Năzuința, aprilie-iunie 1969 (Anul 2, nr. 62-75)

1969-06-21 / nr. 74

Zilele Eminescu E­venimentul cultural predominant din ul­timele trei zile ale săptămînii trecute în ținu­tul Botoșanilor, meleaguri­le de baștină ale celui mai mare poet român, l-a con­stituit „Zilele Eminescu“ — manifestare organizată de Comitetul pentru cultură și artă al județului, consacra­tă comemorării a 80 de ani de la moartea poetului. La festivitatea de deschi­dere care a avut loc la Tea­trul de stat ce poartă nu­mele poetului au participat reprezentanți ai Comitetu­lui de stat pentru cultură și artă, ai Uniunii scriito­rilor, oameni de cultură și artă, un numeros public. A urmat apoi un colocviu eminescian în cadrul căru­ia acad. Victor Eftimiu, conf. univ. Augustin Z. N. Pop, colonel Gheorghe Emi­nescu, descendent al fami­liei, profesori, scriitori, cer­cetători au prezentat comu­nicări privind aspecte ale vieții poetului și operei eminesciene. A avut loc un concurs de interpretare a poeziei emi­nesciene la care au partici­pat concurenți din 20 de județe ale țării și vernisa­jul expozițiilor cu tema: „Locuri și itinerarii emi­nesciene“ și „Viața și opera lui Mihai Eminescu“ (cărți și documente). Sîmbăta, o mare mulțime de oameni a făcut un pele­rinaj la Muzeul memorial Mihai Eminescu din Ipo­­tești, unde intr-un decor natural, seara, a fost pre­zentat spectacolul de sunet și lumină „Eminescu“. A fost o vie manifestare a poeziei românești, a oma­giului pe care un popor în­treg l-a adus marelui poet. NICHITA STĂNESCU Dor de Eminescu­ ­, secunda-mi taie-n­truna brațul desfrunzit, în șapte Inima își pierde luna purtătoare-n ea de noapte Și mă lasă-n voia lungă despărțit de mine-mi însumi Dalta razelor să-mi spargă Globul minții plin de plînsu-mi, risipindu-mă, smulgîndu-mi repetate trupuri, chipuri, care le-au strivit în gîndu-mi mișcători de reci nisipuri doar să-mbrățișez în palmă lung, ecou din oglindă, vreo fragedă fantomă alta pururi, aburindă. VERONICA MICLE S-a pus vălul S-a pus vălul de uitare Peste vremile trecute, Și s-au stîns ca într-o mare Chinurile petrecute. Eu în vremile acele Tainic am iubit un nume, Ce răpind mințile mele Pace nu aveam în lume. Acum liniștea e mare, Pacea mea e nesfîrșită, Și adesea mie-mi pare Că e lumea împietrită. Dar ciudata mea gîndire Ce mereu tot pribegește, L-acel timp plin de iubire Cînd ajunge se oprește, Și în suflet mi s-aprinde Dor de vremile trecute, Incît mintea­ abia cuprinde Jalea urmelor pierdute. Document eminescian „ ... Bolnav, neavînd nici o poziție socială sigură, prin care să-ți pot pregăti un trai modest și poate fericit alături de mine, sărac, precum bine știi că sunt și avînd pururea grija zilei de mini, tu crezi că eu aș putea fi atît de nelegiuit să pot veni lingă tine și nu vreau să vin; crezi că în starea în care mă aflu îmi abate a-ți face infidelități, mă crezi în sfîrșit de o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi. In momentele în care-mi simt neferi­cirea și slăbiciunea de caracter, în momentele în care văd că nu sînt bun de nimic în lumea aceasta și că în zadar trăiesc, atunci cînd sunt descurajat și sătul de viață, te-am rugat, femeie dulce și ferme­cătoare, să ierți că am îndrăznit a te iubi, să ierți că am aruncat această umbră de mizerie asupra vieții tale, care după caracterul tău, trebuie să fie veselă și luminoasă. Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o expiez. Nu tăgăduiesc că făgăduindu-ți lucruri ce nu le-am ținut, pentru că nu am fost în stare a le ține, n-am comis cel mai mare păcat față cu singura ființă în lume care ne­iubită de nimeni și antipatică tuturor muritorilor, mi-a dăruit o rază de fericire. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ție și te-am rugat să mă ierți. Prețuiesc pe de altă parte sacrificiile care mi le-ai făcut. Dar azi cînd spui că te-ai săturat de a mai aștepta, ci vrei să mergi la Viena, că ești tînără și­­ viața ție deschisă, c-un cu­vânt îmi faci din nou tabloul unei vieți pe care eu n-o înțeleg (Fragment din scrisoarea către Veronica Micle datată 28 februarie 1882). H < it Mihai Eminescu , „ tot ce se face, fără o dezvol­tare paralelă a culturii, în zadar se face .. • . • •­­ orice progres real se operea­ză nu în afară, ci înlăuntrul oameni­lor .. . „Naționalitatea trebuie să fie sim­țită cu inima, și nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte și se respectă adine se pronunță arareori“. ® .,... numai aceea voim, ca piese­le, de nu vor avea valoare estetică mare, cea etică însă să fie absolută". . .,E lesne a înfrumuseța lucrurile, dar ceea ce nu se schimbă prin teo­rii și tirade e realitatea“. " „După aur aleargă toți, de adevăr fug toți". " „Om de geniu e acela care rîde de el însuși". 0 „Inteligențele se găsesc foarte a­­desea — caractere foarte arare“. „Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic in a sa proprie fanfa nicit să-l fi abătut vreun contact de la drumul său firesc”. TITU MAIORESCU NĂZUINȚA „Cetise mult, cu deosebire largi si erau cunoștințele in ceea ce privește literatura tuturor popoarelor, istoria universală și cea română îndeosebi, filozofia tuturor timpurilor și limbile clasice și cea română”. ION SLAVICI 7 m © S' GEORGE CĂLINESCU Privesc chipurile lui Mi­hai Eminescu, înșiruite di­nainte-mi: acela astral și pletos din tinerețe, cel ușor subțiat de gînduri și de o înfrigurare sentimentală, de la 30 de ani, fața placidă și adipoasă, cu ochi împîn­­ziți de o ceață alburie, în ciuda unui zîmbet copilă­r­ios și somnolent, din epo­ca întîiei căderi, masca nietizcheeană, în sfîrșit, din ultimii ani, pustiită, surpa­tă ca un crater stins, cu ochii înfundați și stătuți. Privindu-le, omul cel ade­vărat pare că răsuflă aie­vea. Eminescu era un român de tip carpatin, dintre a­­ceia care, trăind în preajma munților, mai cu seamă în Ardeal și Moldova de sus, sub greaua coroană habs­­­burgică, cresc mai vînjoși și mai aprigi cu lungi rădăcini fioroase, asemeni acelora ce apele curgă­toare descoperă în ma­lurile cu copaci bătrîni. El avea ca atare un suflet etic, simțitor la toate ideile și sentimentele, care, alcă­tuind tradiția unei socie­tăți, sunt ca grinzile afuma­te ce susțin acoperișul unei case, nefiind lipsit totdeo­dată de viziunea unui vii­tor mai drept. Nu nutrea nici o aspirație pentru si­ne, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decit un individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu, ci unul social, n-avea însușirea de a aler­ga repede pe treptele vieții, spre a ieși sus în fruntea scării, dar era cu atît mai îndîrjit și mai mușcător în lupta pentru idei. Răzvră­tit, cu o lipsă de prefăcăto­rie ruinătoare pentru om, Eminescu a fost un patriot înflăcărat și un denunțător LIII al mizeriei muncitorului rural, industriei și intelec­tual, îndrăzneț în numele ideii, sfios și blazat în nu­mele său. Din această pri­cină, dacă avea humor, era totuși un om lipsit de iro­nie. Spiritul critic e o în­fățișare rectilinie, care nu are nimic sfînt afară de expresia cea mai înaltă a adevărului. Patriotismul, tradiția, ideologia sunt pen­tru omul ironic locurile co­mune, bătătura aridă de a­­tîta călcătură, vatra înne­grită de funingine, tot ce stînjenește prin vechime și respect zvîcnirea vieții noi. Acestea însă erau scumpe lui Eminescu, care nu le considera ca o crustă peste rîul vital. Și cînd un grae­­culus ca I. L. Caragiale, cu linii subțiri și nestatornice de maliție, încerca să atra­gă pe poet în jocul alune­cător și întortocheat al so­fisticii, piciorul său sufle­tesc solid se împleticea iri­tat, obișnuit să se așeze lat și neted în hora sublimă a principiilor. Eminescu cel lipsit de ironie căuta pe Creangă sau pe ardeleni, care, cum știu, se frăm­în­­tau pe loc, neputincioși in fața iuțelii valahe, dar pe­treceau cu lacrimi de îndu­ioșare în duhul gîndurilor grave și religioase. ••••■* ........................... Eminescu a fost, într-un cuvînt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mînios al unei mulțimi în primejdia de a fi strivită de puterile îndîrjite ale lu­mii vechi, să o învioreze cu vehemență și s-o împingă înainte, arătîndu-i viitorul in chipul unui trecut idilic, și pe care soarta l-a arun­cat într-o societate părînd entuziastă de progres grăbită de a-și lepăda veș­ti­mintele vetuste, dar hotă­­rîtă a nu abandona nimic din privilegiile ei Azi, însă cînd poporul românesc, după o lungă robire dinăuntru și din a­­fară, a luat conștiință de sine, chipul lunar și amar zîmbitor al poetului își re­găsește puterea asupra su­fletelor noastre și el ne a­­pare drept cel mai în stare să dea expresie simțirilor moderne și românești, și cu fluierul său poetic să ducă năzuințele noastre sociale pretutindeni. Peste ape, peste punți Peste codrii de pe munți. (G. Gălinescu — „Viața lui Mihai Eminescu — Ed. a IV-a revăzută). „Ca și muzica, poezia lui Eminescu scoate din enormul inconștient stări nebănuite de suflet, pe care le lasă cu nelămuritul lor și, exprimind inexpri­mabilul, ne face cunoscut in clipe de fulger, profund sufletul nostru”. G. IBRĂILEANU

Next