Opinia, august 1950 (Anul 42, nr. 1175-1200)

1950-08-20 / nr. 1192

P­AGINA LITERARI 25 de ani dela moartea lui Ion Slavici Ieri, s'au împlinit 25 de ani dela moartea lui Ion Slavici, care prin opera sa literară a adus o contribuț­­ie importantă pe drumul făuririi­­ unei literaturi in­spirată din popor. Născut în 1848, ca fiu al unui cojocar din Siria, Ion Slavici a cunoscut de mic lipsurile şi viaţa de obidă pe care o aveau de dus ţă­ranii şi muncitorimea sub regimurile burghezo-moşie­­rimii, regimuri de cruntă exploatare exercitată în nu­mele Patriei, Independenţei, Libertăţii, etc. „Libertatea de a exploata“ cum spune M. Eminescu într’unul din articolele sale publicate în „Timpul“, articol care de­masca situaţia îngrozitoare în care se afla ţărănimea şi micii meseriaşi, „talpa casei“ cum o denumeşte Caragiale. Ion Slavici, care a între­­ţinut o strânsă prietenie şi cu Eminescu şi cu Cara­­giale, a lovit deasemeni în repetate rânduri,în regimul oligarhic al ţării. Spre deosebire de scrii­­torii sămănătorişti şi popo­­ranişti, care scriau despre o viaţă pe care sau n’au cunoscuto, sau au ideali­zat- o, Slavici are marele merit de a ne prezenta în mod realist, într’o formă limpede,folosind bogăţia de comori ale limbii populare, procesul de desvoltare a burgheziei rurale din Ar­deal, arătând totodată şi viaţa aspră a ţăranilor, ne­­insistând însă asupra ei. In nuvelele sale—„Budu­­lea Taichii“, „Popa Tandă“, „Gura Satului“, etc—ca şi în romanul său social.Mara“, Ion Slavici prezintă în chip artistic stările sociale din Ardeal,dintre anii 1850-1900. Spre deosebire de scrii­torii contemporani lui, Sla­vici reuşeşte să ne înfăţi­­ţişeze burghezia şi chiabu­­rimea Într’o lumină adevă­rată, el f­ind conştient de lupta care se duce la sate între ţărănimea muncitoare şi chiaburime. Cu toate că Slavici nu ia în nuvelele sale o atitudine făţişă împotriva burgheziei satului, el se situiază însă pe o poziţie mult mai îna­­intată decât contemporanii săi. Marele merit al prozato­­rului ardelean, constă dea­­semeni în faptul că el a a­­rătat în romanul „Mara“ şi legătura care există în sâ­nul burgheziei între naţio­­nalităţile conlocuitoare, nemţi, unguri, români, toţi unindu-se pentru exploata­­rea cruntă a ţărănimii mun­­citoare. Apropindu se de popor, cunoscându-l sub înfăţişa­­rea lui reală, Slavici, alături de Eminescu, Creangă şi Coşbuc, l-a înfăţişat în mod realist, întrebuinţând ca me­­teriat artistic, ca şi ei, limba vie a poporului, bogăţia folclorului românesc, împreună cu Eminescu, Slavici a cules deasemeni numeroase poezii şi poveşti populare. Astăzi, alături de Emi­nescu, Creangă, Coşbuc şi Caragiale, Slavici şi-a că­pătat adevăratul om în li­teratura noastră, iar împli­nirea a 25 de­ ani de la moar­­tea lui trebue să fie un pri­lej pentru criterii noştri de a porni la reconsiderarea operei lui. TR. ŢANEA Carnetul bibliofilului A. Bezamenschi: „ Versuri de mânie» Traducere din limba rusă de DAN DEȘLIU Editura Cartea Rusă Tov. Stalin a denumit scriitorii sovietici ingineri ai suf­letelor omeneşti" .A­­ceastă înţeleaptă asemănare arată în mod­ clar, noul rol plin de răspundere, ce-l o­­cupa scriitorul în viaţa so­o­cietăţii socialiste şi subli­niază cu toată tăria impor­­tanţa activă, mobilizatoare a artei în societate, înarmaţi cu metoda rea­lismului socialist, scriitorii sovietici, crează din ce în ce mai multe opere de va­loare, care proslăvesc rea­litatea nouă, socialistă, înal­­tele calităţi morale ale oa­­menilor sovietici, educaţi de Partidul bolşevic al lui Lenin şi Stalin, înarmaţi cu cea mai îna­intată ştiinţă din lume, şti­inţa marxist-leninistă, ei creează arta cea mai pro­­gresistă, cea mai revoluţio­­nară, cea mai măreaţă din lume. In broşura "Versuri de mânie", A. Bezâmenschi, arată în mod clar dragos­tea poporului sovietic şi a celorlalte popoare pentru pace şi in acelaş timp ma­­nifestarea hotăririi acestor popoare de a lup­ta împo­triva acelora ce pregătesc un mu râsboi— imperialiştii americani". Romanul „La noi a ră­sărit soarele“, al scriito­rului sovietic Alexandru Ciacovski, roman care a fost distins cu premiul „Stalin“, are ca temă transformarea socialistă a Sahalinului de Sud. Precum se ştie, până în 1945 au domnit şi jefuit pe acest vechi pământ ros imperialiştii japonezi. Profitând de insuccesele militare ale ţarismului rus, japonezii au cucerit în 1905 partea de Sud a Insulei Sahar în. Această insulă, cu mari bogăţii in adâncul pământului ei, cu mari avuţii silvice şi mult peşte în apele ce o în­­conjoara, a fost împărţită în două părţi, despărţite prin paralela 50. După Marea Revoluţie Socialis­tă din Octombrie, Sahali­nul de Nord a devenit un ţinut înfloritor al muncii paşnice creatoare. în t­mp ce mai la Sud de paralela 50 a continuat să dom­­nedse ca sângeroasa ex­ploatare capitalistă, Saha­­linul de Sud rămânea o bază de atac a agresori­lor japonezi. In toamna anului 1945 Armata Sovietică a învins trupele Japoniei imperia­­liste. Sahalinul de Sud, bucată de pământ rus rășluită de japonezi, s’a alipit pământului sovietic. Imperialiștii japonezi au lăsat aici urmele sălbate­­cii lor exploatări: mize­ria înapoierea economică. Pescari ce folos­au un u­­tilaj p­imitiv, mine de căr­buni părăginite, înguste fâşii de pământ pe care creşteau recolte slabe, jalnice colibe — iată ce au găsit oamenii sovietici care, la chemarea Patriei, au eliberat Sahalinul de Sud, pentru a clădi accle o v­ară nouă, sovietică. Cu mult realism înfăţi­şează, scriitorul lupta oa­menilor sovietici, conduşi de comunişti, pentru tran­­sformar­ea pământului re­alipit la un ţinut tot atât de înfloritor ca şi întrea­ga­ Ţară Sov­etică. ,,Cum am putea, oare, răbda a­­semenea mizerie pe un pământ sovietic?“ — ex­clamă eroul romanului, maiorul demobilizat Dob­ronin. Oamenii sovietici, care s’au stabilit în Sudul in­sulei, după eliberar­e, consacră transformării a­­cestui ţinut întreaga lor energie, folosind bogata experienţă acumulată în Patria Sovietică. Scriitorul zug­ăreşte în culori vin învăţ­­area caracteristică a omului sovietic, care nu se teme de greutăţi, care munceşte cu râvnă ală­turi de tovarăşii săi şi-şi iubeşte cu aprindere Pa­­tria lui Socialistă. Oamenii sovietici nu sunt obişnuiţi să trăiască în colibele mizerabile lă­­sate de ocupanţii japo­nezi. Pentru noile lucrări de construcţie sunt nece­sare, însă, materiale lem­noase şi mijloace de tran­sport. Nu ajung braţele. In ajutorul pescarilor, însă, vin vecinii lor, col­hoznicii, grănicerii care veghează mereu, străjuind munca şi viaţa paşnică a oamenilor soviet­ci. Aceş­­tia dau pescarilor trac­­toare pentru ca să-şi a­­ducă lemn de construcţie şi participă în mod activ la clădirea noii vieţi. Nu­mărul caselor noi se mă­reşte pe zi ce trece. Lucrătorii combinatului se instalează pe pământul insulei Sahalin în mod te­meinic, pentru totdeauna, simţind zilnic grija deo*­sebită manifestată de Par­­tidul Bolşevic, de Guver­­nul Sovietic şi de marele ctitor al comunismului, I. V. Stalin. De pe continen­tul sovietic sosesc noi vase de mare viteză, di­­ferite maşini, utilaj, marş­uri şi alimente. Statul Sovietic aprovizionează din belşug Su­balbnuî cu toate cele necesare. În fiecare zi sosesc tot mai mulţi oameni sovie­tici în Saha­mul de Sud, muncitori, ingineri, învă­ţători, medici, artişti... Ţara Sovietică aprovizio­­nează din belşug, arest ţinut soviet e îndepărtat, cu toate cele negetare , sunt expediate aici maşi­ni şi utilaj pentru mine şi porturi, maşini agricole şi seminţe de soi pentru colhozuri, vase pentru pes­cari, cărţi şi medicamen­te, — într’un cuvânt toate cele ce sunt necesare o­­mului sovietic, curajos şi neimblânzit în năzuinţa lui de a învinge orice gre­utăţi, pentru binele Pa­­triei. Din paginile romanului răsare în faţa cititorului un ti p­ui sovietic deliberat care păşeşte spre o via­ţă nouă şi fericită. B. BRADOVSKI RECENZE Opere ale laureaţilor Premiului „Stalin“ „LA NOI A RĂSĂRIT SOARELE“ de A. CIACOVSK! OPINIA Răsplata jertfei patriotice *) In sfârşit... Mai erau câ­teva ceasuri până în dimi­neaţa de 11 fevruarie, când trebuia să se dea lovitura, In cazarma lor din Delul» Spirit, tunarii fmbrăcau roa­tele tunurilor In paie, pen* tru ca, despre ziuă, să poa­tă merge fn dosul palatului spre a protege operaţia conspiratorilor, fără să tul­­bure liniştea nopţii şi să strice somnul paşnicilor ma­halagii. Militarii işi făceau datoria—da , dar şi civilii nu rămâneau mai pre­jos. Era ultima întrunire a secţiunilor conspiraţiei. Ca să înţeleagă mai bine citi­torul, trebue să spun că vesta urzeală se compunea din secţiuni cu număr res­­trâns de membri, dela zece până la optsprezece inşi. Unii din aceştia, fără să ştie ceilalţi, avem relaţiun­i cu câte un altul din câte o altă secţiune; aşa că, la un moment dat, chiar dacă s’ar fi prins una din acestea lu­­crând, nu s’ar fi putut des­­coperi nimic mai mult de­cât o mână de oameni* A­­ceastă organizaţiune maz­­ziniană fusese combinată de răposatul C. A. Rosetti, după reminescenţele e i cla­sice. In seara ace­ea, într’una din secţiuni, compusă în majoritate din câţiva tineri entuziaşti şi din vreo trei negustori, prezidentu’, un liberal fanatic, care mân­case la 48 jimbla exilului, în formă de tainuri turceşti, la Brussa, d­in o scurtă cu­vântare, cam aşa: — „Fraţilor “ Vremea vor­­belor a trecut; acum are să sune în sfârşit ceasul faptelor. Trebue să avem curaj; momentul cel mare se apropie. Până să nu crape de ziuă, poate că vom fi chemaţi să facem cea mai mare jertfă pe ca­­re are dreptul patria s’o ceară da la un om. Să fim gata la tot! Să nu ne dăm înapoi de la nimic pentru a nu împlini datoria de pa­trioţi !* Când prezidentul a ter­minat solemna lui cuvân­­tare, tinerii carbonari, scriş­­nind din dinţi, au ridicat pumnii încleştaţi în sus, în semn de ap’ause şi de a­­clamaţiuni, ştiut fiind că într’o conspiraţiune, sgo­­motul este interzis. In tim­pul însă când vorbea pre­zidentul, unul dintre negus­tori se căuta cu multă stă­­ruinţă în fundul buzunaru­lui de la nădragi. îndată ce cuvântarea fu isprăvită, negustorul se sculă în pi­cioare, scoţând din buzu­­nar un pungoci unsuros, destul de greu, p­in cu mă­­runţiş. Apoi, mergând ho­­tărit la masa prezidentului, trânti sgomotos, între sfeş­nice, pungociui, şi zise: — Dacă a venit vremea pe jertfă, apoi, cât m’ajunge partea, nu mă dau în lă­turi ! Zicând acestea, isnaful începe să deslege băerile pungociului. Prezidentul şi toţi tinerii ectusiaşti au un moment de desgust în faţa acestui act. Unul din ei, cel mai înflăcărat, nu se poate o­pri a zice cu indignare „Mitocanul, tot mitocan !“ Dar, cum sunt toţi foarte lihniţi, înfăţişarea pungo­ciului durduliu le­­răstoarnă cu desăvârşire mişcarea în tăia. Incrucişându-şi unii între alţii n­ite priviri ful­­gerătoare, şi uitând că se afli într’o cavernă de cons­piraţie, încep să pleoscă­iască din palme, strigând toţi: — Ura ! bravo patriot ! Să trăiască nenea Niţă ! Şi palmele tinicheleor se pornesc toate cu degetele încovoiate către pungociul mitocanului ; dar mitocanul, în acelaş timp, ridică pun­gociul de pe masă şi-l vâră în buzunar, zicând: — Bine, eu dau partea sa... Care, ce dă ? Prezidentul, care se înţe­lesese din ochi cu tinerii, zice: — Neică Niţă, aici e pe frăţie, dă fiecare ce poate şi cum poate. Dumnealor, că sunt mai tineri şi, vorba aia ce-am avut şi ce-am pierdut! dum­nealor o sâ-şi puie. Doam­ne fereşte­­ viaţa în primej­die , că asta nu-i lucru de glumă ce facem noi! Ia gândeşte-te dumneata : şe­­apte puteri garante! n°ne Niţă, şi Convenţia de la Pa­­ris­­ care va să zică, noi ne punem contra lui Napoleon III, neică Niţă ... te joci? D’aia spui că dumnealor, ca tineri, pot să meargă chiar până la moarte ... v — S­ă ferească Dumnezeu! zice nenea Niţă; ar îi pă­cat... — Da, dar vorba e: se poate ?... Insă dumneata ca­re eşti altfel de om, om cu dare de mână, negustor, de dumneata nu face pentru ca să te bagi unde se bagă dumnealor. D’aia a şi îm­părţit Dumnezeu trebile pe pământ : unui, adică cu a­­lergătura şi altul, vine vor­­ba, cu capitalul; şi pe ur­mă, toţi la câştig, fiecare pe cât a pus, împarte drept pentru interesele patriei, fiincă tot« sunt patrioţi!... nu-i aşa ? — Aşa da, zice nenea Niţă, acuma te pricep. — Ei! vezi... dă-ţi par­tea. Nenea Niţă a scos iar pungaciul, i-a deschis băe­­rile şi a vărsat pe masă un pumn de mărunţiş : h­­cusari, nistiele, sfanţi, sfăn­­ţoaice, firfirici şi gologani; l-a socotit până la suma de cinci galbeni ; apoi a legat iar pungaciul la gură, zi­când : — Ei! acu, cine-mi iscă­leşte fitanţia*? — Care fitantie ? — Pentru sumă. — Cum, nene Niţă ? stri­­gă prezidentul. Cum se poa­te să spui dumneata aşa vorbă ? să ceri hârtie la vreme de revoluţie? Dar nenea Niţă acopere cu laba mărunţişul şi dă să-l tragă iar la margine ca să-l puie la loc. — Fără filanţie nu pot să dau, fiindcă n’am temei la catastif. Atunci, cel mai tinichea dintre carbonari, văzând primejdia, se repede la mâ­­na isnafului, pe careo apucă strâns, şi zice: — Stai, nene Niţă!... Fraţilor, are dreptate nene Niţă ! dacă varsă negustoru­l parale, trebue să aibă a­­deverire la mână. Uite ce m’am gândit eu: să dăm toţi iscălitură noastră ca girul prezidentului. Toată asistenţa, cu oci sclipitori, aprobă unanim propunerea, iar tînârul ia un condei şi hârtie şi suia citind în gura mare. „Subt„iscăliţi patrioţi, la un moment greu al nostru pentru interesurile patriei, am luat de la nenea Niţă suma de 70 sfanţi, pe care i-o vom înapoia îndată ce vom isbuti să facem toate bune, ca să nu mai fie ranne..." Şi iscălesc toţi. Şedinţa se ridică, isnafa­ mai numără odată paralele, ia ţidula, o îndoaie şi vrea să plece. Atunci, preziden­tul îl cheamă de la uşă, îl ia la o parte şi, pe când ceilalţi es binişor unul c­âte unul, îi spune la ureche : — Nene Niţă, tu zic că nu e bine să porţi ţithsa­l­a în buzun­ar. Dacă, Doasta ne fereşte ! nu isbutim să dăm pe Cuza jos, şi te catcă poliţia, şi găseşte chitanţa la dumneata?... Ce te faci? Ne­na Niţă stă un minut pe gânduri şi răspunde, fă­când cu ochiul : — Las’că o pui eu bine» no­i dumneata grije ! Şi pleacă, prezidentul stinge lumâ­nările, îl conduce pe nenea Niţă până la poartă şi, după ce­­ vede depărtându-se, se întoarce în curte, o curia paragină de mahala, şi a­­prinde un chibrit. Intr’o cli­pă de pe lângă uluci, dia fundul curţ­i, răspund alte chibrhuii aprinzftndu-se, ca nişte ecouri luminoase: era semnalul de raliara a coi­n­spiratoriior. Toţi îşi dau lan­tâlnire, peste o jumătate de cea , la Roşea, unde trebu­iau să bea banii isnafu’tti, aşteptând ceasul abdicării lui Cuza. La Roşea, intră unul câte unul foarte vesel şi încep să comande mar­care şi brutară. Când sfanţii isna­­fului erau pe sfârşite, tu­nurile, cu roatele îmbraca­te în pa­t ajungeau în dosul palatului, în vreme ce, prin faţă, intrau conspiratorii sus, salutaţi de garda vânători­lor... A fost cuminte nenea Niţă când a bat ţidu la la mână... Pe când, mult mai târziu, în fala Griviţei, ba­talionul de vânători spăla în sânge steagul mânjit în noaptea de 11 fevruarie, ne­nea Niţă, fruntaş al comer­ţului român, ca întreprinză­tor de curajuri şi altele, In­casa, în virtutea chitanţei cu data de 10 fevruarie 611, partea ei cuvenită după lup­tele sale pentru răsturna­rea tiraniei. Ia virtutea ace­leiaşi chitanţe, nenea Niţă lua apoi parte printre feri­­cirii subscriitori ai conver­siei drumurilor de fier şi al „Băncei Naţionale“. Astăzi vechiul patriot are un oţel mobiliar în Bucu­reşti, un echipaj blazonat şi câteva milioane ; dânsul păstrează încă cu «cumpă­tare bătrâna chitanţă, pe care o arată la toată lumea ca un pergament de no­bleţă, pentru a proba câte sacrificii a ştiut el să facă odinioară, nu vremuri grele pentru patrie... Şi încă tot mai face , de exemplu, a subscris pentru monumentul lui Brătianu douăzeci de lei şi pentru al Vânătorilor cinci. Totdea­una entuziast şi generos, ca şi în ajunul lui 11 fevruarie, nenea Niţă, cu calităţile lui de inimă, trebuia să pro­­­­pereze şi merită să fie sti­mat. *) Din mEpoca" Amil ", N° 414, en data de Diminică, 30 Mar­te, 1897. de I. L CARAGIALE . -F PUNCTE Caragiale ţi faur­ ghezo’iîtcţierimea ICritica burgheză s’a stră» duit din răsputeri să as»« cundă caracterul revoluţio­­nar al Ciserei caragialene, fie păstrând tăcere în jurul lucrărilor care«l arata pe Caragiale ca pe un dușman neîmpăcat al burgheziei, fie insistând asupra lucră­rilor de o mai mică impor­tanţă, lucrări pe care le-a prezentat însă Intr’o lumină diformantă. In numărul r de faţă, pu­­blicăm o lucrare literară a lui I. L. Caragiale de o deo­­sebită importanţă pentru a-i preciza poziţia faţă de burghezo-moşierime, lucrare apărută în 1897 şi care nu a fost retipărită în niciun volum al lucrărilor sale, a­­părute sub „îngrijirea" di­feriţilor critici burghezi. Din lucrarea de faţă reese în mod evident aversiunea lui Caragiale faţă de trăda­­torii Revoluţiei de la 1848, faţă de „nenea Niţă“, care învesteşte „capital“ pentru răsturnarea Domnitorului Cuza, şi care pe baza îns­tanţiei“ devine până şi con­cesionar al drumurilor de fier şi al „Băncei Naţionale“, în „interesurile patrei". Deasemeni, Caragiale a­­rată că garda vânătorilor de la palatul Domnitorului detronat, abia mult mai târzii, în faţa Griviţei şi-a spălat steagul mânjit de sânge în noaptea de 11 Februarie. Din această lucrare, reese în mod evident şi faptul că I. L. Caragiale a fost un duşman înverşunat al ca­pitalismului care înflorea sub oblăduirea monarhiei, pe care el a biciuit-o de a­­semeni în nenumărate rân­­duri, mai ales în paginile „Moftului Român“. Siropozioane literare Colectivul Teatrului Na­­ţional, în colaborare cu Filiala Uniunii Scriitorilor din Iaşi, va organiza anul acesta, simpozioane literare săptămânale, în cadrul că­rora se vor supune discu­ţiilor publice ultimele lu­crări dramatice ale autori­lor români, precum şi lu­­crări literare originale, pre­­zentate comitetului de re­­pertorii. Primul simpozion literar se va ţine la începutul lunii octombrie, prezentă­n­du-se discuţiilor publice piesa „Ceta­ea de foc" a lui Mihail Davidoglu. Cercuri de studii începând de săptămâna viitoare, activitatea celor şapte cercuri de studii ale colectivului Teatrului Naţio­nal va decurge normal. Cercul regizorilor şi al directorilor de scenă va studia printre altele, urmă­toarele probleme: „Regia veche şi regia nouă“, „Rea­lismul socialist în sceno­grafie“, „Omul, baza spec­tacolului de teatru“, „Mun­ca cu actorul“, „Distribuţia“, „Carnetul de regie“, etc. Cenaclul muzical La Iaşi, începând încă de anul trecut, sub îndruma­rea Filialei Uniunii Coropo­­zitorilor, funcţionează la Iaşi un cenaclu muzical. Este necesar să se im­prime un nou ritm de muncă acestei organizaţiuni artis­­tice, ea având un rol deo­sebit de important în des­­voltarea tinerelor talente, precum şi în depistarea ta­lentelor muzicale din rân­durile oamenilor muncii. Dat fiind că există o în­trepătrundere între arte, cre­dem că ar fi necesar să se stabilească o colaborare între cenaclul muzical şi cenaclul literar din Iaşi, în felul acesta membrii am­­belor cenacluri având po­­sibilitate de a păşi mai spornic la ridicarea nivelu­lui lor cultural. Cercurile literare în şcoli începând de la 1 octom­­­brie a. c., cenaclul literar „A. Tom­a“ din Iaşi va duce o intensă activitate pentru ridicarea nivelului ideologic şi cultural al membrilor lui. In acest sens, va lua fiinţă un cerc de studii, unde cu ajutorul „Societăţii de ştinţe istorice, filologice şi folclor“ şi cu ajutorul criticilor ieşeni, se vor trata probleme în legătură cu creaţia literară. Pentru sporirea numărului membrilor cenaclului lite­­rar, cu noi elemente talenta­­te este­­ absolut necesar ca Secţiunea de învăţământ şi Judeţeană U.T.M. să păşeas­că odată cu începerea nou­lui an şcolar la înfiinţarea de cercuri literare în toate şcolile din Iaşi. Expoziţia cărţii es­­tone la Moscova La Moscova, în sala de expoziţie a artiştilor plas­tici, s-a deschis expoziţia cărţii estone, fiind expuse peste şase sute titluri de cărţi şi 225 grafice ale cărţii. După proclamarea puterii sovietice, în Estonia s-au editat 5.116 cărţi cu un ti­raj total de 32.350.000 e­­xemplare. Tiraje masive au înregistrat operele lui Le­nin şi Stalin.

Next