Opinia, noiembrie 1912 (Anul 9, nr. 1727-1750)

1912-11-24 / nr. 1745

a pooa ai ExemplarululUNTUBl Um ráad la Cín am 8 hxzâ .IAI SilillfAfil-DIlOSlAf Kei»®|Sí!,fnM3BEMgö^§Sl®,§ lași str Oh. lrzBSGn 25 jj MM X - m. 1745. Sîmbătă 24 Noembrie 1912 CARAGIALE Discurs funerar rostit de d. Take Ionescu la funeraliile nemuritorului dramaturg — Jalnică Adunare. Intîmplarea voeşte să plîng împreună cu d-v. pierderea lui Caragiale, atît în numele Guvernului, cit și în numele partidului politic din care a făcut parte acest într’adevăr mare Român. Alte glasuri mai autorizate vor slăvi pe uriaşul artist. Oricît de elocinte, nu vor putea să exagereze mărimea lui Caragiale. Cît timp se va grăi în limba romînească, numele lui Caragiale se va confunda cu însăşi literatura noastră dramatică. A fost desigur un teatru romînesc şi înainte şi în vremea lui Caragiale. Dar cintărit alături de opera lui, atîrnă aşa de puţin, încît geniul acestuia, chiar de va fi vreo dată în trecut, rolul de creator nimic şi nimeni nu i-l va putea răpi. Geniul, pentru că Caragiale a ştiut să dea naştere la atîtea fiinţe, care nu numai caracterizează de minune o ţară şi o epocă, dar reprezintă în acelaşi timp eternul adevăr omenesc. In aceste creaţiuni ale lui Caragiale, s’a manifestat şi primul lui contact cu viaţa politică. Ridiculizînd cu o ironie măeastră, neajunsurile guvernărei liberale, Caragiale apărea drept un vrâjmaş, sau cel puţin un neîncrezător în mişcarea democratică, care este evenimentul de căpetenie al timpurilor moderne. Adevărul era altul. Sub surîsul lui aşa de dispreţuitor se ascundea o dragoste caldă pentru năzuinţa maselor de a-şi îmbunătăţi cît mai mult condiţiile de traiu, şi o încredere nebănuită în putinţa lor de a se salva prin ele înseşi. La lumina groaznicei văpăi dela 1907 s’a văzut limpede şi gîndul intim al lui Caragiale. A doua zi după acea catastrofă toţi cei cari au simţit pe umerile lor povara răspunderilor au fost nevoiţi să-şi facă o revizuire de conştiinţă. In fiinţele înguste din această revizuire a eşit o mai mare teamă şi neîncredere. In firele bogat înzestrate, examenul de conştiinţă a fost izvorul linei şi mai mari încrederi în a totputinţa Democraţiei. Caragiale stă în fruntea acestora din urmă. Din acel ceas cei care nu-l cunoşteau decît din aparenţă, au văzut cu uimire un nou Caragiale,iDiletantul ironist transformat în Apostol. Iar cînd un an in urmă, partidul nostru şi-a început cariera, pribegind pe tot pămîntul Romîniei, ca să stringă adesiunile sufleteşti, Caragiale ne-a făcut onoarea, nepreţuită onoare să ne dea dovada încrederei, făcind să intre apostolia lui în cadrul sforţărilor noastre. In această nouă activitate a lui Caragiale, partidul nostru a ciştigat, desigur, o deosebită strălucire. Dar, arta românească a cîştigat şi mai mult. S’a îmbogăţit cu un giuvaer nestimat : elocinţa politică a lui Caragiale. Din oraş în oraş, Caragiale însoţindune în mersul nostru a semănat pretutindeni cu dărnicia prodigului acele capete de operă ale elocinţei politice, care vor rămîne spre gloria lui şi a neamului întreg. Cugetător adînc şi artist impecabil, Caragiale a înălţat şi înnobilat vorba de la întrunirile publice, aceiaşi vorbă care, lipsită de talentul lui, fusese pentru el, altădată, subiect de nemiloasă ironie. Şi s’a dus dintre vii, tocmai în ajunul zilei în care era să se îndeplinească, în sfârşit, una din rarele şi modestele lui dorinţe, să ducă puterea lui de judecată şi bogăţia lui de imagini, la tribuna Parlamentară, şi să ne dea spre minunarea şi delectarea noastră încă o dovadă despre universalitatea geniului lui, şi despre adincimea pătrunderei lui politice. Moartea lui Caragiale, aşa de timpurie, este o adevărată jale pentru toţi romînii. Pentru noi, această jale este cu atît mai covîrşitoare, cu cât am avut norocul, ca ultimii ani ai scurtei lui vieţi, să petreacă in mijlocul nostru, şi să ne dea astfel prilej să cunoaştem de aproape, sub strălucirea artistului, farmecul omului, căldura prietenului şi devotamentul tovarăşului. Fie-i ţărâna uşoară! Ionica Caragiale Eri au fost duse la lăcaşul de veşnică odihnă rămăşiţele pămînteşti ale lui Ion Luca Caragiale, cel mai mare al nostru prozator. Alături de Eminescu, şi poate chiar mai bine decit el, Caragiale rămîne reprezentantul literar cel mai de talent al epocei de prefacere a Romîniei, din ţară quasi-feodală în stat modern, constituţional. De aceea, opera lui Caragiale, pentru a putea fi pe deplin caracterizată, pe latura ei socială, trebueşte considerată în raport cu aceea a lui Eminescu. Ceea ce Ion Brătianu a fost în politică, Eminescu şi Caragiale au fost în literatură. Dar pe cînd cel dintliu a avut rolul pozitiv de creator, Eminescu şi Caragiale şi-au asumat rolul de critici, — rol, ce-i dreptul, negativ pentru politică, dar creator şi pozitiv în literatură. Şi atitudinea această critică e poate singura notă caracteristică comună în opera, atît de diversă, a acestor doi mari scriitori. In adevăr, atît Eminescu cît şi Caragiale erau nemulţumiţi de vîrtejul de prefaceri în cari intrase ţara romînească, chiar sub ochii lor. Eminescu revoltat împotriva prezentului, a idealizat trecutul şi a cerut fără încetare reîntoarcerea parţială la formele lui bune. Caragiale persiflat fără milă, o viaţă de 60 ani, timpul în care a trăit şi ironizat în chip sîngeros formele constituţionale noui, adoptate în ţara noastră înainte de vreme Din această pricină, nici Eminescu şi nici Caragiale n’au stat alături de înfăptuitorii acestor prefaceri, nici unul nici celalt n’a făcut parte vreodată din partidul liberal. De altfel, din aceeaşi pricină, ambii Scriitori au avut de suportat şi au trebuit să se apere de învinuirea nedreaptă—aproape infamantă atunci—de a fi reacţionari. Dar operile celor două scriitori, deşi pornite din acelaşi obiectiv, resfrînte însă de temperamente atît de diverse, se deosebesc fundamental. In adevăr, Eminescu ura prezentul din pricina firei lui timide. El a avut nenorocul să se nască tocmai în epoca de transiţie a ţărei noastre, atunci cînd poporul român părăsea starea patriarchală, pentru a părăsi pe calea civilizaţiei şi a luptei economice, deslănţuită la noi odată cu introducerea instituţiilor liberale. Eminescu a simţit întreaga greutate a unui prezent, care nu mai semăna cu trecutul. Boem naiv, visător şi dezarmat în lupta pentru trai, Eminescu a simţit mai mult şi mai dureros decît muritorii de rînd înăsprirea climei economice din ţara romînească. Iată de ce Eminescu n’a putut suferi presentul şi de ce a idealizat trecutul. Critica pe care o face Caragiale nouei noastre organizaţiuni sociale, e însă cu totul de altă natură—şi aici stă întreaga originalitate a neperitoarei lui opere. Caragiale, departe de a determ jt prezentul și de a regreta trecutul, el^dimpotrivă, un mare doritor al rJ^^Ailui. Ceea ce îl supăra însă în pe care la trăit, a fost* brin între fondul real şi vin ,al sociiniroastre şi formele precoce şi nepotrivite ale civilizaţiei noastre artificiale şi de import. Dar pe cînd Eminescu a comparat totdeauna pe ce este cu ce a fost, pentru a găsi superior fostul, trecutul, esenţialul operei lui Caragiale constă, dimpotrivă, în comparaţia dintre ce este şi ce-ar fi trebuit să fie. In adevăr, ce este de pildă, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, decît contrastul dintre ce este un Stat constituţional şi cum îl pricepea generaţia lui Conu Leonida, căreia i-a fost hărăzit în neştire şi fără pregătire. Tot aşa şi Scrisoarea pierdută, care nu e decît o parodiere a întregului nostru sistem politic şi electoral. Seria de nuvele, cuprinsă sub titlul Momente, nu e de asemenea decit un şir neîntrerupt de contraste ridicole între ce suntem şi ce ar trebui să fim. Aşa, de pildă, caracteristică în această privinţă este admirabila nuvelă Situaţiunea, în care „amicul Nae“ discută toată noaptea la berărie situaţia ţărei şi a Europei şi uită că acasă îi face nevasta. Deosebirea aceasta între ambii scriitori constitue însuşi fundamentul diversităţei operei lor literare. Căci pe cînd trecutul e pentru totdeauna pierdut şi duce, tocmai din această pricină, la un pesimism iremediabil, contrastul între ce este şi ce trebuia să fie este scăparea din care ţîşneşte scînteia ridicolului, a ironiei, a spiritului. Iată dar de ce Eminescu a fost şi rămîne reprezentantul pesimismului romantic în literatura noastră, pe cînd Caragiale a rămas scriitorul umorului sănătos şi biciuitor, ironizatorul fin al întregei noastre vieţi sociale. Sf. Antim --— Presa străină 5! discursul Cancelarului genau Presa străină analizează discursul asupra politicei externe, rostită de Cancelarul Germaniei. — Presa rusească reproduce discursul fără nici un comentar. Numai titlurile mari, din fruntea ziarelor, arată că discursul Cancelarului german, invoacă războiul. O parte din presa engleză, crede că acest discurs n’a micşurat şansele păcei generale. Ziarul Times accentuiază mai ales partea de discurs, în care se arată, că Germania nu consideră Turcia ca o cauză perdută. In această privinţă,—zice ziarul—Germania nu se găseşte izolată. Daily Graphic relevă, că în discurs vorbindu-se de angajamentele Germaniei faţă de Austria, s’a omis a se pomeni de angajamentele Franţei faţă de Rusia, aşa că Europa are tot interesul de a stărui spre pace, pentru a evita o conflagraţie generală. La rîndul ei, presa franceză, acordă discursului Cancelarului german largi comentarii. Ziarul Le Temps, spune că pe cînd Giolitti şi alţii în cuvintările lor, au pus înainte idea de pace, Cancelarul german a pus înainte idea de resboiu. In schimb, Le Journal des Debats, crede că în discursul Cancelarului german, nu se poate găsi o provocare directă la răsboiu și în acest caz pacea nu este primejduită. . Mingi şi sătenii Intăia mare îngrjorare a guvernului se îndreaptă, bine îneles în urma creditelor militare, spre populaţia de la sate. Se ştie că în spicial recolta porumbului ţerănesc, a sufeit mult în anul acesta. Din cauza ploilor incontinue, porumbul nu s’a putut usca şi s’a stricat. Sunt regiuni, pr ’ care nimic nu s’a putut salva. Pagubele materiale însă aproape nu au nici o însemnătăţi, faţă de marea primejdie ce prezinţi, din punctul de vedere al sănătăţei ţeranului. Din multe localităţi a venit vestea, că ţeranii, se grăbesc să curcage porumbul stricat şi să-l consume, nuavînd alt nimic la îndemână. Cu drept guvernul a fost alarmat de aceste inormaţiuni. Pelagra cu consecinţele sale dezastroase, au ca primă cauză consumarea porumbuui stricat. Avem şi astăzi numeroase cazuri nenorocite, da’ sunt cel puţin parţiale. De astă dată îă boala avea să fee un caracter grav, o ameninţă să se întindă, de la un capt la celalalt al ţărei. Guvrnul a intervenit la timp. Intr’un deplin acord, consiliul de miniştri a acceptat propunerea ministrului de interne, de a '6 distribui porumb sănătos la ţerani,n acele regiuni, în care aceasta se va shţi de nevoe, bineînţeles, după o preaibilă anchetă. Ei e o măsură, ce va găsi aprobarea întrei ţări, curioasă că chiar în împrejurile grele de azi, guvernul nu uită o cică partea din populaţiune, căreia i se cuvne dragoste şi îngrijire netermurită. D. 3. 1. Caragiale letti Iţi Dintr’o prefaţă inedită pe care defunctul Caragiale a oferit-o colaboratorului nostru dr. I. Duscian pentru o colecţie de articole pedagogice apărute în „Opinia“, extragem următorul fragment. E vorba de indigenatul regretatului Ronetti Roman, odinioară legat de autorul „Năpastei“ prin o strînsă prietenie. Iată fragmentul: ....Dar ca să vezi d-ta pînă unde merge la noi asprimea granițelor de autori , ■ --- 'fc'MffliWWW.'', OAMENI ŞI LUCRURI Matei I. L. Caragia1© Cea din urmă vizită pe care defunctul maestru o făcu Iaşului se datoria unui eveniment literar survenit în familia Caragiale. Numărul de Iunie al „Vieţei Romîneşti“ a publicat o serie de bucăţi poetice, între care douăsprezece sonete, de a lungul cărora trece, ca un fir roşu, o profundă sensibilitate unită cu o înaltă intuiţie istorică. Sunt întăile lucrări ale lui Caragiale-tânărul apărute de sub presă şi—ne grăbim a adăoga—sunt inspiraţii de o reală valoare poetică. Duioasă şi emoţionantă mi s’a părut grija părintească ce punea marele scriitor în pregătirea debutului filial. Cu deosebire îl preocupa gîndul că, departe de a-i folosi, numele ilustru ce purta, ar putea, din potrivă, să-i strice. -Sfătuește-mă, cum am putea face să nu abuzeze gazetele de numele meu, cînd o să apară versurile băiatului. Cum ar începe prietenii să vorbească de „tînărul Matei Caragiale, fiul ilustrului scriitor“... şi aşa mai departe—să ştii că l’au distrus, sărmanul!“ Era puţin timp după jubileul de 60 de ani al maestrului,—un fel de apogeu al carierei lui literare. Şi într’adevăr se putea întîmpla ca faima bătrînului să devină dăunătoare celui tînăr. In umbra stejarilor mari se hrănesc mai greu mlădiţele gingaşe ale noilor vlăstare. ...Nu se hotărîse lesne să încredinţeze tiparului producţiunile debutantului. Povestea, cu un humor irezistibil, cum a ajuns a se convinge că merită a fi tipărite : — „M-am adresat la trei instanţe, pe rînd, la judecătorie, la apel, la casaţie. Am cîştigat. Şi acum la judecătorul cel mare , publicul“. „Instanţele“ la care se adresase erau trei intimi prieteni. — Dim. Zarifopol, la Lipsea, Dobrogeanu-Gherea şi A. Vlahuţă. Le trimisese manuscrisul, anonim, şi obţinuse părerea favorabilă de la Mitică, Costică şi Alecu,—cum ie zicea maestrul desemnîndu-i cu numele ce-i erau familiare. Am văzut atunci pentru Intăia dată pe tînărul autor, în momentul cînd înmînă părintelui său manuscrisul aşternut pe foi albe, cusute cu grijă, foi curate, fără ştersături. Versurile le-am cetit cu multă plăcere în „Viaţa Romînească“ şi, — ca mulţi alţii,—au presimţit în ele un însemnat talent poetic al viitorului. L-am revăzut, acum cîteva zile, în calitate de şef de cabinet al d-lui ministru Badareu. ’ Cu aceeaşi ţinută corectă, prea puţin ceremonială’, — acelaşi tînăr simpatic, cu părul negru şi mustaţa ceva mai deschisă, avînd ochii blînzi de visător încă nedeprins îndeajuns cu luptele vieţei şi privind — de la biroul său — cum se perindează necontenit figuri de vizitatori, cu cereri, cu comunicări, cu stăruinţi,—toată acea nesfîrşită şi întrucîtva dramatică desfăşurare de momente şi tablouri ce se poate observa în preajma unei cancelarii ministeriale. A fost, negreşit, un gest de o înaltă delicateţe din partea ministrului, prieten cald al marelui defunct, de a-şi ataşa pe acel care a moştenit numele lui Caragiale şi-i poartă greutatea—şi, întru cîtva, răspunderea morală. Şi toţi acei cari, înainte de a vedea pe ministru, vor întîlni figura simpatică a tînărului visător, care nu are nimic din rigiditatea unui Cerber,—vor şti să preţuiască gestul ministerial. E un gest care a însămnat un omagiu pentru geniul care a apus — o consacrare pentru talentul care răsare. Radicu tate, trebue să abuze de pacienta d-tale şi să-ţi povestesc o mică întîmplare absolut vrednică. Trepădam acum cîţiva ani prin antecamerele Senatului, cerşind voturi pentru încetăţenirea unui cetăţean de care să se fi mîndrit o cetate — pentru împămîntenirea unui romîn israelit .A murit zilele trecute şi stă acum neîmpămîntenit în pămîntul Moldovei, pe care-l iubea atît de mult, Dumnezeu să-l odihnească pe bietul meu vechiu şi bun prieten !) Vorbeam într’un grup de domni senatori despre meritele şi patriotismul prietenului meu, cînd un domn senator se plimba de colo pînă colo, ţîfnind şi aruncîndu-mi căutături foarte dîrze, și de care, cunoscîndu-l destul de bine, nu îndrăzneam nici să mă apropii, se apropie el de mine și mă interpretează foarte de sus, fără să mă salute întăi : — Ia’n ascultă, c’coane , ce ne tot baţi capul cu jidanul ista al matali ? ! Eu, neputîndu-i răspunde cum se cuvenea, căci aveam cu totul altă treabă acolo decit să dau lecţiuni de politeţă unui sălbatec congestionat, care se vedea bine că vine de la dejun, i-am răspuns foarte blînd, după un moment de gîndire : — Domnule senator, n’am venit aici să supăr pe cineva ; ştiu cît de respectuos trebuie să mă port în această incintă , dar, dacă am făcut fără să gîndesc, vreo necuviinţă, sau dacă pur şi simplu vă supără prezenţa mea, iertaţimă, mă retrag. Ceilalţi domni senatori au înţeles cît de penibilă era situaţia şi unul dintre ei, un boier moldovean, om de inimă şi bine crescut, a intervenit și, cu un ton destul de aspru, a spus colegului : — Da dă-ne pace bre omule, şî cată-ţi de treabă ! ce te amesteci dumneata nepoftit în vorba noastră ? Dar domnul congestionat n’a ’nțeles şi m’a îndesat cu vorba : — Mai întâi, ce ejidanul matali? — Literat, i-am răspuns eu umilit. — Dar cu ce se ocupă ? — Cu agricultura... — Undi ? — In Moldova. — Apăi dumneata ce ești ? — Tot literat, zic şi mai umilit. — Nu te întreb de aiasta... De unde eşti ? — De aici... — Nu bre omule! ce ești moldovean ori muntean ? spuni. — Muntean. — Apăi, dă-ne bună pace. Cu coane / Aista e jidan de a noştri: ce vă amestecaţi dumievoastră Muntenii ? Quasi-textual.* Intîmplarea ne-a povestit-o în ziua de 30 Aprilie, defunctul Caragiale, cu ocazia ultimei sale vizite în Iaşi. Am redat-o într’o cronică din „Ordinea“menţionînd că senatorul cu pricina este un băcăuan liberal ales şi în senatul actual. Acum cînd o avem povestită de însuşi maistrul, redată de el atita de plastic, întîmplarea merită cea mai largă publicitate. De aceia am reprodus pasagiul de mai sus din articolul colegului nostru Duscian apărut în „ Noua Revistă Română“. A. UNOR STUDENŢI NAŢIONALIŞTI «Je te orois capable de «toutes les méchancetés; «c’est pourquoi j’exige de «toi le Bien». Ainsi paria Zarathustra. Nietzsche. In a sa „Psychologie des foules“, Gustave de Bon arată într’un loc cum mulţimea e condamnată să fie totdeauna condusă orbeşte de mirajul frazeologiei care hipnotizează personalităţile slabe şi primitive. Ori, întîmplarea făcuse să asist odată, în calitate de student la o anumită întrunire a unei anumite societăţi, care e „Centrul Studenţesc“ , unde mi-a fost dat să găsesc cea mai dureroasă confirmare a teoriei lui Le Bon şiSighele. Intr’o sală unde erau îngrămădiţi vre-o şaptezeci de studenţi, am avut ocazia să aud delirîndu-se şi” aplaudîndu-se, în urma unor atît de banale fraze pompoase pe care autorul le repeta pentru a nu ştiu citea oară ca un etern formular.—că