Opinia, iulie 1912 (Anul 9, nr. 1629-1653)
1912-07-24 / nr. 1647
Redacţia şi administraţia: Iaşi, Str. Gh. Mirzescu 25 5 bani Exemplarul ANUNŢURI Un rând în pag. IQ, 50 Bani ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Sub direcţiunea unui Comitet Anul IX No. 1647. — Marţi 24 Iulie Budgetele d-lui Carp Pentru a dovedi până la evidenţă cît de străin a fost d. Carp, prin amîndouă budgetele ce a întocmit, de orice idee de excedente, este destul să reamintim discursul fostului ministru de finanţe din ultima sesiune a Camerei. Prin acel expozeu, între o mulţime de stranii concepţii economice şi financiare, găsim şi părerea, cu totul surprinzătoare, emisă ele d. Carp în privinţa unui mare împrumut de 300 milioane pe care d-sa, de mai rămînea ministru, avea fără îndoială intenţiunea să-l aducă la îndeplinire, pentru îndestularea aşa ziselor trebuinţe urgente. Prezentînd bugetul pe exerciţiul 1912— 1913, fostul ministru de finanţe susţinea două lucruri: prima, că prin ante-proectul său toate cheltuelile, atît ordinare cît şi extraordinare, au luat loc în bugetul său, care, de aici încolo, rămîne complect întocmit sub o formă unică și deci reală a nevoilor Statului, secunde, că, astfel fiind și evaluările veniturilor fiind reale, n’avem a ne mai ocupa, pe viitor, de excedentele posibile, dar de fapt fictive, întrucit, acestea din urmă, în trecut alimentau în realitate un al doilea buget, al cheltuelilor extraordinare, astăzi desfiinţate de d. Carp. Aşadar, în ipoteza că bugetele sale sunt reale şi bine echilibrate, ne mai contînd pe nici un fel de excedent normal şi regulat, d. Carp pentru prima oară de la 1901, rupe cu politica financiară de prevedere şi economii inaugurată de d. D. Sturdza mai întăi, continuată apoi de toţi miniştrii de finanţe, şi înaugurînd o eră nouă, a cheltuelilor cu anticipaţie pentru toate trebuinţele în fiecare an curgător, declară necesitatea unui nou şi mare împrumut pentru căi ferate, armată, construcţiuni etc. Ceva mai mult. Pentru a se acoperi cele 16 milioane anual, ca dobînzi ale proectatului împrumut, fostul ministru de finanţe propune conversiunea rentei noastre amortizabile în perpetuă, operaţiune de pe urma căreia, după socotelile d-lui Carp, trebue să iasă tocmai această sumă. Deci, şi din acest punct de vedere, în concepţia d-lui Carp nu există, sub nici o formă, posibilitatea excedentelor pentru acoperirea cheltuelilor viitoare. Ori, luîndu-se astăzi cu excedentele, junimiştii se agaţă de o politică financiară, care nu este a lor, de un sistem pe care l’au combătut cînd era practicat de alţii şi împotriva cărei metoade, d. Carp s’a declarat francamente ostil. A cheltui, după ce excedentul a fost realizat, e una; a umfla bugetul cu anticipaţie, e cu totul altceva. In primul caz, avem o politică de prevedere; în cel de al doilea, riscăm, dacă anul agricol e rău, un mare dezastru financiar. E la mijloc o simplă chestie de procedeu, diametral opusă de la un sistem financiar la cel-l’alt. Dar, mai e și altceva. Bugetele bazate pe excedente—adică acelea cari nu-i plac d-lui. Carp—presupun o reducere la minimum, dacă nu o suspendare mai îndelungată a împrumuturilor. E cu atît mai bine cînd, cu resursele financiare ale propriei tale ţări, poţi, de la un an la altul, sâ-ţi complectezi toate lipsurile, fără de a face mereu uz de rentă. Aceasta are ca urmare degrevarea datoriei publice, ceea ce este un mare bine pentru o ţară„. Fostul ministru de finanţe, crede cu totul altfel. Pentru d-sa, idealul este ca toate necesităţile să fie brusc satisfăcute, indiferent dacă datoria publică sporeşte în mod fabulos. Nici nu există în mintea d-lui Carp putinţa dezrobirei financiare. Din potrivă, pentru d-sa o ţară trebue să fie datoare în perpetuitate şi de aceia, consecinţe fiind, a şi propus conversiunea rentei amortizabile.’Toată preocuparea în această ordine de lucruri este satisfacerea momentului de faţă şi toată iscusinţa financiară ar consta, după d. Carp, în a găsi expedientul, care să acopere dobînzile împrumuturilor la infinit. Din politica financiară a fostului preşedinte de consiliu rezultă foarte limpede aversiunea sa, nu pentru excedente—aici ridicol ca excedentele să nu-i placă cuiva cînd sunt—dar pentru bugetele întocmite pe baze de excedente. Desigur, e la mijloc şi o chestie de temperament, de prudenţă şi prevedere, calităţi ,cari nu poli să le pretinzi unui om cînd nu le are. Aşa dar, dacă se dovedeşte că junimiştii n’au lucrat în vederea’ excedentelor, şi dacă iesă clar ca lumina zilei că sistemul financiar al d-lui Carp nu tindea la excedente regulate în vederea acoperirei trebuinţelor extraordinare, ci, din potrivă, la înlocuirea excedentelor, fictive pentru d-sa, prin satisfacerea imediată şi curentă pe baza de împrumuturi chiar a tuturor trebuinţelor—întrebăm: mai este drept ca junimiştii să pretindă că cele 110 milioane excedente ale anului 1911 — 1912 sunt rezultatul voit şi conştient, ţinta adică a politicei lor financiare? Evident că nu. Excedentele, din potrivă, au de astădată aerul de a se prezenta ca ca o manifestare a forţelor productive ale Regatului în potriva politicei financiare junimiste. Ele par a spune tuturor că ţara aceasta se simte îndestul de puternică, sub raportul financiar, pentru a-şi îndestula singură fără noui împrumuturi în timpuri normale, absolut toate cheltuelile pe care le reclamă neîncetatul său progres. După noi, între altele, excedentele sunt o nouă dovadă că teoria împrumuturilor a d-lui Carp este o erezie. CAZURI SUSPECTE D. dr. Bărdescu nu se a desminte şi nici nu s'a schimbat. Eacelaş ca şi anul trecut, şi cum aceiaşi cauză produce aceleaşi efecte , putem siguri că vom avea şi anul acesta holera în ţară. De altfel, însuşi directorul general al serviciului sanitar a ţinut *să ne pregătească pentru această sumbră perspectivă. D sa nu s'a sfiit să afirme, intr'un Interview acordat Epocei, că probabil vom avea şi anul acesta holeră. Cuvintele d-lui dr. Bărdescu au fost repede confirmate: la Brăila şi în Dolj am avut de înregistrat două cazuri suspecte, adică in localităţile unde flagelul a bântuit şi anul trecut. Apariţiile acestea dovedesc, că nici anul trecut d. dr. Bărdescu nu şi-a făcut datoria, chiar după ca holera s-a declarat, căci recidiva de acum e cel mai bun semn ci localităţile au rămas infectate. Norocul nostru e că avem o vară răcoroasă, imediat Insă ce vom avea călduri, ca da obicei, flagelul va izbucni. D. Al. Marghiloman poata fi mulţumit, a avut o mină fericită cind l’a ales pe d. dr. Bărdescu ca director al serviciului, iar d. O. C. Arion, In calitate de moştenitor vesel al predecesorului său, va avea şi d-sa motive de mulţumire: se va putea vorbi despre holera din timpul lui Arion, cum se va vorbi şi despre cea din timpul lui Marghiloman. Celebritatea li este asigurată. Chestiuni personale — Interviewul ministrului de războiu — De cînd d. general Argetoianu s'a trezit peste noapte ministru de războiu, d-sa se crede și om politic. Nu ne îndoim că in această nouă a sa calitate, octogenarul fost ostaş a acordat la Karlsbad, un interview ziarului „Universul“. Pentru d. Argetoianu frâmintările din partidul conservator sunt pure certuri de persoane, iar cei vinovaţi de ele par a fi, după d-sa, conservatorii-democraţi. La vrîsta la care se găseşte d. general Argetoianu, ie foarte firesc lucru ca d sa să şi fi perdut memoria şi de aceia nu ne mirăm că Ministrul de războiu a uitat cele petrecute la clubul Yanicu la începutul anului 1908—în ziua de 9 Ianuarie, dacă nu ne înșelăm. Atunci, în adevăr, s’a făcut o chestie de persoane— dar nu de către acei cari se afa azi în tabăra noastră, ci de către partizanii Ministrului de războiu. Azi însă, cînd partidul condus personal de d. Carp, după capriciile şi rancunele d-sale personale, a dat de mal,— tot d-lor sunt aceia cari ne invinuesc pe noi de personalităţi şi ne conjură să uităm trecutul. Neapărat, de la un om de vîrsta d lui general Argetoianu nu se poate cere o privire ascuțită și o pricepere profundă a evenimentelor politice. De aceia e foarte natural ca d sa să nu vadă în actuala luptă împotriva junimismului, decit o simplă luptă de persoane. Dar atit şeful nostru, d. Take Ionescu cît şi d. Al. A. Badareu, au arătat în repetete rînduri, că între noi şi partidul azi la putere, nu sunt numai deosebiri de persoane, ci şi profunde deosebiri, de principii. Programele, atit de deosebite, ale celor două partide stau martore că între ele nu e chestie numai de persoane. Pentru d. General Argetoianu lucrurile acestea insă n’au nici o existenţă d sa ne judecă pe noi, după şefii şi partizanii sale, de aceia n’a făcut să vorbească decit despre personalităţi, confundind partidul conservator cu o vastă mahala. JCdttfragiul farsorului De luni de zile ilustrul farsor C. Şumuleanu zăpăcește o lume întreagă cu o minciună, în chestia pretinsului său definitivat; de tot atîta timp avocatul său A. C. Cuza, mai cunoscut sub numele de „regele plagiatorilor“, subtilizează aceiași minciună, insultînd ocazional în dreapta şi ’n stînga, după cea mai desăvîrşită şcoală iorgistă. Dar farsorii aceştia incorigibili nu au avut pudoarea de a se opri macar la treptele Tronului: s’au dus şi acolo, cutezînd a desveli înaintea austerului suveran aceiaşi minciună şi căutînd să-l încredinţeze că are înainte virtutea şi inocenţa personificată. Ce object! Şi astfel de oameni au îndrăzneala de a face pe imaculaţii, ţipînd cît îi ţine gura şi scriind în apeluri desperate, că alţii încearcă „Tentative de înşelare a M. S. Regelui“! Şi cînd te mai gîndeşti, că aceiaşi onorabili au neobrăzarea de a se afişa îndrumătorii providenţiali ai noilor generaţiuni, arhangheli sclipitori de adevăr şi cinste ! Faptele vin însă mereu şi îi demască lumei ceea ce sunt: farsori ordinari. Să lăsăm dar şi de această dată să vorbească faptele. Guvernul, chemat a examina numirea definitivă a d-lui Şumuleanu, o găsește ilegală, întru cît nu întrunește conditiunile art. 28 din noua lege sanitară, lipsindu-i concursul. Iată, în adevăr, ce se poate ceti în lege la „Titlul II, Cap. IV, Personalul serviciilor exterioare, clasificarea si recrutarea lui“ . „Art. 28.—Medicii şefi de laboratoare se numesc definitiv prin decret regal în urma unui concurs“. „După aceiaşi normă se numesc chimiştii şefi de laboratoare.“ Va să zică, articolul e categoric : definitivatul implică concursul. Iar d. Şumuleanu nesatisfăcînd acest articol, guvernul a anulat decretul ilegal de definitivat, a publicat vacanţa postului şi concurs pentru ocuparea lui. Totul a decurs deci normal şi nun se poate face guvernului decît doar imputarea de a nu se fi gîndit că o să supere pe un personaj aşa de considerabil ca d. Șumuleanu. In adevăr, acesta s’a suparat. Și fiind că ilustrul fuge de concurs, cum fuge amicul Cuza de originalitate—unul găsind mai comod drumul subterfugiilor oculte și al nepotismului, celalt drumul plagiatului—nu se împacă în ruptul capului cu aplicarea art. 28, singurul care legiferează recrutarea personalului serviciilor exterioare, şi—în desperare—se agaţă de ultimul alineat al art. 35, în care se spune că directorul laboratorului de chimie din Iaşi „va putea fi titularul catedrei de chimie medicală de la facultatea de medicină din Iaşi, pînă cînd această Universitate va avea o catedră de chimie alimentară“. Acest „va putea fi“, mintea (?) ilustrului farsor l-a echivalat, deocamdată, cu „va fi“, adică, din o posibilitate a făcut ceva cert, necesar și indispensabil. Desigur, că mai mult decit mintea (?), a fost perversitatea sufletească care a îngăduit o astfel de interpretare. Ce voiţi? Tipul, în lipsă de alte talente, are o predispoziţie pentru astfel de interpretări şi echivalări... în folosul său: lucrări de-ale subalternilor, taxe de analiză, articole de lege... Va să zică, după o primă interpretare Şumulenistă, acest „va putea fi“ înseamnă „va fi. După o a doua interpretare mai înseamnă „va trebui să fie“. In fine, după o a treia interpretare Şumulenistă, acest „va putea fi“ înseamnă „va trebui să fie, fără concurs, definitiv“ director al Laboratorului de chimie din Iaşi. Şi lumea a rămas uimită de aşa argumentare. Iar prietenii, profitînd de zăpăceală, cum profită găinarii în noaptea dinspre anul nou, au început să ţipe că are dreptate Corneluţă şi au ţipat tare ca să audă şi Vodă, crezînd că astfel nu vor pierde ceea ce era de furat. De cît, s-a găsit „un hîtru bun de glume“, căruia i-a fulgerat prin minte ideea: „dar dacă aş faca gluma de a mă adresa, pentru o mai bună lămurire, direct la Monitorul Oficial, la desbaterile din Parlament a legei sanitare, oare n-om da cumva şi aici de ceva... farsă stmulenistă?“. Zis şi făcut. Cînd colo, ce să vezi ? Nu farsă, dar o adevărată excrocherie descoperi hîtrul nostru. S’a aflat că art. 35, faimosul articol cu care minţeşte o lume întreagă, nuregulează situaţia ilustrului Şumuleanu, şi, ca dovadă, avem faptul că farsorul încearcă —dar fără succes—să se strecoare la dispoziţiile finale şi transitorii, cu ocazia discuţiei legei în Parlament. Iată în adevăr, ce se poate ceti în Monit. Oficial No. 18 din 10 Decembrie 1910, pag. 264, la discuţia asupra art. 117 devenit 105 în legea sanitară. Cităm: D. Zamfir Filoti: D-lor deputaţi, am şi eu un amendament care e admis de guvern. Iată acest amendament : „Actualii directori’ai Institutului de Chimie din Bucureşti şi Iaşi... (citeşte). Dr. C. Anghelescu :’Aceasta nu se poate; dv. voiţi să faceţi definitive posturi, cari nu sunt definitive. 1. Dr. Gh. Stoicescu, raportor: D-lor deputaţi, nu e posibil să admitem amendamentul d-lui Filotti, căci aceasta ar însemna să distrugem o parte din lege. Nu-l admitem decît numai pentru posturile de la Galaţi şi Craiova. Ceilalţi toţi trebue să treacă prin concurs. D. Zamfir Filotti: Cer cuvîntul etc., etc., susţine amendamentul). Dr. C. Anghelescu: D-lor, aci este vorba de mai mulţi funcţionari numiţi fără concurs de către serviciul sanitar. Ei bine, pe aceştia nu putem să-i admitem să devină definitivi. Dr. G. I. Stoicescu, raportor: Comitetul delegaţilor nu primeşte acest amendament. In rezumat, legiuitorul a înțeles că definitivatul implică concursul, adică, îl trimite pe d. Corneluţă Şumuleanu la art. 28, pentru care d-sa are o aşa de mare —şi justificată—aversiune. Iar atunci se pune imediat întrebarea: Va să zică a minţit Corneluţă ? Şi cu bună ştiinţă, nu e aşa, ilustre ? Şi cu această minciună ai zăpăcit publicul, ai făcut apeluri desperate la autorităţile superioare şi ai îndrăznit a te urca sus, sus de tot... ? ! Şi mai ţipaţi că alţii încearcă „tentative de înşelare a M. S. Regelui“ ? Oricine va conveni că demascarea farsorului înseamnă de astă-dată naufragiul lui. R.M. * Sandu râşcanu încă una din figurile politice s’a dus dintre noi. Netăgăduit că pentru Iaşi în special Sandu Râşcanu a fost o personalitate politică, cari şi-a înscris numele în galeria oamenilor publici, prin o deosebită energie de voinţă. In frămîntările luptelor politice din Iaşi dintre 1888, 1895, Sandu Râşcanu a avut rolul de a întări în Iaşi acţiunea conservatoare aşa de slăbită, în urma celor 12 ani de guvernare liberală şi aşa de slab reprezentată numericeşte în rîndul păturei diriguitoare. In Iaşi era în creştere acţiunea socialistă dusă de I. Nădejde, cum şi acţiunea radicală condusă de Gh. Panu. Amîn’două aceste curente învinsese în lupta din 1888, când Panu izbuti în opoziţie la colegiul II şi Ion Nădejde tot în opoziţie la col. III. Lupta de rezistenţă pe care guvernul o ducea la Iaşi contra spiritului public, a avut în Sandu’ Rîşcanu un reprezentant viguros, energic, care dacă n’a izbutit a îndruma curentul public spre ideea conservatoare, așa cum o reprezentau atunci junimiştii,—Sandu Rîşcanu era junimist pe atunci—a legat însă In jurul numelui luptătorului o legendă de recreare— care a constituit pentru Sandu Rîşcanu farmecul de atracţia de mai apoi. Fire veselă şi deschisă, Sandu Rîşcanu n’a stors din frămîntările politice ura, răzbunarea şi micimea de suflet, ci acea fineţă în observare, care îl făcea să fie mai mult stăpîn pe sine, de cît ar fi cerut împrejurările. Se duc bătrînii rînd pe rînd, lăsînd urmaşilor de pildă energia în luptă, deci un întreg suflet disciplinat politiceşte. Cu Sandu Rîşcanu s’a înscris în istoria politică modernă a Romîniei de la 1821 încoace încă un nume, el ţinînd lanţul înaintaşilor săi lordachi Rîşcanu vornic din 1821, Teodor Rîşcanu din 1857 şi alţi Rîşcani, cari au luptat şi cu punga şi cu riscul vieţii în regenerarea Moldovei în 1821 şi 1856. CARAGIALE La 9 Iunie c. a murit la Berlin, departe de ţara sa, dar cu tot sufletul la dînsa, scriitorul Caragiale,—Ion Luca Caragiale —cel mai mare poet şi literat din cîţi Romînismul a putut produce pînă acum. El moare într’o vrîstă puţin înaintată, căci nu s'au împlinit nici 5 luni de cînd toată suflarea cultă romînească i-a sărbătorit la 31 Ianuarie, 60 de ani de vîrstă, (deşi el în realitate nu împlinise de cît 59 ani). Caragiale s’a născut la 1853 în com. Mărgineni, cătunele Haimanalele, judeţul Prahova, dintr’un tată de origină greacă şi dintr’o mamă ardeleancă de la Braşov. Inteligenţă extraordinară, dar fără ambiţia vană a măririlor, Caragiale n’a făcut studii regulate decît pînă în cl. IV gimnazială şi n’a avut cine ştie ce titluri, dar cunoştiinţele pe care le arăta în conversaţiile ’ sale erau atît de variate, atît de profunde şi atît de sigure că mulţi dintre cei mai mari învăţaţi ai noştri se gîndeau să-l introducă în sinul corpului nostru universitar. E că el a fost totdeauna un cititor neobosit şi, avînd o memorie puternică şi o putere de asimilare fără pereche, el putuse să-şi întregească învăţătura şi să se ridice chiar mai presus decît mulţi din contemporanii săi cei mai culţi. Ce nu face voinţa omului cînd omină patima adevărului şi a frumosului ! Deşi a fost director general al Teatrelor, nu după această întîruplătoare poziţiune socială trebue să judecăm valoarea lui. Ministru de-ar fi fost—si de ce n’ar fi putut fi ?—nu în acesta ar fi stat lauda lui. Caragiale a fost un om extra-ordinar și unic in felul său,—și aceasta e destul ca judecata noastră să-l ridice de-asupra tuturor celor ce strălucesc întîmplător prin puterea și meritele ce le dă Statul şi Societatea. Caragiale mai întăi a fost un om care ori ce vorbia,—şi oricît de liber în expresie era cîteodată,—era ramură de înţelepciune şi frumuseţe. El era în stare să te facă să vezi lumea altfel de cit ai văzut-o, să-ţi cunoşti propria fiinţă mai mult decît ţi ai fi putut-o cunoaşte singur, şi să judeci oamenii altfel de cît i-ai fi putut judeca. El era o comoară nesecată de observaţii, de învăţături, de povestiri, de plăsmuiri pline de înţeles, de porniri fecunde şi de avînturi divine. E sigur că nu e intim de-al lui, care să nu vadă că, prin moartea lui, s’a făcut în sufletul său un gol imens şi că fără dînsul, se simte mult mai singur şi nai nevoiaş în lumea în care a rămas să trăiască mai departe. Caragiale a fost un mare literat şi critic, un mare ziarist, şi cugetător politic, un mare orator şi mai presus de toate, un mare poet; am putea zice că prin siguranţa cu care vedea scăderile în toate manifestările noastre sociale, şi prin limpezimea, cu care le arăta chiar celor cu vederea mai scurtă, Caragiale a fost un mare înţelept destoinic să dea învăţătură tuturor despre orice spiritul său ar fi voit să se ocupe,— şi de aceia, fără să se fi ocupat vreodată cu pedagogia, el a putut să ne dea, prin unele fapte şi prin unele scrieri, mari învăţături de care trebuie să ţinem seama. N’am stărui aci atît în privinţa meritelor lui pe tărîmul literaturii, ziaristicei, poeziei. Deşi puţini o ştiu, totuşi sunt destui cari preţuesc admirabilele articole şi scrieri ale lui Caragiale în privinţa filozofiei artei „Cîteva păreri“. Nimeni şi nicăiri, cel puţin în literatura noastră, nu s’a arătat mai priceput critic în ale poeziei şi nimeni nu şi-a scris părerile sale critice mai expresiv, mai strălucitor, mai solid decît Caragiale. Şi iarăşi cine nu ştie cît de puternice, cît de nimicitoare, sunt articolele sale politice, în care susţinînd conservatismul, pune într’un relief nebănuit—batjocorindu-le,—cu toate scăderile produse de liberalismul şi naţionalismul ce-a caracterizat spiritul nostru public după 1848 ? Mulţi iarăşi vor fi cunoscut şi broşura „1907“, în care cugetarea lui politică se arăta însufleţită atît de viu şi atît de profund pentru democratizarea politicei noastre în favoare ţărănimii, — şi foarte mulţi desigur, au auzit admirabilele lui discursuri-convorbiri, care au făcut o neuitată aureolă, întrunirilor de constituire ale partidului conservator democrat şi care, prin originalitatea lor, puneau într’un relief şi mai mare originalitatea discursurilor „şefului“ — ale d-lui Take Ionescu, către care marele dispărut a avut o necondiţionată admiraţiune şi un desăvîrşit devotament! Ce să mai vorbesc de comediile atît de populare