Neamul Românesc, mai-decembrie 1907 (Anul 2, nr. 1-70)

1907-05-20 / nr. 5

NEAMUL ROMÂNESC 69 curînd și să nu ne pierdem vremea alergînd în zădar după oamenii lu­minați, cari au văzut răul înnaintea tuturor, l-au privit în față, l-au des­cris cu de-amănuntul, l-au prevestit și celor cari nu-l vedeau sau nu voiau să-l vadă. Să nu căutăm în rătăcirea noastră a zdrobi sufletul oamenilor de samă, cari ne-au adăpat cu știința lor, ne-au înnălțat cu scrisul lor, ne-au înduioșat cu cîntecul lor. A săvîrși această rătăcire, este a condamna pe toți cei curați cu inima, cari, cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste au lucrat, pe toți scriitorii noștri din trecut, pe toți poeții, is­toricii, dascălii, economiștii, cuvîntătorii de azi, începînd cu Ardeleanul Coșbuc, care a pășit Carpații strigînd «vrem pămînt» și cuprinzînd la­olaltă pe Vlahuță, Caragiale, Delavrancea, Brătescu-Voinești, Sadoveanu, pe toți cari au îndrăznit să prindă «durerea germanului Romîn» și s’o bu­ciume între hotare. Ba încă, cu drept cuvînt, pentru ca rătăcirea să fie întreagă, ar trebui să scormolim mormintele, să aruncăm afară oasele lui Mihail Eminescu, care, în amărîta lui viață, n’a văzut decît «umbra spi­nului la ușa creștinului», care s’a întunecat de jale cîn­d și-a scris rîndul «Din Boian la Vatra­ Dornii a umplut omida cornii», ar trebui să necin­stim rămășițele lui Alecsandri, Creangă, Alecu Russo, Bolintineanu, Băl­­cescu, sfîrșind cu Mihai Kogălniceanu și Alexandru Ioan Cuza, cari îm­preună au avut curagiul, nu numai să vorbească, dar chiar să deie în­­napoi o parte din pămîntul țeranilor răpit de boieri, zdrobind lanțul robiei. Cîte încă nu s'ar mai putea spune, în aceste clipe de neliniște sufle­tească, pentru a face un tablou desăvîrșit al rătăcirilor noastre, dar mă opresc aici, cu gîndul nestrămutat, că are cine să le spuie, cînd vremu­rile s’or mai limpezi, cînd ceasul luminării tuturora va sosi. Ceia ce rămîne de făcut e să strîngem rîndurile, să luptăm pentru îndreptarea straturilor atît de tulburate ale societății noastre, să deprindem pe țerani a se hrăni, nu numai cu sapa din pămînt, să se întoarcem spi­ritul și către alte limanuri izbăvitoare de nevoi, către ceia ce în deosebi lipsește țerii noastre: comerț, industrie, meșteșuguri, etc. în aceasta va fi scăparea noastră, căci mîntuire nu poate fi aiurea, nici chiar într’o nouă împămîntenire visată de săteni, de­oare­ce, scur­­gîndu-se vremea, se va repeta negreșit aceiași stare de acum, pentru că poporul crește, iar pămîntul nu se mai întinde. Să facem toate chipurile pentru a lua alcoolul d­innaintea acestor copii nărăviți, căci el e izvorul de tîmpenie și aiurare a poporului, să le dăm în schimb mai multe școli pentru a-l scoate la lumină, însă, pentru toate acestea, trebuie muncă, trebuie jertfă, trebuie oa­meni, și oameni nu ni lipsesc, dar sunt puțini. De aceia, în jurul acestor puțini să ne adunăm, să facem cercul mare, să le ascultăm glasul, să le învățăm cuvîntul, să le îndeplinim sfatul. Iar voi, boieri romîni, cari ați simțit mai mult urgia vremilor de as­tăzi, cari, fără milă și fără încunjur, v’ați bătut joc atîția ani de munci­torii voștri, de femeile și copiii lor, de limba lor, pe care au­ uitat-o, de

Next