Neamul Românesc, martie 1924 (Anul 19, nr. 47-72)

1924-03-05 / nr. 49

Director N. IORGA FOAIA ZILNICĂ A PARTIDULUI NAȚIONALIS­T-DEMOCRAT Redactor-Șef ALEX. CUSIN Anul al XIX-lea, No. 49. REDACȚIA: Str. Brezoianu No. 6. Telefon 12/60 |­2 LEI | ADMINISTRAȚIA: Str. Domnița Anastasia No. 6. Telefon 5/41 Miercuri 5 Hart 13*24 mmämmmä Un pelerinagiu Familia care e încă până la hotărîrea adunării din Atena dinastia Greciei a făcut un pe­lerinagiu la mormîntul celui ce a fost regele Constantin, al cărui rol, plin de greșeli, de reveniri, dar mai ales de nenorociri, nu e de fixat aici. Cu acest prilej s’a arătat din partea citorva îngrijorarea că iarăși Rominia, fâcînd politică dinastică, s’ar manifesta în alt sens decît acela pe care i-l arată și jertfele făcute în marele răz­boi­ și situația care a ieșit din acesta. Aceasta nu poate fi însă decît o încheiere greșita Precum Regina Maria, venind din depărtata Anglie, a înțeles din primul moment câ e bine, e frumos, e indicat sâ fie în frun­tea femeilor ferii căreia soarta ei a închinat-o, astfel Principesa Elena, plecînd da supt cerul Greciei, n’a găsit aici numai brume de toamna și zăpezile iernii, ci și un popor, un inimos și blînd popor, care primește adine în inima lui pe aceia cari-î iubesc. Iar prezen­ța membrilor fami­liei care ni-a dat pe viitoarea regină a Romîniei a adus la noi, nu urmărirea, pe un pămînt care nu poate avea nevoie de asemenea acțiuni, a unei poli­tice care nu ne privește, ci nu­mai suferindi pe care sufletul nostru a știut și sâ le priceapă și sâ le margfie. Numai cind toate aceste con­siderații n’ar fi pe deplin cîntă­­rite de toți, anume critice s’ar putea produce. Dar, din fericire, astăzi ele n'au nicio îndreptățire. N. Iorga știri mărunte RUSIA. — S’a pus în circulație mo­neda metalică sovietică și bonurile de tezaur cu valoare stabilă. Prețurile au început să scadă pretutindeni. IUGOSlAVIA. — Skupstina a apro­bat în unanimitate convențiunea rela­tivă la zona liberă a Salonicului. ITALIA. — Contarini și Ciardino au fost numiți miniștri de stat. STATELE­ UNITE. — Din New­ York se anunță că la o uzină de nitrare a­­moniacale s-a produs o explozie. Sunt 3 morți, peste 100 de răniți și cîteva case distruse. BELGIA. — Din Wiesbaden se a­­nunță că principesa Luisa a Belgiei a încetat din viață. STATELE­ UNITE.­Din Washington se anunță că Senatul a decis cu 61 de voturi împotriva unui singur vot o anchetă relativă la amestecul minis­trului de Justiție în scandalul petro­lifer. CALEA GREȘITĂ Intrucît materialismul vieței actuale ne încătușează, s’ar zice c’am ieșit definiții­ din epoca săvîrșirilor roman­tice, idealiste și atît de puțin potri­vite necesităței de închegare a unui Stat românesc, puternic. De altfel totul e iluzoriu. Ne lip­sește speraneitatea, idealismul și nici gustul muncei nu-l mai avem. O notă sceptică e caracteristică acolo unde poate optimismul și o deplină încre­dere în noi se impune. Dar dacă într adevăr creafa în toată mizeria ei ni se deschide azi în față, totuși cir­­muitonii noștri dau dovadă în faptele lor de­ un romantism asemănător ce­luia din trecut, ba, mai mult, asemă­nător cu deosebire în tot ceiace idea­lismul romanțios de altădată de ne­gativ afirma. Cunoaștem, de pildă, cum toate le­giuirile noastre de bază au fost co­piate după ce face ca lege era în vi­goare aiurea. Nu se mai ținea seamă de obiceiul pămîntului, de legiuirile noastre vechi, de pravilele domnitorilor noștri, care fusese date potrivit cut­iuței, tradiției și cursului vieței noas­tre sociale naturale. Cunoaștem de asemeni lupta pe care unii dintre noi, în artă și­­ li­teratură, au dus-o pentru ca să se să­dească și la noi cîte-o concepție, ce de fapt, în însăși existența ei era în funcție de­ un anumit mediu, de-o anumită civilisație sau tradiție, toate străine nouă, dar firește formînd un produs natural al vieței sociale a di­feritelor popoare din Apusul Europei. Și astfel, din tot ceiace am copiat, am dat naștere unei vieți pline de con­traziceri. De pildă aboliam șerbia, dar con­sfințeam embaticul, emin­ența. Pri­­miam odată cu principiile apusene ale unui liberalism economic, prin­cipiul libertăței individuale cum și acela al unei proprietăți individuale, inviolcibile. Mai tîrziu, în cercetarea propriilor noastre izvoare sufletești de energie, tradiționalist în fapta sa, pornia „sămănătorismul totuși paralel, por­niri străine de noi se svîrcoliau și-și găseau de­ asemeni un reazem in ceea ce vreit se importa din Occi­dent. Într o tendință de europenisare a vieții noastre publice, căpătăm din Apus tiparul unei civilisații, care, îmbrăcînd-o în locul sumanului, nu cădea prea largă, prea lungă pe cor­pul nostru plăpind, — încît adesea in manifestările noastre am­i uat lumea priveliștea ciudată și comică a unui copil desculț, pierdut într un surtuc de om final­. Cultura noastră­­ nu ajungea să țină pasul unei civilisații de împrumut. Azi, aceleași greșeli se săvîrșesc. Viitorul le va adeveri. Legi peste legi, nestudiate, necontrolate, necorespun­zătoare nevoilor obștești se votează zilnic. „Economiști“, în persoana in­ginerilor eliminați din meseria lor, se întocmesc in urma studiului­ legilor străine și in acord cu acestea; poli­­ticianii le potrivesc intereselor lor privata, iar samsarii se controlează in ultima instanță. Se făurește un organism nou de Stat, fără îndoială, tot într un chip... romantic de data aceasta însă cu excluderea oricărui idealism. Un cu­­vânt mai mic, dar, de­ a ne convinge, că viața măruntă, meschină, ne stă­­ginește... Nădejde de o viață mai scurtă e de pus astfel în fapta aitor timpuri și­ a altor generații, viitoare, dacă nu vom reuși să trăim noi, prea puter­nic, în dauna idealului lor. Barbu Solacolu POLITICA NEGAȚIEI II cunoașteți pe domnul preocupat în­­tr’atîta de interesele țerii că veșnic își uită de nevoile lui personale, iar tim­pul îl risipește la cafenea cu o gener­ositate ce merită, fără îndoială, o veșnică recunoștință din partea tutu­­ror. Este discret ministeriabil și de cîteva luni conjugă la fiecare colț de stradă verbul «eu pertractez tu per­­tractezi, el pertractează.. blocul“. In fiecare zi examinează, cu toată îngri­jorarea unui om cu răspundere, situa­ția politică și constată că minunata mașină de răsturnat guvernut nu se poate termina din cauza aceluiaș par­tid naționalist-democrat, Intre o invectivă și o amenințare, revine la eterna constatare ,că par­tidul naționalist-democrat este doar o grupare (vai, ce buclucașă grupare de încurcă atîtea impozante partide!). Ultima dată cind l-am văzut pe «domnul preocupat de interesele su­perioare ale țării“ era furios; ironia făcuse loc unei violențe ce se tradu­cea înt'o congestionare a feței. Con­ținut­ul unei telegrame îi forma un continuu izvor de mînie. O citea cu voce tare și un «Poftim“ țîșnea în cuprinsul cafenelei. Conținutul telegramei supărătoare era: „D. profesor N. Iorga a ținut o prelegere la societatea „France-O­­rient“ din Paris vorbind despre si­tuația economică a României. Intre altele, d. N. Iorga a arătat că noul budget al României a fost echilibrat și că industria și agricultura româ­nească sunt în plină desvoltare. „A asistat un numeros public, al­cătuit din economiști și industriași francezi“. De­și tot mai răsunau încă ecouri în presă, de­și mai apăreau articole cari comentau broșura «Băncii românești», broșură tradusă în fanțazește și îm­prăștiată la tot cuprin­sul Europei, to­tuși «domnul preocupat de interesele superioare ale țarii“ uria împotriva profesorului îi. Iorga, care «prin con­ferințe reface la Paris creditul gu­vernului». Și bine­înțeles blocul nu se poate înfăptui, iar guvernul se în­tărește. Politica negației, politica ștearsă a unei o­poliții pentru oposiție, de cinci ani îngreuiază străduirea de refacere a țerii. Această politici a negației au iaugurat-o liberalii. Cele două gu­verne Vaida și Averescu s’au izbit de această politică liberală Ori­ce acțiune ar fi întreprins aceste guverne întîl­neau resistența liberală. Evident că nu înfățișau țerii concepțiile lor econo­mice, menite să soluționeze nevoile crescînde ale țerii, se făcea politica negativă care urma să-și desvăluie misterioasele formule de tămăduire generală după venirea la putere. Dacă tactica era­ întîi puterea și apoi so­luțiile. Astăzi opoziția urmează, de­sigur inconștient, tactica liberală. Răst­ur­­năm și apoi înfățișăm soluțiile. Politica negației stăpînește atmos­fera vieții noastre politice. Nu n’ar putea oare să înceapă po­litica afirmației constructive? Nu s'ar putea să-și pregătească fiecare partid programul de guvernare? Țara ar pierde scepticismul care întovărășește astăzi frămîntările din preajma ideii blocului, scepticism ce amintește nepăsarea cu care a însoțit acțiunea extra-parlamentară împo­triva Constit­uției liberale. Și poate ar fi cel mai mare cîștig al opoziției. Pamfil Șeicaru mMIES ECOURI Dacă ar trebui să aleg un nume pentru epoca în care trăim, mi-aș îngădui s’o numesc epoca revanșelor. In adevăr cîte reacțiuni• fri­m­ufăioarert cîte revanșe la partide pierdute odinioară! Nu vreau — bine­înțeles — să vorbesc politică, dar in ce privește ierarhia socială, n’aveți decit să vă uitați In jurul vostru. Victimele au sfîrșit mai toate prin a-și face un piedestal din nenorocirile lor — a­­fară numai dacă n’au preferat să’și facă venituri grase. Ridiculul. în loc să le o­­moare, le-a îngrășat. Iată, de pildă, soțul. Roman și teatru, presă și versuri, condeiu și creion, totul conspiră împotrivă-i, totu-i dă la cap, cu acompania­ment de epitete nemiloase. Apoi vântul s’a schimbat, învinsul a ajuns învingător, au­reola s’a așezat pe fruntea conjugală obiș­nuită multă vreme cu alt ornament, așa că totul cinstește azi proprietatea conjugală. Soțul a ucis pe amant și i-a moștenit vestiarul sentimental. Iar literații s’au făcut profeții lui. Iată apoi băcanul. O, amintiri homerice ! O epopee a grotescului ! — Să fii om și să ajungi băcan ! rlnjeau disprețuitorii —Să fii băcan și să ajungi milionar 1 răspunde vîn­­zătorul de măsline. Și a făcut cum a zis Tejgheaua îi era socotită ca un stîlp al infamiei; el a avut talentul s'o­ metamor­fozeze în tron. Salutați­a lată în fine medicul. Era copleșit sub satire și parodieri. Reacțiunea l-a salvat și pe el, exagerată și dominatoare. Plecați-vă capul, mîndru­ și cambru­l Inchinați-vă aces­tui erou al lui »aignare și purtare pe care 11 ironizați. Augurilor medicinii li s’a în­­tîmplat contrariul decît augurilor păginis­­mului. Unii au început prin respect ca să ajungă la sarcasm, ceilalți dimpotrivă. In adevăr, revanșa este zdrobitoare și nu poate fi trecută cu vederea. Afișul unui circ, citit în grabă ieri la un colț de stradă, anunță debutul unui dansa­­tor pe sîrmă. L-ați cetit desigur mulți. Nu știu însă dacă v-ați gîndit că sîntem mai toți, fără să ne dăm seama, dansatori pe sîrmă. Sîrma-i viața. E greu să mergi pe ea. Dacă pășești alături de calea dreaptă, ești pierdut. In mînă ții umbrela care te ajută să te ții echilibrul. Pentru unii umbrela se numește tment. Pentru cei mai mulți bun simț. Ori pe care sîrmă ai merge: literară, artistică, financiară ori politică, nu scăpa din mînă umbrela, — căci ai pățit-o. Și cînd ajungi la jumătatea firmei, faci ca și dansatorul, te așezi pe scaun și răsucești o țigară, tacticos. A te așeza și a-ți răsuci țigara la timp — iată marea problemă a existenții. Dacă izbutești, culegi aplauze; dacă o scrîntești, culegi rîsete. Dacă-ți cade țigara, are cine s’o ridice și să ți-o fumeze la nas. Cum vedeți, se poate întilni filosofie pretutindeni, chiar într’un afiș de circ. Fantasio. In fina ■ [UNK] [UNK] de acord După anatemiile „ Viitorului“ ur­mează fulgerele „înfrățirii“ (ziarul li­beral din Cluj), împotriva celor cari «ne discreditează în afară“. «Inginerul român promite că «dacă se va hotări luarea de măsuri, care să-i facă cel puțin inofensivi“, va indica nu­mele celor vinovați și va indica broșura. De­sigur că toate acestea se vor face, deoarece o faptă ca aceia arătată de "Uni­­versul" nu trebue să rămânâ necunoscută opiniei publice. Ceea ce este însă de reținut înainte de toate e că se dovedește exis­tența acelor dușmani interni susținuți de unele partide politice fără conștiință și de­nunțați de presa adevărat românească. Acești dușmani interni nu pierd nici un pri­lej pentru a pune tot felul de greutăți con­solidării noastre interne. Iată un singur prilej pe care l-au avut și ziarele Guvernului de a fi în acord cu opoziția. Magistratura în fața democrației noi .Magistratura noastră are o istorie care nu se confundă cu aceia a gu­­vernelor. A avea un rol independent de faptele generale este o cinste și o primejdie pentru o instituție. In timp ce simplii funcționari se supun, în timp ce slujbașii administrației slujesc pu­terea, schimbînd, după momente, lim­­bagiul și tonul, în timp ce tăcerea sau demisiile sunt singurele mijloace de a-și arăta deosebirea de vederi, magistrații, care sunt învestiți cu funcții permanente, supt ministerele cele mai potrivnice, au convingeri și tradiții comune. Mulțimea nu iubește în general nici spiritul de corp, nici tradiția. Și totuși, ce s’ar face societatea de azi dacă diferitele grupări profesionale nu ar fi susținute și însuflețite de către spi­ritul de corp? Pentru militari acest spirit este respectul uniformei și o­­noarea drapelului; pentru contabili e cinstea; pentru medici este devota­mentul. Pentru cel ce cunoaște ma­gistratura, nu mai încape îndoială că obiceiurile judiciare au creiat printre magistrați însușiri și moravuri spe­ciale; i-au învățat din vreme să re­flecteze, le-au supus toate hotărîrile a o cercetare prealabilă, le-au impus nepărtinirea și le-au dat un spirit de desinteresare, de integritate, pe care toți, prieteni sau adversari, nu șovăie să-l recunoască. E un lucru îndeobște cunoscut care marchează vremurile noi: supt acțiu­nea democrației nerăbdătoare și sbu­­ciumate, obiceiurile se transformă. Păturile noi aduc cu ele un val de mediocritate în fața căruia ești silit să te înteței ce devin funcțiunile modeste exercitate cu reală independență în afara acțiunii politice ? E lesne de ghicit. De la simplul factor poștal pănă la primul procuror, nu este o funcție pe care alegătorul influient să nu o socoată ca răsplata legitimă a serviciilor lui de ieri și mîine. Pre­tențiile nu au lămîte, și cum magis­trații țin locul fruntaș în societatea orașelor provinciale, cum durata func­ției lor, considerația care îi încon­­joară i-au așezat cu mult mai presus decît agenții administrației, puțini sunt cetățenii cu oarecare relații politice cari să nu dorească, ca preț al re­cunoștinței deputatului față de alegător, o robă de magistrat pentru fiul sau nepotul lor. • Ca urmare a acestor apetituri sur­­excitate, nu mai e aceiași clasă so­cială de ieri care aspiră la funcțiile judiciare, și schimbarea aceasta s’a făcut, nu printr’un progres lent și printr’o concurență fericită care ar fi fost resultatele firești ale muncii și instrucțiuni, ci printr’o răsturnare a valorilor morale, resultat al războiului și schimbărilor sociale provocate de el, care a deschis ușa multor ambiții fără mijloace reale de înfăptuire. Democrația este cel mai rău regim sau cel mai mare stimulent, după cum un Guvern se pune în făgașul pati­­melor mulțimei, așteaptă de la ea inițiativa și se supune despotismului fanteziilor ei, sau se ridică deasupra capriciilor spre a căuta numai marile interese ale poporului, a le prevedea, a le studia, a le supune liberei dis­cuții și a le înfăptui în folosul pros­perității generale. Vai de Guvernele care, voind să lingușească instinctele democrației celui mai de jos, îi dă să înghită cele două instituții care sunt scuturile unei țeri: magistratura și armata l­or, toți cei cari, în țara noastră, cugetă cu viu interes la soarta Justi­ției, oricare ar fi partidul de unde vin, sînt de acord în a recunoaște că trebuie să se protesteze cît mai efi­cace independența magistraților in­­conjurînd cu garanții alegerea lor. Toți cei cari studiază în ce sens se des­­voltă Guvernele moderne și cari se îngrijorează de nestabilitatea puterilor supuse capriciilor elecțiune­ știu că e necesar să se așeze puterea judi­ciară destul de sus și pe un piedestal destul de solid spre a face din ea înfrînătoarea democrațiilor neînfrînte și arbitrul pasiunilor lor. Cei cari nu au vederiile scurte și ambițiile înguste, cei cari aruncă ochii în jurul lor ca să măsoare nevoile noi ale societății înțeleg cît e de necesar ca magistra­tura să fie constituită ca pivotul pe care trebuie să se razime echilibrul unui Stat. Judecătorul apără societatea împo­triva celor ce îi strică buna rînduială. Apără, pedepsind-o. Dar pe judecător cine îl apără împotriva urilor pe care le provoacă pedepsind? Cum se ex­primă în favoarea lui societatea, ființa aceasta abstractă pe care judecata lui a ocrotit-o ? Cine vobbește în nu­mele lui? împotrivă­ i se agită patimi vulgare; și el n’are de partea lui, în afara sim­imîntului înăscut al drep­tății, decît forțele unei societăți or­ganizate, în care totul trebuie să fie pregătit a-1 apăra. Cu cît un guvern este mai bine orînduit cu atît trebuie să fie înăbu­șită în suflete expresiunea mîinilor îmotriva marei împărțitoare de drep­tate, înțelepciunea unei societăți poate fi măsurată cu respectul pe care pu­terea de guvernămînt înconjoară pe magistrați și cu solicitudinea pe care le-o dovedește. Intr’o de­mocrație în care patimile populare se pot exprima mai liber, trebuie ca ju­decătorul să fie apărat de către legi severe. Iar atunci cînd nu e așa, ab­sorbit în obligațiunile funcțiunei lui, indiferent la opinia publică, ne­te­­mîndu-se de impopularitate, magistra­tul găsește totuși în el însuși, în sa­tisfacția intimă a conștiinței lui, ceia ce nu poate suporta mulțimea: răs­plata unei vieți consacrată unei munci regulate și obscure. Ion Dragu­ icaodaid­­lin [»a­lianța PARIS 3.­­ Deputatul Mendel critică politica financiară a radi­calilor, reproșind Camerei că nu face nimic pentru reforma admi­nistrativă. Oratorul critică aspru lipsa de energie a guvernului față de comuniști. Deputatul regalist Danded ata­­cîndu-l pe d. Painlevé, se pro­duce un incident violent. D. Pain­­levé vrea să răspundă dar este mereu întrerupt de insultele și sar­casmele extremiștilor din dreapta. Regalistul Magne îi aruncă lui Painlevé cuvîntul de «canalie“. Aripa stîngă și extrema stingă se aruncă în contra aripei drepte. Se produce o învălmășeală ge­­nerală și deputații lovesc cu pum­nii. Ședința a trebuit să fie sus­pendată. Ocrotirea cărților La 1660, guvernatorul Virginiei, în­­tr'un raport finaintat regelui Carol al II-lea al Engli­erei, arăta, printre cele dintâi dovezi că în pr­ovincia sa dom­nește ordinea cea mai desăvîrșită și belșugul, faptul că — mulțumită Dom­nului­ — nu existau încă în această fericită colonie nici școli gratuite, nici imprimerii. Se pare că lucrurile s’au cam schim­bat de atunci. Pentru a judeca o țară, nu-ți arunci ochii astăzi numai la ba­lanța economică, la cifrele producției industriale și agricole, la traficul por­turilor și la k­ilometrii rețelelor de căi ferate. O statistică a știutorilor și ne­știutorilor de carte e tot atît de ne­­hotârîtoare, măcar cu­ cifrele unui bu­get cu meșteșugire echilibrat. Sînt țări, mici în întindere și de puțină însemnă­tate ca populație, ce au intrat în su­ma Europei pe altă cale decît aceea care încape numai în manualele de eco­nomie. Suedia nu se bucură de un prestigiu, numai fiindcă e producătoare de chibrituri suedeze. Nici Norvegia pentru milioanele de cutii de sardele împrăștiate pe tot continentul. Nici O­­landa, fiindcă ne trimete, învelită în cămașă roșie, untoasa brînză ce-i poar­tă numele." Și Danemarca, nu e vestită numai fiindcă pe vremea Prințului Hamlet era acolo ceva putred. Sînt țeri cu populație mică și cu pă­mînt ingrat, unde omul a avut de săpat diguri, de îngrășat țarina cu săruri chimice, unde mările sînt înghețate în­delungă parte din an și zăpada durea­ză atunci chiar cind la noi au înflorit cireșii și sbîmbe albinele desmorțite de soarele lui April. Dar acolo statistica analfabeților arată uneori mai puțin de un neștiutor de carte la sută; nici un lucrător nu-și culcă pe pernă capul în­nădite de a fi cetit o filă din Evan­ghelie, și de acolo au fost dăruiți Europei, nu mai puțin de o jumătate de veac: Ibsen și Strindberg, Jonas Lie și Knut Hamsun, Selma Lagerlöf și Johan Bojer, Brandes și Louis Cow­­perus. Căci stă la temelia vieții pu­blice cartea care din individul statistic a făcut OM, care l-a ridicat să cugete și să caute vieții alt rost decît acela de simplă mașină digestivă pusă între două neanturi. * Atlasurile geografice erau pentru noi încă înnainte de războiu­­n prilej de rușine. Treceam repede peste foile unde, înșirate în cifre, se arătau procentele neștiutorilor de carte. Eram așezați a­­colo, undeva ia coada, cu un grad dea­supra Rusiei, printre triburile din co­loniile africane și din arhipelagurile Oceaniei. E drept, în discursurile par­lamentare și în programele de partid, ca și în legi de altfel, era pomenită ca o garanție de cultură, în simbare, obli­gativitatea învățămintului primar. Dar asta era una și realitatea alta. Cind porneau în primăvară comisiunile de recrutare, se întorceau inspăimîntate de numărul flăcăilor cu­ muntele, cari nu știau să sfîrie pe hîrtie decît o semnătură încîlcită. Și sentimentul dem­nității naționale și acel al conștiinței de neam, nu a rămas să biruie în răz­boiu decît prin puterea elementară a instinctului, un rod al unei educații pricepute și îndelungi, — fiindcă nu de o educație este vorba într’o țară în a cărei oștire, mai mult de jumătate, nu știau nici să silabisească proclamațiiile regale. După războiu insă problema s’a com­plicat. S’au alipit la trupul țerii ținuturi unde prin gospodăria dinnainte­a sta­telor fărămițite, învățămîntul era mult mai iinaintat decît la noi. Romînii din vechea monarhie habsburgică, Ungurii și Sașii se bucuraseră de școli mai multe și mai bine gospodărite, decât acele de la noi de acasă. Statele respective îngrijiseră să facă școli multe, să dea cărți bune și ieftine, fiindcă știau că școala și cartea înseamnă un puternic mijloc de desnaționalizare. Și Romînii simțind aceasta, opuneau școlii și cărții ungurești și austriace, școală și carte românească, pentru a ține piept unei amenințări mai vîrtos primejdioa­se decît aprigele discursuri ale mag­naților de la Pesta. Din luptă, cîștigul era pentru Romini. Aceasta, pentru massa cea mare a feciorilor nevoiași de la țară și de la marginea orașelor. Cărturarii cari se alegeau dintre aceș­tia și mergeau la Pesta, la Viena și la Berlin, ch­iar cînd iși păstrau sufletul ro­­xainesc, se formau fără voie în disci­plina culturală a Austriei, Ungariei și Germaniei. Iar acei din Basarabia nu puteau să nu simtă prestigiul unei cul­turi care a dat pe Pușchin și pe Tol­stoi, pe Dostoievski și pe Goga. Cu aceste stări de fapt adăugate a­­celor dinlăuntrul vechei țări, se vedea nevoită să lupte acum cultura româ­nească. * Firesc deci, ar fi trebuit să se nască în programul tuturor guvernelor, prin­cipiul unei politici culturale. N’a luat ființă. N’am auzit vorbindu­­se de o asemenea minune. In afară de discursul d-lui N. Iorga la mesagiul acestui an, n’am auzit pomenindu-se măcar de gîndul, dacă nu de nevoia unei asemenea politici. Și astfel, d. mi­nistru al Instrucției se mulțumește să rostească discursuri de inaugurare la școli clădite cu banii și cu brațele ță­ranilor, dar la care Statul nu are de unde pune dascăli și trimite cărți, fiindcă țăranii cu brațul și cu banii n’au putut fabrica încă nici dascăli pentru catedrele ce au rămas goale, nici cărți pentru cei ce vor să învețe. Era mai aproape de școală, și mai ușor de realizat, o politică a cărții, care să dea roade măcar printre acei ce apucaseră să învețe a ceti și cărora tiparul romănesc le dă spre desăvîr­­șirea educației sufletești Tiribombe și Vistavorum­. Nu era o problemă prea complicată. Pe Eminescu, pe Creangă, Alecsandri, Negruzzi, Ispirescu, Odobescu, Maio­­rescu, Delavrancea, Caragiale, Vlahuță, Zamfirescu, Coșbuc, Iosif, Anghel, nu era nevoie să-i fabrice Statul. Apă­ruseră ei în cultura românească, așa cum apar, printr’o minune a firei, flo­rile rare în cea mai buruienoasă țe­­tină. Scrisul lor avea puterea celei mai aprige propagande. Scrisul lor, crescut din acest pămînt, avea să slujească mai bine decit orice aparat bi­rocratic al unui departament de propagandă. Pu­tea să ne cucerească sufletele și din Ardeal, și din Bucovina, și din Basa­rabia. Suflete românești cari au cris­talizat in altă disciplină intelectuală, sufletele noilor compatrioți de altă na­ționalitate. Se alăturau la acestea, căr­țile autorilor în viață, cari nu sînt nici puțini, și cari, utili mai fericiți, alții cu mai puțin har, înfățișau oricum li­teratura și gîndirea și arta noastră. Ar fi fost de ajuns o ocrotire numai a acestor cărți, pentru ca drumul să și-i facă singure. Ce-a făcut Statui pentru a apăra căr­țile de scumpirea hîrtiei și a tiparului, pentru a ușura răspîndirea lor, pentru a înzestra cu ele bibliotecile publice și ale școlilor? Acum două ori trei luni, din partea Societății Scriitorilor Români, s’a înfă­țișat la d. ministru al industriei o de­legație care arătă nevoia unei politici protecționiste față de carte. D. minis­tru a demonstrat Îndată, că hîrtia nu se poate iefteni, și nici nu poate să nu se mai scumpească încă, fiindcă in­dustria hîrtiei e o industrie tînără, și trebuie protejată. Chiar în dauna cul­­turei. Chiar înăbușind cultura. Cultura românească e de pe acum atic de bă­­trînă, că poate face ca sacrificii, pen­tru a salva funeta industriei de hîrtie, — vai! atît de gingașă și de oropsită! M’am oprit la un caz singuratic, fiindcă zugrăvește o mentalitate. Se poate de aici reconstitui întreg siste­mul după care se conduce o guvernare ce socoate mai prețios capul unu­i șef contabil, decît acela, sfărimat de piatra unui nebun in ospiciu, al lui Mihail Eminescu. Cum înțelegem această politică de o­­crotire a cărților, vom arăta cu alt prilej. CEZARI PETRESCU

Next