Năzuința, aprilie-iunie 1969 (Anul 2, nr. 62-75)
1969-06-21 / nr. 74
Zilele Eminescu Evenimentul cultural predominant din ultimele trei zile ale săptămînii trecute în ținutul Botoșanilor, meleagurile de baștină ale celui mai mare poet român, l-a constituit „Zilele Eminescu“ — manifestare organizată de Comitetul pentru cultură și artă al județului, consacrată comemorării a 80 de ani de la moartea poetului. La festivitatea de deschidere care a avut loc la Teatrul de stat ce poartă numele poetului au participat reprezentanți ai Comitetului de stat pentru cultură și artă, ai Uniunii scriitorilor, oameni de cultură și artă, un numeros public. A urmat apoi un colocviu eminescian în cadrul căruia acad. Victor Eftimiu, conf. univ. Augustin Z. N. Pop, colonel Gheorghe Eminescu, descendent al familiei, profesori, scriitori, cercetători au prezentat comunicări privind aspecte ale vieții poetului și operei eminesciene. A avut loc un concurs de interpretare a poeziei eminesciene la care au participat concurenți din 20 de județe ale țării și vernisajul expozițiilor cu tema: „Locuri și itinerarii eminesciene“ și „Viața și opera lui Mihai Eminescu“ (cărți și documente). Sîmbăta, o mare mulțime de oameni a făcut un pelerinaj la Muzeul memorial Mihai Eminescu din Ipotești, unde intr-un decor natural, seara, a fost prezentat spectacolul de sunet și lumină „Eminescu“. A fost o vie manifestare a poeziei românești, a omagiului pe care un popor întreg l-a adus marelui poet. NICHITA STĂNESCU Dor de Eminescu , secunda-mi taie-ntruna brațul desfrunzit, în șapte Inima își pierde luna purtătoare-n ea de noapte Și mă lasă-n voia lungă despărțit de mine-mi însumi Dalta razelor să-mi spargă Globul minții plin de plînsu-mi, risipindu-mă, smulgîndu-mi repetate trupuri, chipuri, care le-au strivit în gîndu-mi mișcători de reci nisipuri doar să-mbrățișez în palmă lung, ecou din oglindă, vreo fragedă fantomă alta pururi, aburindă. VERONICA MICLE S-a pus vălul S-a pus vălul de uitare Peste vremile trecute, Și s-au stîns ca într-o mare Chinurile petrecute. Eu în vremile acele Tainic am iubit un nume, Ce răpind mințile mele Pace nu aveam în lume. Acum liniștea e mare, Pacea mea e nesfîrșită, Și adesea mie-mi pare Că e lumea împietrită. Dar ciudata mea gîndire Ce mereu tot pribegește, L-acel timp plin de iubire Cînd ajunge se oprește, Și în suflet mi s-aprinde Dor de vremile trecute, Incît mintea abia cuprinde Jalea urmelor pierdute. Document eminescian „ ... Bolnav, neavînd nici o poziție socială sigură, prin care să-ți pot pregăti un trai modest și poate fericit alături de mine, sărac, precum bine știi că sunt și avînd pururea grija zilei de mini, tu crezi că eu aș putea fi atît de nelegiuit să pot veni lingă tine și nu vreau să vin; crezi că în starea în care mă aflu îmi abate a-ți face infidelități, mă crezi în sfîrșit de o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi. In momentele în care-mi simt nefericirea și slăbiciunea de caracter, în momentele în care văd că nu sînt bun de nimic în lumea aceasta și că în zadar trăiesc, atunci cînd sunt descurajat și sătul de viață, te-am rugat, femeie dulce și fermecătoare, să ierți că am îndrăznit a te iubi, să ierți că am aruncat această umbră de mizerie asupra vieții tale, care după caracterul tău, trebuie să fie veselă și luminoasă. Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o expiez. Nu tăgăduiesc că făgăduindu-ți lucruri ce nu le-am ținut, pentru că nu am fost în stare a le ține, n-am comis cel mai mare păcat față cu singura ființă în lume care neiubită de nimeni și antipatică tuturor muritorilor, mi-a dăruit o rază de fericire. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ție și te-am rugat să mă ierți. Prețuiesc pe de altă parte sacrificiile care mi le-ai făcut. Dar azi cînd spui că te-ai săturat de a mai aștepta, ci vrei să mergi la Viena, că ești tînără și viața ție deschisă, c-un cuvânt îmi faci din nou tabloul unei vieți pe care eu n-o înțeleg (Fragment din scrisoarea către Veronica Micle datată 28 februarie 1882). H < it Mihai Eminescu , „ tot ce se face, fără o dezvoltare paralelă a culturii, în zadar se face .. • . • • orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor .. . „Naționalitatea trebuie să fie simțită cu inima, și nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte și se respectă adine se pronunță arareori“. ® .,... numai aceea voim, ca piesele, de nu vor avea valoare estetică mare, cea etică însă să fie absolută". . .,E lesne a înfrumuseța lucrurile, dar ceea ce nu se schimbă prin teorii și tirade e realitatea“. " „După aur aleargă toți, de adevăr fug toți". " „Om de geniu e acela care rîde de el însuși". 0 „Inteligențele se găsesc foarte adesea — caractere foarte arare“. „Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic in a sa proprie fanfa nicit să-l fi abătut vreun contact de la drumul său firesc”. TITU MAIORESCU NĂZUINȚA „Cetise mult, cu deosebire largi si erau cunoștințele in ceea ce privește literatura tuturor popoarelor, istoria universală și cea română îndeosebi, filozofia tuturor timpurilor și limbile clasice și cea română”. ION SLAVICI 7 m © S' GEORGE CĂLINESCU Privesc chipurile lui Mihai Eminescu, înșiruite dinainte-mi: acela astral și pletos din tinerețe, cel ușor subțiat de gînduri și de o înfrigurare sentimentală, de la 30 de ani, fața placidă și adipoasă, cu ochi împînziți de o ceață alburie, în ciuda unui zîmbet copilărios și somnolent, din epoca întîiei căderi, masca nietizcheeană, în sfîrșit, din ultimii ani, pustiită, surpată ca un crater stins, cu ochii înfundați și stătuți. Privindu-le, omul cel adevărat pare că răsuflă aievea. Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munților, mai cu seamă în Ardeal și Moldova de sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vînjoși și mai aprigi cu lungi rădăcini fioroase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrîni. El avea ca atare un suflet etic, simțitor la toate ideile și sentimentele, care, alcătuind tradiția unei societăți, sunt ca grinzile afumate ce susțin acoperișul unei case, nefiind lipsit totdeodată de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspirație pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decit un individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu, ci unul social, n-avea însușirea de a alerga repede pe treptele vieții, spre a ieși sus în fruntea scării, dar era cu atît mai îndîrjit și mai mușcător în lupta pentru idei. Răzvrătit, cu o lipsă de prefăcătorie ruinătoare pentru om, Eminescu a fost un patriot înflăcărat și un denunțător LIII al mizeriei muncitorului rural, industriei și intelectual, îndrăzneț în numele ideii, sfios și blazat în numele său. Din această pricină, dacă avea humor, era totuși un om lipsit de ironie. Spiritul critic e o înfățișare rectilinie, care nu are nimic sfînt afară de expresia cea mai înaltă a adevărului. Patriotismul, tradiția, ideologia sunt pentru omul ironic locurile comune, bătătura aridă de atîta călcătură, vatra înnegrită de funingine, tot ce stînjenește prin vechime și respect zvîcnirea vieții noi. Acestea însă erau scumpe lui Eminescu, care nu le considera ca o crustă peste rîul vital. Și cînd un graeculus ca I. L. Caragiale, cu linii subțiri și nestatornice de maliție, încerca să atragă pe poet în jocul alunecător și întortocheat al sofisticii, piciorul său sufletesc solid se împleticea iritat, obișnuit să se așeze lat și neted în hora sublimă a principiilor. Eminescu cel lipsit de ironie căuta pe Creangă sau pe ardeleni, care, cum știu, se frămîntau pe loc, neputincioși in fața iuțelii valahe, dar petreceau cu lacrimi de înduioșare în duhul gîndurilor grave și religioase. ••••■* ........................... Eminescu a fost, într-un cuvînt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mînios al unei mulțimi în primejdia de a fi strivită de puterile îndîrjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemență și s-o împingă înainte, arătîndu-i viitorul in chipul unui trecut idilic, și pe care soarta l-a aruncat într-o societate părînd entuziastă de progres grăbită de a-și lepăda veștimintele vetuste, dar hotărîtă a nu abandona nimic din privilegiile ei Azi, însă cînd poporul românesc, după o lungă robire dinăuntru și din afară, a luat conștiință de sine, chipul lunar și amar zîmbitor al poetului își regăsește puterea asupra sufletelor noastre și el ne apare drept cel mai în stare să dea expresie simțirilor moderne și românești, și cu fluierul său poetic să ducă năzuințele noastre sociale pretutindeni. Peste ape, peste punți Peste codrii de pe munți. (G. Gălinescu — „Viața lui Mihai Eminescu — Ed. a IV-a revăzută). „Ca și muzica, poezia lui Eminescu scoate din enormul inconștient stări nebănuite de suflet, pe care le lasă cu nelămuritul lor și, exprimind inexprimabilul, ne face cunoscut in clipe de fulger, profund sufletul nostru”. G. IBRĂILEANU