Opinia, iunie 1950 (Anul 42, nr. 1123-1148)
1950-06-16 / nr. 1136
Comemorări Eminescu • Caragiale Anul 1950 este Însemnat în calendarul comemorărilor literare drept prag al unei adevărate şi puternice preţuiri pe care poporul întreg are acum putinţa să o arate celui mai mare poet al limbii româneşti, Mihai Eminescu. Centenarul naşterii lui Eminescu nu a fost un simplu prilej pentru o fugară şi rece festivitate, limitată la durata unei singure zile. Acum, spre jumătatea anului, când facem din nou un popas al aducerii aminte, cu ocazia împlinirii a şaizeci şi trei de ani de la sfârşitul poetului, găsim „comunicarea poetului cu poporul său“ — cum se exprimă maestrul M. Sadoveanu — în plină împlinire. Ediţii bogate din opera sa au fost date la lumină şi au găsit un curat răsunet în mijlocul maselor. Volume comemorative, cuprinzând studii şi conferinţe, formează nucleul înţelegerii juste asupra operii lui Eminescu. Sub îndrumarea Partidului Muncitoresc Român, acţiunea de reconsiderare a lucrărilor poetului, câştigă tot mai mult în adâncime. Viaţa pe care a avut-o Eminescu, şi condiţiile în care a creat în plină desvoltare a regimului burghezo-moşieresc, şi-au pus amprenta şi asupra operii. Moartea poetului, pe care o amintim astăzi, este ultimul capitol al celei mai tipice tragedii ce semnifică situaţia scriitorilor adevăraţi, legaţi de popor, în timpul orânduirii burghezo-moşiereşti. Aceeaşi soartă a avut-o, trăind în aceleaşi condiţiuni, ce! mai mare satiric al societ «uil epocii, I. L. Caragiale. Obligat să-şi câştige de timpuriu existenţa, asemenea lui Eminescu, I. L. Caragial® este pe rând caligraf de Tribunal, figurant în ansamblul lui Pascaly la Iaşi, sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, ziarist, funcţionar la regie, apoi, mai târziu, negustor berar. O vreme, a lucrat alături de Eminescu la Timpul, întâmpinând aceleaşi adversităţi venite din partea unei coaliţii a prostiei, a lichelismului, şi a traficului de conştiinţă patronat de regim. In comediile sale, ca şi în „Schiţe şi Momente“ Carangiale a biciuit, a ridiculizat şi a demascat cele mai variate aspecte ale societăţii burgheze contemporane lui. Eroul său tipic din „Momente“, — Mistică — are toate caracteristicile micului burghez, a ,,mofo tangiului“ ce se manifestă fie prin inerţie birocratică, fie prin comoditate, nepăsare, şantaj, favoritism, nesinceritate, frivolitate, etc. Toate moravurile micii burghezii sunt ridiculizate cu aciditate sau violenţă de Caragiale. In Iunie 1912, autorul „Scrisorii pierdute“ şi al bogatelor „Momente“ a murit la Berlin unde se exilase singur. După reconsiderarea pieselor sale „O scrisoare pierdută" şi „O noapte furtunoasă“ volumul de „Momente şi Schiţe“ apărut în „Biblioteca pentru toţi“ înseamnă dovada preţuirii şi răspândirii operii celui mai mare satiric al nostru. Osânda sa îndreptată împotriva moravurilor burgheze are meritul de a fi și astăzi valabilă, demonstrând goliciunea, mior pia, ridicolul și primejdia pe care o reprezintă nesânătoasele obiceiuri și năravuri ce derivă din mentalitatea mică burgheză. R. Nm. Eminescu despre folklor Nu odată Eminescu ţi-a exprimat ideile sale asupra importanţei folklorului. Iată un exemplu luat dintr-o simplă notiţă de ziar ce se referea la felul cum îşi înelegea misiunea o „foae nouă“ apărută la Piatra Neamţ, „Colectorul literar pentru ambele sexe*. „Dar la dreptul vorbind la Piatra, intr’un ţinut muntos plin de legende, de proverbe, locuţiuni, apoi de localităţi istorice, Colectorul nu găseşte ce se miloage ? Un muntean de baştină, născut asemenea în ţinutul Neamţului e loan Creangă. Citit-au vre’odată Colectorii pe Dănilă Prepeleac, pe Soacra cu trei nurori şi altele, ca să vadă cum ar trebui să fie îsvoarăte, din cari să se inspire, şi cum vorbesc şi se mişcă ţinutaşii din Neamţ ? Foi literare în provincie ar putea să facă un serviciu nemăsurat literaturii şi lexiconului românesc. Limba de rând a ziarelor politice ameninţă a înneca ca buruiana rea holda limbei vie a poporului. Afară de aceia... sa şterg legende şi poveşti, proverbe şi locuţiuni adevărate nestemate ale gândirii poporului românesc. Dacă acele foi ne-ar da icoana locului prin culegerea exactă a fermelor caracteristice ale gângirii poporului, ele ar îi nepreţuite. Dar traduceri din franţuzeşte sau nemţeşti a unor producte nesănătoase? Cui folosesc? Ele întăresc numai ideea falsă, că poporul în două mii de ani n’a avut limbă şi cugetare şi că aceste două trebuesc plăsmuite In mod meşteşugit de către anume academie". 7-ísz OP II 1 INFAMIE Mi s’a întâmplat să pierz un amic, un bun amic, și nu mă pot căi îndestul de această nereparabilă pierdere ; de aceea trebuie să spun oricui vrea să mă asculte, trista mea întâmplare. Iată. Știam că amicul meu,bunul meu amic, are multă influentă asupra unei persoane, de care atârnau la un moment nişte interese ale mele de extremă importanță. Am alergat la el. —Amice, bunul meu amic, zic eu, te rog, nu mă lăsa! contez pe tine să mă salţi în această ocazie; o vorbă bună din partea ta către persoana, pe care o știi, poate să-mi facă norocul... Dă-mi o scrisoare călduroasă de recomandaţie... te rog, faci un mare bine pentru mine şi pentru familia mea... copiii mei... — Vai de mine, zice bunul meu amic, jenat de tonul meu, din care afară milos... Ce trebuie atâta insistenţă ? Şi, după ce-i explic bine de ce e vorba, se aşează la biuroul său şi începe să scrie. După ce termină, se ridică şi, cu scrisoarea în mână, îmi zice: — Iată ce am scris. Apoi citeşte scrisoarea lui: „Iubite amice: „Amicul meu, aducătorul acesteia, vine la dumneata să-ţi ceară un serviciu şi mă roagă să pun o vorbă în favoarea lui. Nu ştiu cu cât mai multă căldură să ţi-1 recomand. Contez pe amiciaţia d-tale, că ai să-l tratezi ca pe mine însumi, pe amiul meu, pe bunul meu amic. Aş fi fericit să aflu că acest om, pe care-l iubesc ca pe un frate, cunoscându-i ce om de treabă şi capabil este, a obţînut de la dumneata ce a dorit şi ce, desigur, merită. „Mulţumiri anticipate, etc.“ Pe când eu nu ştiu cum să mai mulţumesc bunului meu amic pentru atâta bună-voinţă, el pune scrisoarea în plic, lipeşte plicul şi scrie adresa ; apoi îmi dă plicul... Iau plicul şi încântat plec, după ce îmbrăţişez cu multă efuziune pe bunul meu amic. Mă duc degrab la locuinţa persoanei in chestiune. Pentru moment omul meu nu e acasă , dar după amiaz, îl găsesc negreşit — aşa a lăsat vorbă feciorului. Sunt unsprezece ore Inainte de amiază. Ce să fac până la două, când pot vedea pe omul de care atârnă viitorul meu şi al copiilor mei ? Intru intr’un birt modest să gust ceva, şi aşteptând pe băiat să ral servească, privesc cu ochii plini de speranţă plicul ce mi-a dat bunul meu amic şi clădesc mii de castele strălucite... A! ce afacere!... ce caldă recomandaţie! ce amic ! ce bun amic ! Pun plicul, pe care nu mă pot sătura să-l privesc, alături de farfuria mea şi mă uit la el ca la o lumină conducătoare în calea vieţii mele. Pe masă, în faţa mea, stă intr’un peş un serviciu şchiop de salată. Băiatul mi-aduce un borş... Nenorocitul vrea să-mi toarne borşul din ceaşcă în farfurie şi stângaciu, face o mişcare cu cotul şi răstoarnă peste plicul meu serviciul cel şchiop. — Piază rea ! zic eu în gândul meu... S’a vărsat un* delemnul ! Dar n’apuc să gândesc bine şi prostul de băiat, întorcân* du-se brusc să vază ce a răs» turnat, aplecă ceaşca şi vărsă şi ciorba pe masă. Plicul ! plicul meu ! II iau repede şi î l şterg... Din nenorocire hârtia plicului a înghiţit destul undeleran şi destulă zeamă caldă Ce e de făcut? să-l mai şterg! Tot ştergându-i în amândouă palmele cu şervetul... altă nenorocire... plicul se dislipeşte! E peste putinţă sa duc persoanei o scrisoare în aşa hal. Să alerg la amicul meu, să-l rog a-mi da o a doua ediţie, revăzută poate şi considerabil augmentată. Maltratez încă odată pe secătura de chelner şi plec furios, cu plicul în mână pe bulevard. Pe drum, dracul—că nu pot zice altfel — n’are de lucru? Ce-mi şopteşte? Plicul e deslipit... Ia să mai citesc odată călduroasa scrisoare a bunului meu amic. O scot frumuşel din plicul soios... Undelemnul şi grăsimea ’borşului au pătruns până la hârtia dinăuntru, pe care au făcut-o transparentă , pe dos, intr’o parte, ,se pot citi câteva vorbe de-a’ndărătelea... Mă uit d’aproape şi văz bine litere., ragăm nu. Citite pe dos, cum este scris pe faţă, aceste litere fac vorbele un măgar... Un măgar 1... zic eu fără să’nţeleg... Ce caută vorbele astea aici ?... Un măgar 1.... Mi’a citit amicul meu adi neauri scrisoarea« n’am auzit aşa vorbe... Şi-apoi ce noimă? cum s.ar putea potrivi ?... Ceri asta ? Aiurit, descipesc scrisoarea, şi cu ochii mei citesc 1 „Stimate amice, „Moftangiul, care-ţi aduce această scrisoare, mă roagă I. L CARAGIALE cu insistenţă să ţi-l recomand : e vorba de o afacere, pretinde el, de la care ar atârna viitorul lui şi al copiilor lui, o afacere cu tine, îmi fac o datorie amicală să-ţi atrag atenţia asupra acestui caraghios, şi de aceea m’am şi grăbit a-ţi scrie, nu cumva să alerge la altă intervenţie pe lângă tine şi să te încurce. „Ia seama, nu-i acorda nici un crezământ. E un mărgar şi jumătate. Atât, în privinţa caracterului. Cât despre inteligenţă, poate că ar avea câteodată ceva spirit, dar foarte superficial şi cu deosebire zevzec. „Primeşte-l dar pe acest stimabil amic în consecinţă. Al tău, etc.“ Mă şterg bine de sudoare pe frunte şi m’arunc într’o birje. Când să intru In strada, unde locueşte amicul meu, iată-1, îmi ese In faţă. Opresc birja şi sar jos vesel. — Ei! mă întreabă amicul meu. Ai fost? L«ai găsit pe omul d«tale? — Da, zic eu râzând. — Ei ! ai reuşit ? ce ţi«a zis ? — Ce să-mi zică ? că sunt un moftangiu, un caraghios, cu care nu vrea să se'ncurce... Cât despre inteligență, a zis că am câteodată ceva spirit, dar superficial... că adică sunt un zevzec... — De unde știe astea? — Din scrisoarea d-tale. — Ți-a spus el că din scrisoarea mea? — Nu! știu eu că din scrisoarea d-tale. — Cum? — Am deschis... — A! domnule, strigă indignat amicul... Ai deschis scrisoarea!... Asta e o infamie ! Eu, drept orice răspuns, Ii trag două perechi de palme, mă sui și... mână birjar! Se'nțelege că după infamia ce am comis, orice legătură între mine și amicul meu a trebuit să se rupă... Ah ! cât de râu îmi pare ! am pierdut un atât de bun amic !... Tr Mihai Eminescu? Sara pe deal Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc ’, stelele scapără 'n cale Apele plâng clar izvorând în fântâne, Sub un salcâm, dragă, m’aştepţi tu pe mine Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară. Ochi tăi mari caută ’n frunza cea rară, Stelele nasc umezi pe bolta senină, Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plin Nourii curg, razea lor şiruri despică, Streşine vechi casele'n lună ridică, Scărfie’n vânt cumpăna dela fântână, Valea-i In fum, fluere murmură în stână. Şi osteniţi oameni cu coasa’n spinare Vin dela câmp’, toaca răsună mai tare Clopotul pechiu împle cu glasul lui sara Sufletul meu arde ’n iubire ca para. Ah ! în curând satul în vale-amuţeşte, Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte. Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă. Ore întregi spune-ţi-voiu cât îmi eşti dragă. Ne-om răzima capetele-unul de altul Şi surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată. Cine pe ea n’ar da viaţa lui toată ? T PUNCTE Sara pe deal Publicăm astăzi poezia „Sara pe deal", o minunată concretizare a legăturii profunde a poetului cu peisagiul autohton, cel mai desăvârşit pastel al liricii noastre, şi, în acelaşi timp, cea mai curată expresie a tropicei eminesciene, inspirată de muzicalitatea şi puritatea iubirii din poezia populară. Intre Iunie 1876—Octombrie 1877, Eminescu a activat la Iaşi ca gazetar, redactând partea neoficială a publicaţiei „Curierul, de lassi". Aici poetul a desfăşurat o acţiune multilaterală, din care se poate desprinde cu suficientă claritate atitudinea sa critică faţă de societatea, literatura şi arta epocii. Atitudinea sa este cu totul deosebită faţă de aceea a lui Maiorescu şi a junimiştilor ortodoxi. La „Curierul de lassi“ Eminescu a făcut, între altele, o susţinută critică teatrală. „Momente şi Schiţe“ De curând a apărut în Editura pentru Literatură şi Artă—colecţia „Biblioteca pentru toţi“ „Momente şi Schiţe“,, de I. L. Caraagiale, cu un studiu introductiv de M. Petroveanu. Caragiale colaborator la „OPINIA" In volumul de „Momente şi Schiţe" recent apărut, fgurează şi Cronică de Crăciun. Aceaste a fost publicată prin a dată la „OPINIA“ din 25 Decembrie 1907 (Nr. 325, anul V). Scriitorul satirizează aici comoditatea şi moravurile gazetăriei burgheze, cu reporteri care au în scrisr articole ocazionale scrise de l a gata, articole pe care Ie publică periodic, în legătură cu evenimentele calendaristice. Uneori, însă, asemenea pseudo-gazetari încurcau manuscrisele, fiind preocupaţi numai de iote* reţele personale. Intrasigenţă De la „Curierul de lassi“ Eminescu a plecat la Bucureşti, ca redactor la „Timpul“. Plecarea de la ,foaia vitelor de pripas“ s-a datorat intransigenţii poetului care a refuzat să semneze un articol laudativ la adresa primarului Pastia, asa cum ii ceruse directorul tipografiei Eminescu la Iași gazetar . Sărbătorirea centenarului naşterii lui Eminescu, în noile condiţii istorice şi sociale din ţara noastră, când clasa muncitoare, tn frunte cu Partidul ei, revalorifică şi pune In lumina adevărului tot ce este măreţ în trecutul nostru, pe orice teren de activitate, înseamnă un început pentru o dreaptă preţuire a poetului, pentru cinstirea numelui şi operei sale. Poporul din toate straturile sociale, de mai mult de jumătate de veac, caută cu dragoste opera poetului şi s’a apropiat de ea atât cât i-au îngăduit „savantele" în» grădini ale criticei burghezo»moşiereşti, care făceau din Eminescu un produs al romantismului şi metafizicei germane, un fenomen abrupt, căzut ca un meteor pe pământul românesc. Dar cine cercetează rădăcinile poeziei eminesciene, constată că ele sunt adânc înfipte înînsăşi viaţa poporului nostru şi că deacolo,şi trage poezia sa virtuţile. Nu poate fi înţeleasă poezia lui Eminescu, nici lămurită dragostea oamenior de la noi pentru ea, fără o cunoaştere temeinică a legăturii vii ce o are poetul cu ţara şi poporul nostru, cu literatura şi arta acestuia, cu trecutul său istoric şi cu cele mai bune realizări literare şi culturale dela noi, anterioare activităţii poetice a lui Eminescu. Acolo, în sânul vieţii poporului, şi a căutat Eminescu izvoarele din care s’a alimentat creaţia sa literară. Cea mai sănătoasă şi mai viabilă parte a operei sale vine drect de acolo şi nu face decât să dea cea mai luată expresie artistică valorilor împrumutate sau inspirate din arta anonimă populară. Insă, asupra acestui Izvor viu al creaţiei eminesciene s’a stăruit în general puţin, accentul fiind pus In mod artificial pe pesimismul pretins metafizic, pe izolaţionismul romantic, pe abstracţionismul filozofic, căutat şi subliniat în verşurile poetului. Pe această cale se încerca explicarea operei şi vieţii lui, ca fenomen desprins de realizările istorico,sociale de la noi, pentru a nu ieşi cumva la iveală pe de-o parte legătura sa sufletească cu poporul „de rând“ pe de alta, revolta sa împotriva nedreptăţilor sociale, Dobrogeanu-Gherea şi Gibraileanu au încercat să integreze ştiinţific opera poetului. „El a exprimat—spune Gherea — gândurile, durerile, dorinţele, pasiunile, nemulţumirile ce s’au produs într’o anumită epocă istorică". Dar nici ei n’au căutat să determine mai de aproape izvoarele principale din care porneşte fluviul uriaş al poeziei eminesciene, acela care«i asigură popularitatea. Citind versurile adunate de Eminescu, te surprinde plăcut faptul că ele îi evocă poezii devenite nestemate ale creaţiei eminesciene: Că eu am fost la părinţi Ca şi luna printre sfinţi Şi le-am fost de mângâere Ca şi luna printre stele sunt versuri ce amintesc nemijlocit strofa din „Luceafărul“ . Şi era una la părinţi Şi mândră’n toate cele Cum e fecioara între sfinţi poporului Şi luna între stele sau acestea: Că-s o floare de pe mare Cine-mi cată’n faţă moare pe care Ie găsim deadreptul transpuse în minunatul basm „Călin Nebunul“: „Dar pe ceea mijlocie nici un gând să n’o măsoare E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare„ Dar Eminescu nu s’a mulţumit să ia de unde a găsit asemenea stihuri populare şi să şi le însuşească, ci le a creat un nou cadru poetic, valorificându-le la maximum. Pornind dela modul de*a crea al poporului, Eminescu el însuşi scrie doine şi cântece pe care cu greu de le distingi de realizările proprii ale poporului, întocmai cum se întâmplă la Puşkin sau la Petőfi, alţi doi pătimaşi adunători de versuri populare. Dar şi în poezii de mare seninătate, de bucuria de a trăi,—la fel de caracteristică poetului—se simte uneori că poezia populară a dat doar modelul stilistic — înfăptuirea însăşi de la un capăt la altul, fiind a lui Eminescu. Poetul însă nu rămâne la această fază a imitării modelului popular, ci însuşindu-şi limba, felul simplu de exprimare, adâncimea de simţire şi de gând a poporului, trece la creaţii cum e „Călin Nebunul“, sau „Călinăţiile din poveste), în care se păstrează numai scheletul basmului popular, bogăţia de imagini aparţinând poetului, la „ Miron şi frumoasa fără corp“, plină de umor şi de descrieri minunate,,, Povestea Dochiei“, „Ursitoarele“, „Muşatin şi Codru“ şi altele, realizate numai fragmentar, cum e „Basmul lui Arghir“şi „Frumoasa lumii“. „Literatura populară“ — spune chiar Eminescu—nici nu se poate numi altfel decât sau cugetarea şi productele poporului însuşi care devin literatură la momentul în care se produc prin scriere, sau produceri a clasei culte, care se potrivesc însă aşa de bine cu gândirea poporului, încât dacă aceasta nu le-a făcut, le-a putut însă face“ Acest adevăr se aplică o mare parte din creaţia literară a lui Eminescu, cea mai bună. * Fragmente din articolul Eminescu, poet al poporului publicat in: „Studii şi conferinţe cu prilejul sărbătoririi a 100 ani de la neşterea lui Eminescu”, dl Mihai Beniuc. M. BENIUC Eminescu, poet al