Olteanul, 1912 (Anul 4, nr. 1-52)
1912-06-14 / nr. 24
ANUL IV. Făgăraş Joi, 14(27) Iunie 1912. Ronana şi Streinatate Pe an cor. 10.— Un nr. 10 fill. -OLTEANUL FOAIE SĂPTĂMÂNALĂ, SOCIALĂ, CULTURALĂ ŞI ECONOMICĂ. ABONAMENT: pentru Austro-Ungaria: Pe an cor. 5.— Pe */, an c. 2.50 pentru Director: DR I G A N S E N G H E A. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: - -v. Nr. 24. INSERŢIUNÎ se primesc cu preţuri reduse. Scrisori nefrancate se refuză. Manuscripte nu se înapoiază. Făgăraş, Varter Nr. 47, (casele I. Peia). Prim redactor: GEORGE DOBRINU. 111 DAN L. CARAGIALE A murit nenea Iancu ! Da a murit ! Şi ca un murmur jalnic trece înainte vestea morţii lui prin umilul sat ca şi prin oraşele mari şi pompoase. 11 cunoscusem la serbările din Blaj. Doi ochi cu o privire ageră, aspră, dar plină de blândeţă, îţi făcea înfăţişarea unui om riguros. Da, era riguros cu cei laşi şi blând cu cei energici şi lucrători. Şi cine nu cunoaşte piezele lui, în cari să descriu scăderile administraţiei, dar mai ales parveniţii greci şi străini, cari o fac pe naţionalistul de dragul gologanilor ?! A scris puţin, dar opera asta puţină îl face nemuritor între scritorii români. In scrierile lui întâlnim satira cea mai fină şi humorul cel mai nevinovat ! întreagă opera lui e o operă, scrisă cu spiritul plin de observaţii ascunse, a unui om, căruia îi plăcea, să vadă toate prin o prizmă a obiectivizmului adevărat. A scris într’un gen cu totul propriu şi va trece încă mult timp, pănă îşi va afla direcţia măestrului Caragiale un ucenic întru continuarea direcţiei, literare începute de el. Abia s’au terminat serbările aranjate în onoarea marelui nostru scriitor, din incidentul înplinirii de 60 ani ai etăţii şi cată astăzi primim cu durere vestea morţii lui. In timpul din urmă trăia retras în Schöneberg lângă Berlin, unde a şi închis ochii Sâmbătă. Date din vieaţă. Caragiale este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai noştri, dar este înainte de toate, cel mai mare autor dramatic pe care l-am avut vreodată. Dăm din vieaţa lui următoarele date: Ioan Luca Caragiale s'a născut la anul 1852 în comuna Mărgineni, din jud. Prahova (România). Studiile primare şi liceale le-a făcut la Ploeşti. De foarte tânăr a intrat în lupta ‘ ,, ocupând funcţiuni de o natură cu totul diferită. A fost revizor şcolar, registrator la regie, director al Teatrului Naţional, iar când n-a ocupat funcţiuni, a stat mereu In jurul teatrului şi In presă. I Colaborator şi prieten bun cu Mihail Eminescu şi Ion Slavici laTimpul*, cu Delavrancea şi Vlahuţă la « România Liberă*, pentru ca mai în urmă să devină pentru scurtă vreme colaboratorul lui George Palade la «Gazeta Poporului». Pe la 1892 a început să publice revvista umoristică «Moftul Român’, având ca prim-redactor pe Anton Bacalbașa. La 1895 a devenit colaboratorulEpocei*, dirijind suplimentul literar de Dumineca și având de colaboratori pe George Panu, Anghel Demetrescu, George Coşbuc. Un an mai înainte începuse publicarea revistei «Vatra» împreună cu Slavici şi Coşbuc. Un scurt timp a încetat orice activitate literară, deschizând o berărie lângă biserica Sf. Nicolae Şelari, iar mai târziu a condus berăria Gambrinus din Bucureşti. De vreo patru ani se expatriase, stabilindu-se la Berlin de unde venea adesea, spre a-şi vedea prietenii. La începutul anului acesta Caragiale împlinise 60 ani şi se ştie cu câtă însufleţire şi dragoste a fost sărbătorit de toate cercurile noastre intelectuale. Deşi a scris mai bine de 40 ani, Caragiale nu lasă o operă prea voluminoasă. In schimb opera lui e neperitoare prin valoarea ei recunoscută. Caragiale a publicat: «Năpasta*, dramă, «O noapte furtunoasă*, ,Conu Leonida faţă cu reacţiunea“, „D’ale Carnavalului", „O soacră*, «Făclie de Paşti», comedii: «Începem», o mică piesă scrisă şi jucată cu prilejul deschiderei teatrului Davila ; «Păcat şi om cu noroc* nuvele, «Schiţe noi*, «Momente*, «Alte schiţe*,1907*. (Asupra operilor lui voi mai reveni) Articolele politice de prin ziare şi alte numeroase articole umoristice din «Moftul Român» nu le-a strâns în volum, cum na strâns nici multele discursuri politice ce le-a rostit în ultimii ani. Despre Eminescu, Caragiale a scris paginele cele mai mişcătoare. Miercuri osămintele lui au fost aduse în Bucureşti, înmormântarea lui a fost totodată un lung prilej de durere şi lacrămi a tuturor prietinilor şi admiratorilor lui sinceri. ... Şi acum zace sub glia rece, umbrită de o cruce, dar amintirea lui va trăi în veci, în inimile acelora, cari l’au iubit pe Caragiale şi cari îşi iau de stea conducătoare, ideile acestui mare fiu şi ostaş a neamului nostru românesc , Valeria Crişian. Adevăruri crude în familii, la întruniri publice, în localuri de mâna întâia şi a doua se consumă mult timp cu discuţia despre dragostea de neam, despre avântul naţional ce ar trebui să alimentăm pe toate terenele vieţei noastre publice. Despre dragostea de neam, despre naţionalism incolor vorbesc astăzi cu duioşie chiar şi cei nevârstnici. Nu este ocaziunea unde să nu trimbite naţionalismul nostru înflăcărat faţă de tot ce este românesc aşa că şi omul cu sentimente mai puţin ductibile — cum am zice — se înmoaete sub vraja frazelor bine sunătoare. In jurul naţionalismului şi dragostei de neam se face mult zgomot zi de zi şi pas de pas. Pentru cei mai mulţi, trâmbiţarea naţionalismului, a devenit o discuţie predilectă. Toţi trimbiţă gureşii alarmanţi, ţipă unisono: «Român cu român®, «Ban românesc in busunar românesc®, Marfă românească de la firmă românească® etc. Ei bine, care române, care simte ar fi în contră acestor strigăte naţionale, care dintre fii buni ai neamului nu ar da ascultare apelurilor de duioşie naţională, ori sentinţelor dojenitoare, dacă mai marii poporului românesc ar urma înşişi pruncilor şi sfaturilor ce le dau mulţimei cu atâta belşug? Să luăm o pildă, două de pe terenul industrial. «Un tănăr român să dedică meseriilor, să zicem, că îmbrăţişează croitoria ca atare, face anii de ucenicie, face anii de calfă la un bun măestru, merge apoi în streinătate, să aşează întrun oraş mare, unde să perfecţioneazăun an doi în branşa sa; să reîntoarce acasă cu cunoştinţele de lipsă în branşa sa; să stabileşte într’o comună mare, s’au într’un oraş. Ce credeţi, că este el sprijinit după cuviinţă în întreprinderea sa? Este el oare mulţumit cu clientela ce o dă contingentul Românilor din locul acela unde este stabilit? (Mai cu seamă la Făgăraş). Nu, întrebaţi şi îmi veţi spune, că adevăr am grăit. Şi de ce ? Bietul măiestru încontinuu este şicanat