Opinia, ianuarie 1950 (Anul 42, nr. 999-1022)
1950-01-15 / nr. 1010
M. Eminescu văzut de un contemporan Poetul George Lesnea ne relatează că în copilărie a cunoscut de aproape un tipograf ieşan, Ionescu, al cărui atelier se afla în încăperea unde sa afă astăzi redacţia noastră. Acest Ionescu arsese lucrător la „Curierul“, află astăzi redacţia noastră. Acest de faşiu —„foaia vitelor de pripas“ pe care o redacta Eminescu — şi a avut cunoştinţă cu poetul ca şi cu prietenul acestuia povestitorul Ion Creangă. Interesant de remarcat este că Ioneseu, ori de câte ori vorbea de poet, şi vorbea deseori, ţinea să accentueze că Mihai Eminescu fusese un ora ca toţi oamenii, şi nu un lunatic, un melancolic iremediabil, dezinteresat de chestiunile pământeşti, aşa cum voia să-l prezinte istoria literară burgheză. Un ora potrivit de înalt, bine legat, oacheş, cu Vorba domoală, prietenos, cu care se putea vorbi obişnuit lucruri diferite, cât de mărunte ar fi fost. Nici urmă de atitudine „olimpiană" de priviri pierdute şi de somnolenţa metafizicii. Aşa era văzut Eminescu de un om simplu şi cinstit, în plus înzestrat şi ai darul povestirei. Eminescu şi Creangă In articolul de fond al acestei pagini se urmăreşte explicarea valorii operii lui Eminescu în funcţie de lagătura strânsă pe care a avut-o poetul cu poporul din mijlocul căruia s’a ridicat. In sprijinul acestei afirmaţii se poate aduce şi prietenia sa NC cu Ion Creangă, invesitorul care nu şi-a uitat obârşia, trăind întreaga viaţa ca ţăran. Ion Creangă, Baafcnescu vedea chirutszenia calităţilor intelectuale şi morale ale ţărănimii, de aceea,, şi ca revizor şcolar riad« «eseu nvm opreţuire deosebită pentru institutorul Creangă. In document inedit dovedeşte această preţuire pe care o nutrea poetul pentru talentul pedagogic al povestitorului. Intr’un ordin telegrafic, Maiorescu, ministrul instrucţiei făcea cunoscută revizonatului Hsta cărţilor aprobate şi care urmau a fi introduse în şcoli. In telegramă se indică: „Abecedarul domnului Barbu Constantinescu în mod obligatoriu, apoi se indica o carte de cetire, şi mai la urmă abea, cartea de factură întocmită de Creangă. Eminescu îşi permite însă să schimbe ordinea de preferinţă dictată de Maiorescu şi în circulara pe care o trimite şcolilor, indică în locul abecedarului lui B. Constantinescu, obligator, ,Metoda nouă de nettre" de Ion Creangă, apoi celelalte cărţi cuprinse în telegrama ministerială, iar la urmă adaugă:,, se poate admite în locul cărţii de la Nr. 1 (Abecedarul lui Creangă) şi abecedarul d-lui B. Constantinescu”... Creangă ţi Evreii Aşa zişii comentatori literari din trecut în încercarea lor de a falsifica personalitatea marilor scriitori pe care voia să-i monopolizeze luăndu-i drept înaintaşi, au încercat, între alte încercări nereuşite de a răstălmăci adevărul, să-l prezinte pe povestitorul din Ţicău drept... antisemit. Iată însă ce spune într'un raport de inspecţie, inspectorul ministerial Ureche: „Populaţiunea clasei I împărţită în trei divizii cu doi institutori este de 135 şcolari. Voi observa că în această cifră Evreii sunt pentru o însemnată parte ceea ce este tot în lauda d-lui Creangă care în calitatea sa de preot s-ar părea că ar atrage cu anevoie la şcoală pe evrei, dar care-i atrage graţie reputaţiunii metodei de care se serveşte”. Un amănunt în plus, în clasa Tinde preda, Creangă l-a pus într’un timp monitor pe un elev evreu care se distinge, și anume pe dl. Popper. Nr. Eminescu TE OPINIA LA CENTENARUL NAŞTERII LUI EMINESCU ,,Fenomenul“ Eminescu Se împlinesc o sută de ani de la naştereaui Eminescu, şi încă ne întrebăm cu nedumerire : de unde provine nepreţuitul rod al creaţiei sale poetice ? Care-i explicaţia uriaşei forţe a verbului său, de unde acea unică armonie ce străbate versurile care au marcat ca mai radicală cotitură în istoria culturii noastre din secolul trecut ? Până acum ni se vorbea de „fenomenul"Eminescu, de apariţia sa inexplicabilă, meteorică, pe firmamentul literaturii româneşti. Geniul poetului era pus pe seama unei mistice inspiraţii, pe deasupra oricăror contingenţe, dincolo de orice contact cu realitatea sensibilă. De aici şi prezentarea personalităţii fiului de căminar din Ipoteşti ca un curios amestec de superioară melancolie, de inerţie abulică, de dispreţ faţă de satisfacţiile terestre. Nimic mai fals decât această imagine vădit şi intenţionat deformată. Intriadevăr, Eminescu şi-a depăşit înaintaşii faţă de care este într’un uimitor salt, dar această împrejurare poate fi explicată, şi numai acei care aveau interesul să ocolească adevărul căutau să ni-l prezinte pe poet ca pe un ilumnat lipsit de orice contact cu realităţile concrete ale vieţii. Legenda pesimismului temperamental, a inevitabilei nefericiri, a tristeţii sale metafizice şi a vieţii de coordonate pe care o ducea a fost brodată pentru prima dată de Maiorescu. Fără îndoială, indiferenţa unei lumi de bogătaşi faţă de chinurile fizice şi de secătuirea forţelor intelectuale ale unui poet ce pătrunde cu atâta uşurinţă în conştiinţa maselor, trebuia motivată într’un fel. Şi atunci, invenţia Eminescu era Eminescu, oricând şi oricum ar fi trăit, fie că ar fi mâncat o singură dată pe zi, fie de trei ori. Ei bine, această formulare a „olimpicului“ critic a fost reluată și repetată, cu mici deosebiri, de majoritatea criticilor burghezi. Ba s'a ajuns chiar să se creeze un curent Eminescu, producând o poezie maladivă, dominată de sentimentul descompunerii, al destrămării—în scurt, o poezie minoră, decadentă. „Legenda“ Eminescu a fost desminţită, chiar în momentul când abia se închega, de către Caragiale Emiri vine foarte greu să contrazic nişte autori tari în materie literară ştind bine Cât le Iricează contrazicerea şi cât de primejdioasă e Iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi — scrie „simplul muritor“ I. L. Caragiale făcând aluzie directă la afirmaţiile lui Maiorescu — dar trebue să spun odată că poetul a trăit material râu ; sărăcia lui nu e o legendă , a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta foarte. Lipsa materială îl demoraliza, o sfărâma cu desăvârşire, da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta“. De ce oare atâta lipsă a trebuit să îndure poetul, de ce atâta chin şi sbatere ? Pentru că aşa e soarta poeeţilor — cum căutau istoricii literari din trecut să ex*plice ? Dar contemporan cu Eminescu a fost şi Alecsandri care s-a bucurat totdeauna de toată gratitudinea celor puternici şi de o viaţă tihnită, îndestulată. Dar, Alecsandri era un boer, facem parte dintr'un „cenaclu“ regal, pe când Eminescu a dispreţuit „onoarea“ de a face parte dintr-un asemenea salon. Eminescu era prea mândru pentru a accepta vreun compromis. Era mândru şi conştient de valoarea morală a atitudinii sale de dispreţ faţă de lumea celor mici de suflet, a celebrităţilor cu blazon de sânge sau de avere. „Trăind în cercul vostru strimt Norocul vă petreceţi eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece“ Cuvintele care au fost răstălmăcite pentru a se trage reneluzia izolării poetului de lumea terestră, în sprijinul teoriei turnului de fildeş, exprimau de fapt dispreţul pentru „cercul strimt“ al intereselor egoiste, de clasă, al moşierilor şi mai marilor zilei. Dar de tne provine această atitudine a poetului? Cărei este substratul ? Ne-o spune însăşi Eminescu . »Întâmplarea m ascut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, începând în cruciş şi‘n curmeziş până in Tisa şi’n Dunăre şi am observat că modul de a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul, decât al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetari, deputaţi, ş. a. m. d.“. Cu alte cuvinte, poetul îşi dă seama de prăpastia dintre stăpâitorişi stăpâniţi, cunoaşte viaţa poporului. De aici din contactul acesta strâns cu poporul din al cărui aluat era plămădit, şi-a tras Eminescu seva operii sale. Creaţia sa literară poartă de aceea amprenta creaţiunilor populare, Limpezimea stilului, claritatea versului, puritatea de cristal, muzicalitatea specifică a poeziei sale, se datoreşte izvorului acestuia de inspiraţiei bogat tezaur pe care-l stăpânea şi,o preţuia Eminescu. Cultura pe care şi-a însuşit-o poetul nu l-a îndepărtat, ci dimpotrivă l-a făcut să se apropie şi mai mult, să studieze sistematic şi cu migală folclorul, viaţa şi dorinţa de libertate a poporului. Faptul că poetul înţelege să lupte pentru popor» pentru înlăturarea stărilor nenorocite în care se sbătea» şi că el nu era un visător maladiv şi lipsit de orice legătură cu realitatea, ne-o dovedeşte ardoarea cu care a înţeles el să militeze în funcţia de revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui. In satele cele mai îndepărtate, prin noroaie sau nămeţii de omăt, poetul străbatea drumurile de ţară, cântând, îndrumând, sfătuind, pentru a da cât de cât, în măsura în care condiţiile potrivnice îngăduiau, lumină fiilor de ţărani. Ecoul poeziilor lui Eminescu a fost imens, tocmai pentru că autorul nu a fost un izolat, pentru că nu a stat pe poziţia unui individualism orb, ci a scos poezia sa din adânc, „din rărunchii vieţii socale“—cum spunea Gherea. Contactul strâns cu poporul, unitatea de simţire şi de nazanţe cu masele de ţărani, constitue elementul pricep , care explică valoarea neajunsă Încă, unică, a poeziei lui Emnescu. N ci „har“, nici inexplicibă spiriţie, izolată, nici influenţa culturii străine deci, ci numai datorită faptului că Eminescu a aprofundat ca nimeni erin trecutul istoric, viaţa, şi realităţile vieţii poporului, aşa se esplică geniul său. RADU NAUMESCU P I Tineretul preiueşte pe adevărum» Promoţia ,,M. Eminescu“ de la Şcoala economică de băeţi. Conferinţe şi ziare festive în şcolile elementare şi medii din Iaşi Intelectualitatea progresistă din ţara noastă desfăşoară, cu ocazia comeraorării a o sută de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, o vie campanie culturală, dezvăluînd poporului, In lumina adevărului istoric, tezaurul literar pe care marele poet l-a adus patrimoniu al nostru de cultură naţională. In întreaga ţară, oamenii munci sărbătoresc zilele acestea centenerul naşterii lui Mihai Eminescu. Sărbătorirea aceasta capătă pe zi ce trece un adevărat caracter de massă. Poporul nostru îşi arată In acest fel dragostea şi preţuirea pentru Eminescu, cel oropsit şi umilit de cârdăşia burghezo-moşierească aflată la putere pe când trăia poetul. „Promoţia Mihail , Eminescu" la S. A.I. băeţi In toate şcoile din oraşul nostru, elevii şi elevele s’au pregătit intens pentru sărbătorirea lui Eminescu. La Şcoala Tehnică de Administraţie Economică băeţi, a fost azi o adevărată zi de sărbătoare. In clase, în orele de recreate, in cancelarie, pretutindeni, se discută cu deosebită însufleţire despre viaţa şi opera marelui poet. Consiliul pedagogic s-a întrunit Miercuri. Cu acest prilej s-a amintit că marele poet a fost profesor la Şcoala comercială elementară de băeţi, la Geografie şi Statistică, între 1 Octombrie 1884 şi 1 Sep. 1885. De aceia, Consiliul Pedagogic a hotărît şi a propus mai departe spre aprobare Comitetului Provizoriu, ca promoţia acestui an să poarte numele lui Eminescu, hotărându-se în continuare ca şi ateea şcolii să poarte numele marelui nostru poet, aceesta ca un omagiu adus poetului care şi a inspirat scrierile din viaţa poporului muncitor. In fiecare clasă, câte un elev a pregătit lucrări despre Eminescu. Astfel, în anul IV B, Cazacu Emil a pregătit despre : „Eminescu, poet al poporului“, iar în anul III B, elevul Manoliu Eugen a vorbit despre „Limba lui Eminescu“. Mi am dat seama de adevărat« Eminescu" Astfel de şedinţe şi conferinţe comemorative au avut loc şi la Şcolile Medii , Textilă şi de Administraţie Economicăfete. Mulţi elevi şi eleve, mai mari, îşi amintesc de felul In care, cu ani în urmi, în şcoala veche li Se vorbea despre Eminescu. — „Era un Eminescu — ne spune eleva Fany Segal pe care critica literară burgheză se străduia să-l înnece în pesimism, un Eminescu străin, rupt de năzuinţele şî durerile celor mulţi, un poet cu capul în nori. Astâzi, eu şi tovarăşa mea de bancă vom face o lucrare despre viaţa şi opera lui Eminescu. Am cercetat şi citit „Viaţa rominească“, precum şi revistele Flacăra şi Contemporanul şi mi-am dat seama de adevăratul Eminescu. „ Pregătirile pe cae elevii şi elevele din Iaşi le fac în vederea aniversării centenarului lui Eminescu, mărturisesc în chip concludent dragostea tineretului faţă de opera poetului, precum şi dorinţa lor vie de a adânci creaţia eminesciană în adevârata lumină. Locul şi data naşteri Locul şi data naşterei poetului Mihai Eminescu a fost în trecut mult discutată şi chiar şi după ce s'a găsit actul de naştere care arată clar că s‘a născut in Bocşini la 15 ianuari 1850. Cercetările pe care le-am făcut pentru cunoaşterea medicilui în care s'a desvoltat Eminescu au dus lârgă sirea de date ce întăresc în totul datele arătate în „mintea de naşteri şi botezuri“ a bisericii Uspenia din oraşul Botoşani din anul 1850. (Originalul actului de naştere se găseşte în păstrarea Arhelor Statului Iaşi la Mapa Eminescu). Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, a stat împreună cu familia la moşia Dumbrăvenii până la anul 1848. In Mai 1848 C. Balş moare la moşie urmând a se arenda la alţii, întreaga gospodărie in rând în lichidare. Gh. Eminovici care intrase în conflict cu C. Hurmuzache deplin înputernicitul cucoanei văduve Ana de Balş trebue sa plece. A luat întreaga familie şi a adus-o la Botoşani instalându-o în casele cumpărate de soţia sa Raluca încă din 1842 şi care case erau situate tocmai lângă biserica Uspenia unde peste 2 ani va duce pe copilul Mihai la botez. Soţul Gheorghe Eminovici, pentru a avea cele necesare familiei luă in arendă moşia Dumeştii din Plasa Ştefăştii Jud. Botoşani şi acolo îl găsim locuind aproape tot timpul lucrului moşiei. Tot in anul 1848 cumpără de la Frosiniţa Petrîna, fiica lui Dîxache Hurmuzachi, parte din moşia Ipoteşti în care moşie răzăşască Hurmuzăcheştii erau părtaşi. El rămâne însă mai departe la Durneşti având necontenit grijă să plătească încet Încet restul de bani lui Petrino. Cu mare greutate— împrumutând din alte părţi şi mai vânzând câte ceva achită preţul lui Petrino dar rămase date Cumnatei sale băneăsa Maria Mavrodin căreia pentru plata datoriei îi arendă moşia Ipoteşti pe timpul dela 1851 — 1857. S'ar părea că între acest timp Eminovici nu a locuit la Ipoteşti , tot şi documentele ne arată că începând din anul 1853 Gheorghe Eminovici stă la Ipoteşti în ultajii neCazurilor avute cu arexidarea ceştei Ehimei. • Soţia sa Raluca şedea la Botoşani în casele sale şi îngrijea de copii din care trei fi înscrise de pe toţi la 10 Ianuarie 1856 la „pensionul“ Ladislav Ferderber din Botoşani. La 15 Ianuarie 1850 naşte pa copilul Mihai pe care îl botează la biserica Uspenia fiind cu „lăcuinţa“ alăturea 4. Şederea cu „lăcuinţa“ a Raluchi Eminovici în oraşul Botoşani între anii 1848-1855 este dovedită documentar. Deci locul naşterei poetului Eminescu nu poate fi decât la Botoşani în casele de lângă biserica Uspenia case cumpărate de Raluca din anul 1842. Iar data nu poate fi alta decât 15 Ianuarie 1850 pe care o arată actul. Singura dată care mai rămăsese în discuţie de 20 Decemvrie 1849 nedovedită însă documentar cade şi aceasta definitiv întrucât din cercetarea documentelor reiese că Gheorghe Eminovici nu putea fi la Botoşani în ziua de 20 Decemvrie ca să facă acea însemnare pe ceaslov întrucât era la IM In ziua de 21 Decemvrie 1949 şi iscălea nişte acte într'un proces „fiind de faţă“ spune judecătorul. IM ca să fie în ziua de 21 U Iaşi trebuia să plece cel puţin în ziua de 19 sau ori mai târziu 20 dimineaţă ore ca să poată parcurge drumul cu poşta Sau cătrată proprie. (Arhivele Statui Mapa Eminescu). N. Eminescu strasia casei in ipotesiie mâna distrugaisare a noşierului rmm După moartea bătrânului Gheorghe Eminovici, tatăl postului,, casa în care a copilărit Mihai Eminescu a intrat în diferite mâini până a ajuns în proprietatea moşierului Papadopol. Un comitet care luase iniţiativa de a transforma casa într'un muzeu şi propusese moştenitorului să vândă csa şi curtea cât era împrejmuită în care curte se mai găsea şi o căsuţă mai mică în care locuise tatăl poetului înainte de a se aşeza cu familia la Ipoteşti, a primit răspunsul îndârjit al moşierului că n o va vinde niciodată. Comitetul, propusese, ministerului expropierea şi atunci în 1924 prinzând de veste moşierul Papadopol porunci dărâmarea casei. Iată şi referatul serviciului tehnic al judeţului Botoşani întocmit după dărâmarea casei: „Nr. 76. — 12 Februarie 1925. Ordinul 5080/1924 şi 427/925. Am onoarea de a înainta alăturat planul de situaţie a casei din satul Ipoteşti unde a văzut lumina zilei şi a copilărit, marele poet M. Eminescu, împreună cu terenul împrejmuit aşa precum a fost stăpânit pe vremuri de logofătul Gheorghieş Eminovici, tatăl poetului. Casa poetului, însemnată pe plan cu litera „A", nu mai este astăzi decât un morman de ruine, o mână distrugătoare a răpus-o, înainte ca procesul de descompunere să-şi fi încheiat isprava . Din toată clădirea, numai peretele dorsal AB şi o porţiune din peretele intrior GH, mai stau în picioare, gata să se prăbuşească la prima zguduituri. Din examenul materialelor de construcţie şi consistenţa lor în lucrare se deduce cu înlesnire, că clădirea ar fi putut rezista, încă vreme îndelungată, dacă nuar fi intervenit insrumentul de desfacere şi distrugere, scormonind printre ruine şi reţinând din spusele locuitorilor, am reconstruit planul de situaţie al Casei, cu împărţirile interiorului, zidurile de contur fiind de zidărie de cărămidă şi cele interioare dinvălătuci. La circa 25 m. depărtare de, casă mai este o clădire veche, care a fost construită şi locuită după spusele bătrânului octogenar Ion Rotari, locuitor din Ipoteşti, de către tatăl poetului, în slujba căruia a stat între anii 1869-1872, iar ceva mai la vale este fântâna veche de care s’au servit poetul Eminescu şi părinţii săi. După spusele bătrânului Rotari, tatăl lui Eminescu fecior de dascăl, venit din Cordun (Bucovina), a făcut măsurătoarea pământului la exproprierea din 1864, căci tare era meşter la măsură. Plantaţia arătată pe plan, secredisa fi luat fiinţă în copilăria lui Brainescu. Casa şi terenul au trecut mai târziu în stăpânirea Hristache Bácsi, care la rândul său le-a vândut lui Gheorghe Isăcescu și acesta le-a erat de zestre fiicei sale, căsătorită cu Doctor Pappadopol care a orânduit dărâmarea casei lui Eminescu, relicvă istorică. ţ .“ai Miii Lui Eminescu Cuvinte noui ca vântul dela munte, Ca holdele ce s însorite vara, Ca viaţa nouă, ce cuprinde ţara Aşi vrea să am, pe tine să te cânte Al nostru eşti. In inimi o simţim Că el răsuna revoltă’n glasul tău Şi ai lovit in ce aveau mai rău Ai cutezat. Deaceea te iubim. Vrut-au ca In lung popas de ani. Poporu’n tine nu cumva să vadă Un poet luptând pe baricadă Şi răpus în luptă de duşmani. Ei ne spuneau într’una că visezi, Prin stele gândul că mereu ţi-l porţi Şi cântăreşti visând a lumii sorţi Pământul fără ca măcar să nu vezi. Ca mare eşti, ei o spuneau uşor Şi lucru-acesta-l repetau mereu. Dar cântăreau în aur tot mai greu. Linguşitor cuvânt în punga lor. Poporul gudul tău a împlinit Şi cum visai zdrobita pe tirani. Şi-o temelie să dureze ani, In crum spre viitor şi a făurit. Nu juni corupţi aşa cum ei creşteau Ci mândru tineret îşi creşte ţara, Iar muncitorii nu mai duc povara Nu-s biciuţi ţăranii cum erau. Versului tău, Partidul nostru drag l-a curăţit adaosul, rugina Şi acuma străluceşte ca lumina Vremurilor noui ce stau să bată’n prag. SANDU PAUr