpună în aceas­tă sensibiltate... I. R.: — Ați recunoscut, fără să vreți, în Călinescu totuși un mare critic, vorbind despre talentul său literar. In această ordine de idei, veți spune pro­babil, că monumentala sa isto­rie a literaturii române de la origini pînă în prezent este un... roman ! — El, chiar roman nu, poate fi, pentru că, în definitiv, eroii nu sînt nume fictive ci scriitori. To­tuși, la Călinescu, nici poetul nici­ criticul nu sînt de mîna întîi; iar istoricul literar este mare, , dacă vreți, dintr-un singur unghi , că a avut curajul să fască o­ istorie a literaturii române la o vîrstă destul de tînără, deși în Franța se cu­noaște cazul unui critic de 26­ de ani care a făcut și el o istorie, mai sumară decît cea călinesciană, dar în care sînt toate calitățile litera­re ale unui Călinescu francez. A­­dică: imagini de poet, impresio­nism, multă vervă spumoasă, vio­lete simpatii și antipatii și calități portretistice. La Călinescu s-a fă­cut o constatare revelatoare, cînd­ și-a publicat compendiul, a fost un eșec. Nu se cumpăra. Pentru că, ce e mai bun în istoria mare, chiar cu arbitrariul lor, cu rău­tățile lor, sunt portretele lui Iorga, Mateiu Caragiale, Odobescu, Băl­­cescu, Duiliu Zamfirescu. Chiar nedrepte — unele din ele — sunt cu totul remarcabile. Fl. M.: — Dar dv. înșivă ați fost acuzat de răutate cu privi­re la Mateiu Caragiale... — Chiar și așa fiind, nimeni n-a reușit să fie atît de rău cu Ma­teiu Caragiale, decît Călinescu, cînd, descriindu-l, făcea observa­ția că nu aristocrații aveau acea morgă exterioară ci faliții caselor boierești (!) care afișau o compor­tare bătătoare la ochi. Dacă ar fi citit Mateiu aceste rînduri, s-ar fi înfuriat îngrozitor... I. R. . — Ca istoric literar, Călinescu a scris Viața lui Mihai Eminescu... — Cartea de care vorbiți nu-i un lucru de istorie literară­­, o creație, o biografie în care și-a pus tot talentul lui de construcție a unui tip. A creat un Eminescu, iar Opera lui Mihai Eminescu e o lucrare publicată după Viața... E un repertoriu și o tablă de mate­rie imense, rezumate de el, dar nu și o sinteză , afară de cazul cînd considerați acest lucru capi­tol din Istoria literaturii... Fl. M.. — După o atît de lun­gă și instructivă incursiune pe care ați făcut-o în istoria lite­raturii române — ce înseamnă, acum, în 1972 a fi critic lite­rar î — Să cunoști nu numai literatu­ra clasică și contemporană a ță­rii tale, dar și coordonate ale li­teraturii europene și mondiale, cu­rentele literare în legătură cu cele filozofice, cu istoria generală, cu situația socială, economică, poli­tică, să ai deci și pregătirea filo­zofică și sociologică. Fără îndoia­lă, că un tînăr de 20-25 de ani, cum am fost și eu cînd am început cariera de critic, nu împlinește toate condițiile acestea. Ele se formează, însă, pe parcurs, cu condiția să continue a se cultiva, nelimitîndu-se numai la cărțile care apar curent. Ajunge, astfel, la a avea o maturitate de cugeta­re, un mănunchi de idei și con­vingeri estetice care impun publi­cului cititor. FI. M.: — Ce rol îl atribuiți acestuia din urmă ? — Publicul cititor este cel care, în ultimă instanță, acordă încre­dere sau nu unui critic literar. Da­,­că acesta e superficial, adică ju­decă după toane, e polemic, nu-și motivează judecățile ”,spune despre o carte că e admirabilă, dar dă­ci­­.. .rațe ilizibile... sad ,spune despre o carte că e proastă dar citatele a­­lese dau cititorului impresia con­trară, în aceste împrejurări n­u se poate vorbi, evident, despre un critic literar de vocație, ci des­pre un improvizat, unul dintre a­­ceia ce au fost greșit aleși. I. R.: — Ce roi ocupă azi critica în mișcarea literară ? — In condițiile actuale ale pu­blicisticii literare, eu găsesc că nu se acordă criticului importanța ce i se cuvine. Sînt, cum am mai spus, cazuri cînd rubricile de cri­tică de la o revistă sau alta sînt deținute și de oameni fără voca­ția și cultura corespunzătoare, și care judecă după prietenii, relații personale, după toane. Dar sînt și excepții onorabile. I. R.: — La cine vă gîndiți, dintre excepții ? — Ca să luăm după 23 August, dintre cei care s-au afirmat cu o estetică marxist-leninistă și cu orientare fermă, cel mai informat și mai ponderat este Crohmălni­ceanu. Odată cu el au pornit la drum și alții, dar el rămîne criti­cul cel mai expresiv al acelei ge­nerații care acum e în jurul vîrs­­tei de 50 de ani. I. R. : — Intre ei, îl includeți și pe Al. Piru­ ? — Nu. piru este anterior. El debutase cu vreo cîțiva ani îna­inte de '44 la „Jurnalul literar” al lui Călinescu și, fără îndoială, rămîne un critic de o formație foarte serioasă și un istoric lite­rar foarte bun. „ Este un eminent critic literar, îl citesc cu cel mai mare interes; mi s-a întîmplat, uneori, să nu fiu de acord cu dânsul, însă are bună credință, fermitate și since­­­ritate în judecată, are toate cali­tățile unui critic serios. Fl. M. : — Din generația lui Ov. S. Crohmălniceanu, cine va mai reținut atenția ? — Edgar Papu, mai mult esteti­cian, dar iarăși un om de o foar­te frumoasă cultură. Apoi, după generația­­ sa, dintre criticii care în ultimii­­ ani s-au manifestat cu autoritate,, l-au numai pe Nicolae Balotă. Sunt, apoi, o serie de cri­tici și istorici literari, editori de texte,, care s-au format în anii din urmă și cred că una din sarcini­le foarte folositoare pentru for­marea unei meticulozități în a­­ceastă meserie — a unei meticu­lozități filologice, în legătură cu acuratețea și exactitatea textului editat, au format această grijă, care s-a materializat mai după Eliberare decît înainte, mult dat la lumină o serie de elemente a care au făcut ediții critice foarte bune. Deci există și o critică le­gată de editarea textelor autorilor clasici, unde mă consider un ve­teran, contemporan cu Perpessi­cius. ÎN ÎNTIMPINAREA CONFERINȚEI NAȚIONALE A SCRIITORILOR O incursiune, cu Un colocviu cu criticul și is­toricul literar Șerban Ciocules­cu acum, in aceste zile premer­gătoare Conferinței naționale a scriitorilor, cînd întreaga obște scriitoricească, public de cititori, dezbat largul cu adîncă pasiune intelectuală problemele de interes reciproc, legate de profilul ascendent al culturii noastre socialiste, de­vine, prin însăși existența dia­logurilor, un for cultural, instituție a cărei arhitectură o o formează vocabulele elegante ale profesorului, unde reporte­rii își află locul comod — și, totuși... 4­, unde heraldica este cea a olimpianismului. Exegetul complet, devenit clasic, al lui Caragiale, autorul multor aspecte lirice și epice contemporane semnatarul dis­tinselor varietăți critice, care a făcut arghezologie cel o viață întreagă, coautorul Isto­riei literaturii“, alături...Tudor Vianu și Vladimir Streinu, „ul­timul cronicar muntean“ — cum îi numea un mai tînăr confrate — academicianul Șer­ban Cioculescu, cu alte cuvinte PROFESORUL, se află la vîrstă cînd privirile sale aud numai azur, locul de unde totul se vede cu claritate, și orizontul este lucrul cel mai firesc, sub care civilizații Întregi de bi­blioteci se perindă, pentru ca vorbele să răsară sacadat, cu un ritm al siguranței care este școală pentru cei care, acum, chiar alcătuirea unui Ușier are naivitatea operei. Șerban Cio­culescu aflîndu-se în fața noastră, se află, de fapt în fața tuturor... Iată de ce „Ateneul vrîn­­cean" de astăzi dedică coloa­nele sale întîlnirii cu prestigi­osul om de cultură, Șerban CIOCULESCU, în lumea criticii literare românești ‘ '-'-'vi î Interlocutori : Ion ROȘU Florin MUSCALU

Next