Olteanul, 1912 (Anul 4, nr. 1-52)

1912-06-14 / nr. 24

ANUL IV. Făgăraş Joi, 14(27) Iunie 1912. Ronan­a şi Streinatate Pe an cor. 10.— Un nr. 10 fill. -OLTEANUL FOAIE SĂPTĂMÂNALĂ, SOCIALĂ, CULTURALĂ ŞI ECONOMICĂ. ABONAMENT: pentru Austro-Ungaria: Pe an cor. 5.— Pe */, an c. 2.50 pentru Director: DR­ I G A N S E N G H E A. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: - -v. Nr. 24. INSERŢIUNÎ se primesc cu preţuri reduse. Scrisori nefran­cate se refuză. Manuscripte nu se înapoiază. Făgăraş, Var­ter Nr. 47, (casele I. Peia). Prim redactor: GEORGE DOBRINU. 1­­­11 DAN L. CARAGIALE A murit nenea Iancu ! Da a mu­rit ! Şi ca un murmur jalnic trece în­ainte vestea morţii lui prin umilul sat ca şi prin oraşele mari şi pompoase. 11 cunoscusem la serbările din Blaj. Doi ochi cu o privire ageră, aspră, dar plină de blândeţă, îţi făcea înfă­ţişarea unui om riguros. Da, era rigu­ros cu cei laşi şi blând cu cei ener­gici şi lucrători. Şi cine nu cunoaşte piezele lui, în cari să descriu scăderile adminis­traţiei, dar mai ales parveniţii greci şi străini, cari o fac pe naţionalistul de dragul gologanilor ?! A scris puţin, dar opera asta puţină îl face nemu­ritor între scritorii români. In scrieri­le lui întâlnim satira cea mai fină şi humorul cel mai nevinovat ! întreagă opera lui e o operă, scrisă cu spiri­tul plin de observaţii ascunse, a unui om, căruia îi plăcea, să vadă toate prin o prizmă a obiectivizmului adevă­rat. A scris într’un gen cu totul pro­priu şi va trece încă mult timp, pănă îşi va afla direcţia măestrului Caragiale un ucenic întru continuarea direcţiei, literare începute de el. Abia s’au terminat serbările aran­jate în onoarea marelui nostru scriitor, din incidentul înplinirii de 60 ani ai etăţii şi cată astăzi primim cu durere vestea morţii lui. In timpul din urmă trăia retras în Schöneberg lângă Ber­lin, unde a şi închis ochii Sâmbătă. Date din vieaţă. Caragiale este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai noştri, dar este înainte de toate, cel mai mare autor dramatic pe care l-am avut vreodată. Dăm din vieaţa lui următoarele date: Ioan Luca Caragiale s'a născut la a­­nul 1852 în comuna Mărgineni, din jud. Prahova (România). Studiile primare şi liceale le-a făcut la Ploeşti. De foarte tânăr a intrat în lup­ta ‘ ,­, ocupând funcţiuni de o natură cu totul diferită. A fost revizor şcolar, registrator la regie, director al Teatrului Naţional, iar când n-a ocupat funcţiuni, a stat mereu In jurul teatrului şi In presă. I Colaborator şi prieten bun cu Mihail Eminescu şi Ion Slavici la­­Timpul*, cu Delavrancea şi Vlahuţă la « România Libe­ră*, pentru ca mai în urmă să devină pen­tru scurtă vreme colaboratorul lui George Palade la «Gazeta Poporului». Pe la 1892 a început să publice rev­­­vista umoristică «Moftul Român’, având ca prim-redactor pe Anton Bacalbașa. La 1895 a devenit colaboratorul­­Epocei*, dirijind suplimentul literar de Dumineca și având de colaboratori pe George Panu, Anghel Demetrescu, George Coşbuc. Un an mai înainte începuse publica­rea revistei «Vatra» împreună cu Slavici şi Coşbuc. Un scurt timp a încetat orice activi­tate literară, deschizând o berărie lângă biserica Sf. Nicolae Şelari, iar mai târziu a condus berăria Gambrinus din Bucureşti. De vre­o patru ani se expatriase, sta­­bilindu-se la Berlin de unde venea ade­sea, spre a-şi vedea prietenii. La începutul anului acesta Caragiale împlinise 60 ani şi se ştie cu câtă însufle­ţire şi dragoste a fost sărbătorit de toate cercurile noastre intelectuale. Deşi a scris mai bine de 40 ani, Ca­ragiale nu lasă o operă prea voluminoasă. In schimb opera lui e neperitoare prin va­loarea ei recunoscută. Caragiale a publicat: «Năpasta*, dra­mă, «O noapte furtunoasă*, ,Conu Leoni­­da faţă cu reacţiunea“, „D’ale Carnavalu­lui", „O soacră*, «Făclie de Paşti», come­dii: «Începem»­, o mică piesă scrisă şi ju­cată cu prilejul deschiderei teatrului Davi­la ; «Păcat şi om cu noroc* nuvele, «Schiţe noi*, «Momente*, «Alte schiţe*,­­1907*. (Asupra operilor lui voi mai reveni) Articolele politice de prin ziare şi alte numeroase articole umoristice din «Moftul Român» nu le-a strâns în volum, cum na strâns nici multele discursuri politice ce le-a rostit în ultimii ani. Despre Eminescu, Caragiale a scris paginele cele mai mişcătoare. Miercuri osămintele lui au fost aduse în Bucureşti, înmormântarea lui a fost totodată un lung prilej de du­rere şi lacrămi a tuturor prietinilor şi admiratorilor lui sinceri. ... Şi acum zace sub glia rece, umbrită de o cruce, dar amintirea lui va trăi în veci, în inimile acelora, cari l’au iubit pe Caragiale şi cari îşi i­au de stea conducătoare, ideile acestui mare fiu şi ostaş a neamului nostru românesc , Valeria Crişian. Adevăruri crude în familii, la întruniri publice, în localuri de mâna întâia şi a doua se consumă mult timp cu discuţia des­pre dragostea de neam, despre avân­tul naţional ce ar trebui să alimen­tăm pe toate terenele vieţei noastre publice. Despre dragostea de neam, despre naţionalism incolor vorbesc astăzi cu duioşie chiar şi cei nevârst­nici. Nu este ocaziunea unde să nu trimbite naţionalismul nostru înflăcă­rat faţă de tot ce este românesc aşa că şi omul cu sentimente mai puţin ductibile — cum am zice — se în­­moaete sub vraja frazelor bine sună­toare. In jurul naţionalismului şi dra­gostei de neam se face mult zgomot zi de zi şi pas de pas. Pentru cei mai mulţi, trâmbiţarea naţionalismului, a devenit o discuţie predilectă. Toţi trimbiţă gureşii alar­manţi, ţipă unisono: «Român cu ro­mân®, «Ban românesc in busunar ro­mânesc®, Marfă românească de la fir­mă românească® etc. Ei bine, care român­e, care simte ar fi în contră acestor strigăte naţio­nale, care dintre fii buni ai neamului nu ar da ascultare apelurilor de duio­şie naţională, ori sentinţelor dojeni­toare, dacă mai marii poporului ro­mânesc ar urma înşişi pruncilor şi sfaturilor ce le dau mulţimei cu atâta belşug? Să luăm o pildă, două de pe te­renul industrial. «Un tănăr român să dedică meseriilor, să zicem, că îmbră­ţişează croitoria ca atare, face anii de ucenicie, face anii de calfă la un bun măestru, merge apoi în streinătate, să aşează întrun oraş mare, unde să per­fecţionează­­un an doi în branşa sa; să reîntoarce acasă cu cunoştinţele de lipsă în branşa sa; să stabileşte într’o comună mare, s’au într’un oraş. Ce credeţi, că este el sprijinit după cu­viinţă în întreprinderea sa? Este el oare mulţumit cu clientela ce o dă contingentul Românilor din locul ace­la unde este stabilit? (Mai cu seamă la Făgăraş). Nu, întrebaţi şi îmi veţi spune, că adevăr am grăit. Şi de ce ? Bietul măiestru încontinuu este şicanat

Next