Opinia, iunie 1950 (Anul 42, nr. 1123-1148)

1950-06-16 / nr. 1136

Comemorări Eminescu • Caragiale Anul 1950 este Însemnat în calendarul comemorărilor literare drept prag al unei adevărate şi puternice pre­ţuiri pe care poporul întreg are acum putinţa să o arate celui mai mare poet al limbii româneşti, Mihai Eminescu. Centenarul naşterii lui E­minescu nu a fost un simplu prilej pentru o fugară şi rece festivitate, limitată la durata unei singure zile. Acum, spre jumătatea anului, când facem din nou un popas al aducerii aminte, cu ocazia împlinirii a şaizeci şi trei de ani de la sfârşitul poetului, gă­­sim „comunicarea poetului cu poporul său“ — cum se exprimă maestrul M. Sado­veanu — în plină împlinire. Ediţii bogate din opera sa au fost date la lumină şi au găsit un curat răsunet în mij­­locul maselor. Volume come­­morative, cuprinzând studii şi conferinţe, formează nucleul înţelegerii juste asupra operii lui Eminescu. Sub îndrumarea Partidului Muncitoresc Român, acţiunea de reconsiderare a lucrărilor poetului, câştigă tot mai mult în adâncime. Viaţa pe care a avut-o E­­minescu, şi condiţiile în care a creat în plină desvoltare a regimului burghezo-moşieresc, şi-au pus amprenta şi asupra operii. Moartea poetului, pe care o amintim astăzi, este ultimul capitol al celei mai tipice tragedii ce semnifică situaţia scriitorilor adevăraţi, legaţi de popor, în timpul orânduirii burghezo-moşie­­reşti. Aceeaşi soartă a avut-o, trăind în aceleaşi condiţiuni, ce! mai mare satiric al societ «uil epocii, I. L. Caragiale. Obligat să-şi câştige de timpuriu existenţa, asemenea lui Eminescu, I. L. Caragial® este pe rând caligraf de Tri­­bunal, figurant în ansamblul lui Pascaly la Iaşi, sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, ziarist, funcţionar la regie, apoi, mai târziu, negustor berar. O vreme, a lucrat alături de Eminescu la Timpul, întâmpinând aceleaşi adversităţi venite din partea unei coaliţii a prostiei, a li­­chelismului, şi a traficului de conştiinţă patronat de regim. In comediile sale, ca şi în „Schiţe şi Momente“ Caran­giale a biciuit, a ridiculizat şi a demascat cele mai variate aspecte ale societăţii burgheze contemporane lui. Eroul său tipic din „Momente“, — Mis­tică — are toate caracteristi­­cile micului burghez, a ,,mofo tangiului“ ce se manifestă fie prin inerţie birocratică, fie prin comoditate, nepăsare, şantaj, favoritism, nesinceri­­tate, frivolitate, etc. Toate mo­ravurile micii burghezii sunt ridiculizate cu aciditate sau violenţă de Caragiale. In Iunie 1912, autorul „Scri­­sorii pierdute“ şi al bogatelor „Momente“ a murit la Ber­­lin unde se exilase singur. După reconsiderarea pieselor sale „O scrisoare pierdută" şi „O noapte furtunoasă“ volumul de „Momente şi Schiţe“ apă­rut în „Biblioteca pentru toţi“ înseamnă dovada preţuirii şi răspândirii operii celui mai mare satiric al nostru. Osân­da sa îndreptată împotriva moravurilor burgheze are me­­ritul de a fi și astăzi valabilă, demonstrând goliciunea, mior pia, ridicolul și primejdia pe care o reprezintă nesânătoa­­sele obiceiuri și năravuri ce derivă din mentalitatea mică burgheză. R. Nm. Eminescu despre folklor Nu odată Eminescu ţi-a exprimat ideile sale asupra importanţei folk­­lorului. Iată un exemplu luat dintr-o simplă no­­tiţă de ziar ce se refe­­rea la felul cum îşi în­­­elegea misiunea o „foae nouă“ apărută la Pia­­tra Neamţ, „Colectorul literar pentru ambele sexe*. „Dar la dreptul vorbind la Piatra, intr’un ţinut mun­tos plin de legende, de pro­­verbe, locuţiuni, apoi de localităţi istorice, Colecto­rul nu găseşte ce se mi­loage ? Un muntean de baş­­tină, născut asemenea în ţinutul Neamţului e loan Creangă. Citit-au vre’o­­dată Colectorii pe Dănilă Prepeleac, pe Soacra cu trei nurori şi altele, ca să vadă cum ar trebui să fie îsvoarăte, din cari să se inspire, şi cum vorbesc şi se mişcă ţinutaşii din Neamţ ? Foi literare în provincie ar putea să facă un servi­ciu nemăsurat literaturii şi lexiconului românesc. Limba de rând a ziarelor poli­tice ameninţă a înneca ca buruiana rea holda limbei vie a poporului. Afară de aceia... sa şterg legende şi poveşti, proverbe şi locu­­ţiuni adevărate nestemate ale gândirii poporului ro­mânesc. Dacă acele foi ne-ar da icoana locului prin culegerea exactă a ferme­lor caracteristice ale gân­­girii poporului, ele ar îi nepreţuite. Dar traduceri din franţuzeşte sau nem­ţeşti a unor producte ne­sănătoase? Cui folosesc? Ele întăresc numai ideea falsă, că poporul în două mii de ani n’a avut limbă şi cugetare şi că aceste două trebuesc plăsmuite In mod meşteşugit de către anume academie". 7-ísz OP II 1 INFAMIE Mi s’a întâmplat să pierz un amic, un bun amic, și nu mă pot căi îndestul de această nereparabilă pier­dere ; de aceea trebuie să spun oricui vrea să mă as­­culte, trista mea întâmplare. Iată. Știam că amicul meu,bu­­nul meu amic, are multă influentă asupra unei per­soane, de care atârnau la un moment nişte interese ale mele de extremă im­portanță. Am alergat la el. —Amice, bunul meu amic, zic eu, te rog, nu mă lăsa! contez pe tine să mă salţi în această ocazie; o vorbă bună din partea ta către persoana, pe care o știi, poate să-mi facă norocul... Dă-mi o scrisoare căldu­roasă de recomandaţie... te rog, faci un mare bine pen­tru mine şi pentru familia mea... copiii mei... — Vai de mine, zice bu­nul meu amic, jenat de to­­nul meu, din care afară mi­los... Ce trebuie atâta insis­­tenţă ? Şi, după ce-i explic bine de ce e vorba, se aşează la biuroul său şi începe să scrie. După ce termină, se ri­dică şi, cu scrisoarea în mână, îmi zice: — Iată ce am scris. Apoi citeşte scrisoarea lui: „Iubite amice: „Amicul meu, aducătorul acesteia, vine la dumneata să-ţi ceară un serviciu şi mă roagă să pun o vorbă în favoarea lui. Nu ştiu cu cât mai multă căldură să ţi-1 recomand. Contez pe amiciaţia d-tale, că ai să-l tratezi ca pe mine însumi, pe amiul meu, pe bunul meu amic. Aş fi fericit să aflu că acest om, pe care-l iubesc ca pe un frate, cu­­noscându-i ce om de treabă şi capabil este, a obţînut de la dumneata ce a dorit şi ce, desigur, merită. „Mulţumiri anticipate, etc.“ Pe când eu nu ştiu cum să mai mulţumesc bunului meu amic pentru atâta bună-­voinţă, el pune scrisoarea în plic, lipeşte plicul şi scrie a­­dresa ; apoi îmi dă plicul... Iau plicul şi încântat plec, după ce îmbrăţişez cu multă efuziune pe bunul meu amic. Mă duc degrab la locuin­­ţa persoanei in chestiune. Pentru moment omul meu nu e acasă , dar după amiaz, îl găsesc negreşit — aşa a lăsat vorbă feciorului. Sunt unsprezece ore Ina­­inte de amiază. Ce să fac până la două, când pot ve­­dea pe omul de care atârnă viitorul meu şi al copiilor mei ? Intru intr’un birt modest să gust ceva, şi aşteptând pe băiat să ral servească, pri­vesc cu ochii plini de spe­ranţă plicul ce mi­­-a dat bu­­nul meu amic şi clădesc mii de castele strălucite... A! ce afacere!... ce caldă recomandaţie! ce amic ! ce bun amic ! Pun plicul, pe care nu mă pot sătura să-l privesc, alături de farfuria mea şi mă uit la el ca la o lumină conducă­­toare în calea vieţii mele. Pe masă, în faţa mea, stă intr’un peş un serviciu şchiop de salată. Băiatul mi-aduce un borş...­ Nenorocitul vrea să-mi toar­ne borşul din ceaşcă în far­furie şi stângaciu, face o miş­­care cu cotul şi răstoarnă peste plicul meu serviciul cel şchiop. — Piază rea ! zic eu în gândul meu... S’a vărsat un* delemnul ! Dar n’apuc să gândesc bine şi prostul de băiat, întorcân* du-se brusc să vază ce a răs» turnat, aplecă ceaşca şi vărsă şi ciorba pe masă. Plicul ! plicul meu ! II iau repede şi î l şterg... Din nenorocire hârtia pli­cului a înghiţit destul unde­­leran şi destulă zeamă caldă Ce e de făcut? să-l mai şterg! Tot ştergându­-i în a­­mândouă palmele cu şer­vetul... altă nenorocire... pli­cul se dislipeşte! E peste putinţă sa duc persoanei o scrisoare în aşa hal. Să alerg la amicul meu, să-l rog a-mi da o a doua ediţie, revăzută poate şi considerabil augmentată. Maltratez încă odată pe secătura de chelner şi plec furios, cu plicul în mână pe bulevard. Pe drum, dracul—că nu pot zice altfel — n’are de lucru? Ce-mi şopteşte? Pli­cul e deslipit... Ia să mai citesc odată călduroasa scri­soare a bunului meu amic. O scot frumuşel din pli­cul soios... Undelemnul şi grăsimea ’borşului au pă­truns până la hârtia dinăun­­tru, pe care au făcut-o tran­sparentă , pe dos, intr’o parte, ,se pot citi câteva vorbe de-a’ndărătelea... Mă uit d’aproape şi văz bine liter­­e., ragăm nu. Citite pe dos, cum este scris pe faţă, aceste litere fac vor­­bele un măgar... Un măgar 1... zic eu fără să’nţeleg... Ce caută vorbele astea aici ?... Un măgar 1.... Mi’a citit amicul meu adi­ neauri scrisoarea« n’am auzit aşa vorbe... Şi-apoi ce noimă? cum s.ar putea potrivi ?... Ceri asta ? Aiurit, descipesc scrisoarea, şi cu ochii mei citesc 1 „Stimate amice, „Moftangiul, care-ţi aduce această scrisoare, mă roagă I. L CARAGIALE cu insistenţă să ţi-l reco­mand : e vorba de o afacere, pretinde el, de la care ar atârna viitorul lui şi al co­piilor lui, o afacere cu tine, îmi fac o datorie amicală să-ţi atrag atenţia asupra acestui caraghios, şi de aceea m’am şi grăbit a-ţi scrie, nu cumva să alerge la altă intervenţie pe lângă tine şi să te încurce. „Ia seama, nu-i acorda nici un crezământ. E un măr­gar şi jumătate. Atât, în privinţa caracterului. Cât despre inteligenţă, poate că ar avea câteodată ceva spi­rit, dar foarte superficial şi cu deosebire zevzec. „Primeşte-l dar pe acest stimabil amic în consecinţă. Al tău, etc.“ Mă şterg bine de sudoare pe frunte şi m’arunc într’o birje. Când să intru In strada, unde locueşte amicul meu, iată-1, îmi ese In faţă. Opresc birja şi sar jos vesel. — Ei! mă întreabă amicul meu. Ai fost? L«ai găsit pe omul d«tale? — Da, zic eu râzând. — Ei ! ai reuşit ? ce ţi«a zis ? — Ce să-mi zică ? că sunt un moftangiu, un caraghios, cu care nu vrea să se'n­­curce... Cât despre inteli­gență, a zis că am câteodată ceva spirit, dar superficial... că adică sunt un zevzec... — De unde știe astea? — Din scrisoarea d-tale. — Ți-a spus el că din scrisoarea mea? — Nu! știu eu că din scrisoarea d-tale. — Cum? — Am deschis... — A­! domnule, strigă in­dignat amicul... Ai deschis scrisoarea!... Asta e o in­famie ! Eu, drept orice răspuns, Ii trag două perechi de palme, mă sui și... mână birjar! Se'nțelege că după in­famia ce am comis, orice legătură între mine și a­­micul meu a trebuit să se rupă... Ah ! cât de râu îmi pare ! am pierdut un atât de bun amic !... T­r Mihai Eminescu? Sara pe deal Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc ’, stele­le scapără 'n cale Apele plâng clar izvorând în fântâne, Sub un salcâm, dragă, m’aştepţi tu pe mine Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară. Ochi tăi mari caută ’n frunza cea rară, Stelele nasc umezi pe bolta senină, Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plin Nourii curg, raze­a lor şiruri despică, Streşine vechi casele'n lună ridică, Scărfie’n vânt cumpăna dela fântână, Valea-i In fum, fluere murmură în stână. Şi osteniţi oameni cu coasa’n spinare Vin dela câmp’, toaca răsună mai tare Clopotul pechiu împle cu glasul lui sara Sufletul meu arde ’n iubire ca para. Ah ! în curând satul în vale-amuţeşte, Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte­­. Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă. Ore întregi spune-ţi-voiu cât îmi eşti dragă. Ne-om răzima capetele-unul de altul Şi surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată. Cine pe ea n’ar da viaţa lui toată ? T PUNCTE Sara pe deal Publicăm astăzi poezia „Sara pe deal", o minunată concretizare a legăturii pro­­funde a poetului cu peisa­giul autohton, cel mai de­săvârşit pastel al liricii noas­tre, şi, în acelaşi timp, cea mai curată expresie a t­ro­picei eminesciene, inspirată de muzicalitatea şi puritatea iubirii din poezia populară. Intre Iunie 1876—Octom­­brie 1877, Eminescu a ac­­tivat la Iaşi ca gazetar, re­dactând partea neoficială a publicaţiei „Curierul, de lassi". Aici poetul a desfă­şurat o acţiune multilate­­rală, din care se poate des­prinde cu suficientă clari­tate atitudinea sa critică faţă de societatea, litera­tura şi arta epocii. Atitudi­­nea sa este cu totul deose­bită faţă de aceea a lui Maiorescu şi a junimiştilor ortodoxi. La „Curierul de lassi“ E­­minescu a făcut, între al­tele, o susţinută critică tea­trală. „Momente şi Schiţe“ De curând a apărut în Editura pentru Literatură şi Artă—colecţia „Biblio­­teca pentru toţi“ „Momente şi Schiţe“,, de I. L. Caraa­giale, cu un studiu intro­­ductiv de M. Petroveanu. Caragiale colaborator la „OPINIA" In volumul de „Momente şi Schiţe" recent apărut, f­­­gurează şi Cronică de Cră­­ciun. Aceaste a fost pu­­­blicată p­r­­­in a dată l­a „OPINIA“ din 25 Decem­brie 1907 (Nr. 325, anul V). Scriitorul satirizează aici comoditatea şi moravurile gazetăriei burgheze, cu re­porteri care au în scrisr articole ocazionale scrise de l a gata, articole pe care Ie publică periodic, în le­gătură cu evenimentele ca­lendaristice. Uneori, însă, asemenea pseudo-gazetari încurcau manuscrisele, fiind preocupaţi numai de iote* reţ­ele personale. Intrasigenţă De la „Curierul de lassi“ Emi­nescu a plecat la Bucureşti, ca redactor la „Timpul“. Plecarea de la ,foaia vitelor de pripas“ s-a datorat intransigenţii poetu­lui care a refuzat să semneze un articol laudativ la adresa primarului Pastia, asa cum ii ceruse directorul tipografiei Eminescu la Iași gazetar . Sărbătorirea centenaru­lui naşterii lui Eminescu, în noile condiţii istorice şi sociale din ţara noas­tră, când clasa munci­toare, tn frunte cu Par­tidul ei, revalorifică şi pune In lumina adevăru­lui tot ce este măreţ în trecutul nostru, pe orice teren de activitate, în­­seamnă un început pen­­tru o dreaptă preţuire a poetului, pentru cinstirea numelui şi operei sale. Poporul din toate stra­turile sociale, de mai mult de jumătate de veac, caută cu dragoste opera poetului şi s’a apropiat de ea atât cât i-au în­găduit „savantele" în» grădini ale criticei bur­­ghezo»moşiereşti, care fă­ceau din Eminescu un produs al romantismului şi metafizicei germane, un fenomen abrupt, căzut ca un meteor pe pământul românesc. Dar cine cercetează ră­­dăcinile poeziei emines­ciene, constată că ele sunt adânc înfipte în­­în­­săşi viaţa poporului nos­tru şi că deacolo,şi trage poezia sa virtuţile. Nu poate fi înţeleasă poezia lui Eminescu, nici lămu­rită dragostea oameni­or de la noi pentru ea, fără o cunoaştere temeinică a legăturii vii ce o are poetul cu ţara şi poporul nostru, cu literatura şi arta acestuia, cu trecutul său istoric şi cu cele mai bune realizări literare şi culturale dela noi, ante­rioare activităţii poetice a lui Eminescu. Acolo, în sânul vieţii poporului, şi­ a căutat E­­minescu izvoarele di­n care s’a alimentat crea­ţia sa literară. Cea mai sănătoasă şi mai viabilă parte a operei sale vine drect de acolo şi nu face decât să dea cea mai lua­­tă expresie artistică valorilor împrumutate sau inspirate din arta anoni­­mă populară. Insă, asupra acestui Izvor viu al cre­aţiei eminesciene s’a stă­ruit în general puţin, ac­­centul fiind pus In mod artificial pe pesimismul pretins metafizic, pe izo­laţionismul romantic, pe abstracţionismul filozofic, căutat şi subliniat în ver­­şurile poetului. Pe această cale se în­­cerca explicarea operei şi vieţii lui, ca fenomen desprins de realizările istorico,sociale de la noi, pentru a nu ieşi cumva la iveală pe de-o parte legătura sa sufletească cu poporul „de rând“ pe de alta, revolta sa împo­­triva nedreptăţilor sociale­­, Dobrogeanu-Gherea şi G­­ibraileanu au încerc­at să integreze ştiinţific o­­pera poetului. „El a ex­primat—spune Gherea — gândurile, durerile, dorin­ţele, pasiunile, nemulţu­mirile ce s’au produs în­­tr’o anumită epocă is­­torică". Dar nici ei n’au căutat să determine mai de aproape izvoarele principale din ca­re porneşte fluviul uriaş al poeziei eminesciene, acela care«i asigură popularitatea. Citind versurile adunate de Eminescu, te surprinde plăcut faptul că ele îi e­­vocă poezii devenite neste­mate ale creaţiei emines­ciene: Că eu am fost la părinţi Ca şi luna printre sfinţi Şi le-am fost de mângâere Ca şi luna printre stele sunt versuri ce amintesc ne­­mijlocit strofa din „Lucea­fărul“ . Şi era una la părinţi Şi mândră’n toate cele Cum e fecioara între sfinţi poporului Şi luna între stele sau acestea: Că-s o floare de pe mare Cine-mi cată’n faţă moare pe care Ie găsim deadrep­­tul transpuse în minunatul basm „Călin Nebunul“: „Dar pe ceea mijlocie nici un gând să n’o măsoare E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare„ Dar Eminescu nu s’a mul­ţumit să ia de unde a găsit asemenea stihuri populare şi să şi le însuşească, ci le a creat un nou cadru poetic, valorificându-le la maximum. Pornind dela modul de*a crea al poporului, Eminescu el însuşi scrie doine şi cân­tece pe care cu greu de le distingi de realizările proprii ale poporului, întoc­­mai cum se întâmplă la Puşkin sau la Petőfi, alţi doi pătimaşi adunători de versuri populare. Dar şi în poezii de ma­­re seninătate, de bucuria de a trăi,—la fel de carac­­teristică poetului—se simte uneori că poezia populară a dat doar modelul stilistic — înfăptuirea însăşi de la un capăt la altul, fiind a lui Eminescu. Poetul însă nu rămâne la această fază a imitării mo­delului popular, ci însuşin­­du-şi limba, felul simplu de exprimare, adâncimea de simţire şi de gând a po­­porului, trece la creaţii cum e „Călin Nebunul“, sau „Că­­lină­ţiile din poveste), în care se păstrează numai scheletul basmului popular, bogăţia de imagini aparţi­nând poetului, la „ Miron şi frumoasa fără corp“, pli­nă de umor şi de descrieri minunate,,, Po­vestea Dochiei“, „Ursitoarele“, „Muşatin şi Codru“ şi altele, realizate numai fragmentar, cum e „Basmul lui Arghir“şi „Fru­moasa lumii“. „Literatura populară“ — spune chiar Eminescu—nici nu se poate numi altfel de­cât sau cugetarea şi pro­ductele poporului însuşi care devin literatură la momentul în care se pro­duc prin scriere, sau pro­duceri a clasei culte, care se potrivesc însă aşa de bine cu gândirea poporului, încât dacă aceasta nu le-a făcut, le-a putut însă face“ Acest adevăr se aplică­­ o mare parte din creaţia literară a lui Eminescu,­­ cea mai bună. * Fragmente din articolu­l Eminescu, poet al popo­rului publicat in: „Studii şi conferinţe cu prilejul săr­bătoririi a 100 ani de la n­eş­terea lui Eminescu”, dl Mihai Beniuc. M. BENIUC Eminescu, poet al

Next