Opinia, august 1950 (Anul 42, nr. 1175-1200)
1950-08-20 / nr. 1192
PAGINA LITERARI 25 de ani dela moartea lui Ion Slavici Ieri, s'au împlinit 25 de ani dela moartea lui Ion Slavici, care prin opera sa literară a adus o contribuție importantă pe drumul făuririi unei literaturi inspirată din popor. Născut în 1848, ca fiu al unui cojocar din Siria, Ion Slavici a cunoscut de mic lipsurile şi viaţa de obidă pe care o aveau de dus ţăranii şi muncitorimea sub regimurile burghezo-moşierimii, regimuri de cruntă exploatare exercitată în numele Patriei, Independenţei, Libertăţii, etc. „Libertatea de a exploata“ cum spune M. Eminescu într’unul din articolele sale publicate în „Timpul“, articol care demasca situaţia îngrozitoare în care se afla ţărănimea şi micii meseriaşi, „talpa casei“ cum o denumeşte Caragiale. Ion Slavici, care a întreţinut o strânsă prietenie şi cu Eminescu şi cu Caragiale, a lovit deasemeni în repetate rânduri,în regimul oligarhic al ţării. Spre deosebire de scriitorii sămănătorişti şi poporanişti, care scriau despre o viaţă pe care sau n’au cunoscuto, sau au idealizat- o, Slavici are marele merit de a ne prezenta în mod realist, într’o formă limpede,folosind bogăţia de comori ale limbii populare, procesul de desvoltare a burgheziei rurale din Ardeal, arătând totodată şi viaţa aspră a ţăranilor, neinsistând însă asupra ei. In nuvelele sale—„Budulea Taichii“, „Popa Tandă“, „Gura Satului“, etc—ca şi în romanul său social.Mara“, Ion Slavici prezintă în chip artistic stările sociale din Ardeal,dintre anii 1850-1900. Spre deosebire de scriitorii contemporani lui, Slavici reuşeşte să ne înfăţiţişeze burghezia şi chiaburimea Într’o lumină adevărată, el find conştient de lupta care se duce la sate între ţărănimea muncitoare şi chiaburime. Cu toate că Slavici nu ia în nuvelele sale o atitudine făţişă împotriva burgheziei satului, el se situiază însă pe o poziţie mult mai înaintată decât contemporanii săi. Marele merit al prozatorului ardelean, constă deasemeni în faptul că el a arătat în romanul „Mara“ şi legătura care există în sânul burgheziei între naţionalităţile conlocuitoare, nemţi, unguri, români, toţi unindu-se pentru exploatarea cruntă a ţărănimii muncitoare. Apropindu se de popor, cunoscându-l sub înfăţişarea lui reală, Slavici, alături de Eminescu, Creangă şi Coşbuc, l-a înfăţişat în mod realist, întrebuinţând ca meteriat artistic, ca şi ei, limba vie a poporului, bogăţia folclorului românesc, împreună cu Eminescu, Slavici a cules deasemeni numeroase poezii şi poveşti populare. Astăzi, alături de Eminescu, Creangă, Coşbuc şi Caragiale, Slavici şi-a căpătat adevăratul om în literatura noastră, iar împlinirea a 25 de ani de la moartea lui trebue să fie un prilej pentru criterii noştri de a porni la reconsiderarea operei lui. TR. ŢANEA Carnetul bibliofilului A. Bezamenschi: „ Versuri de mânie» Traducere din limba rusă de DAN DEȘLIU Editura Cartea Rusă Tov. Stalin a denumit scriitorii sovietici ingineri ai sufletelor omeneşti" .Această înţeleaptă asemănare arată în mod clar, noul rol plin de răspundere, ce-l ocupa scriitorul în viaţa soocietăţii socialiste şi subliniază cu toată tăria importanţa activă, mobilizatoare a artei în societate, înarmaţi cu metoda realismului socialist, scriitorii sovietici, crează din ce în ce mai multe opere de valoare, care proslăvesc realitatea nouă, socialistă, înaltele calităţi morale ale oamenilor sovietici, educaţi de Partidul bolşevic al lui Lenin şi Stalin, înarmaţi cu cea mai înaintată ştiinţă din lume, ştiinţa marxist-leninistă, ei creează arta cea mai progresistă, cea mai revoluţionară, cea mai măreaţă din lume. In broşura "Versuri de mânie", A. Bezâmenschi, arată în mod clar dragostea poporului sovietic şi a celorlalte popoare pentru pace şi in acelaş timp manifestarea hotăririi acestor popoare de a lupta împotriva acelora ce pregătesc un mu râsboi— imperialiştii americani". Romanul „La noi a răsărit soarele“, al scriitorului sovietic Alexandru Ciacovski, roman care a fost distins cu premiul „Stalin“, are ca temă transformarea socialistă a Sahalinului de Sud. Precum se ştie, până în 1945 au domnit şi jefuit pe acest vechi pământ ros imperialiştii japonezi. Profitând de insuccesele militare ale ţarismului rus, japonezii au cucerit în 1905 partea de Sud a Insulei Sahar în. Această insulă, cu mari bogăţii in adâncul pământului ei, cu mari avuţii silvice şi mult peşte în apele ce o înconjoara, a fost împărţită în două părţi, despărţite prin paralela 50. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Sahalinul de Nord a devenit un ţinut înfloritor al muncii paşnice creatoare. în tmp ce mai la Sud de paralela 50 a continuat să domnedse ca sângeroasa exploatare capitalistă, Sahalinul de Sud rămânea o bază de atac a agresorilor japonezi. In toamna anului 1945 Armata Sovietică a învins trupele Japoniei imperialiste. Sahalinul de Sud, bucată de pământ rus rășluită de japonezi, s’a alipit pământului sovietic. Imperialiștii japonezi au lăsat aici urmele sălbatecii lor exploatări: mizeria înapoierea economică. Pescari ce folosau un utilaj pimitiv, mine de cărbuni părăginite, înguste fâşii de pământ pe care creşteau recolte slabe, jalnice colibe — iată ce au găsit oamenii sovietici care, la chemarea Patriei, au eliberat Sahalinul de Sud, pentru a clădi accle o vară nouă, sovietică. Cu mult realism înfăţişează, scriitorul lupta oamenilor sovietici, conduşi de comunişti, pentru transformarea pământului realipit la un ţinut tot atât de înfloritor ca şi întreaga Ţară Sovetică. ,,Cum am putea, oare, răbda asemenea mizerie pe un pământ sovietic?“ — exclamă eroul romanului, maiorul demobilizat Dobronin. Oamenii sovietici, care s’au stabilit în Sudul insulei, după eliberare, consacră transformării acestui ţinut întreaga lor energie, folosind bogata experienţă acumulată în Patria Sovietică. Scriitorul zugăreşte în culori vin învăţarea caracteristică a omului sovietic, care nu se teme de greutăţi, care munceşte cu râvnă alături de tovarăşii săi şi-şi iubeşte cu aprindere Patria lui Socialistă. Oamenii sovietici nu sunt obişnuiţi să trăiască în colibele mizerabile lăsate de ocupanţii japonezi. Pentru noile lucrări de construcţie sunt necesare, însă, materiale lemnoase şi mijloace de transport. Nu ajung braţele. In ajutorul pescarilor, însă, vin vecinii lor, colhoznicii, grănicerii care veghează mereu, străjuind munca şi viaţa paşnică a oamenilor sovietci. Aceştia dau pescarilor tractoare pentru ca să-şi aducă lemn de construcţie şi participă în mod activ la clădirea noii vieţi. Numărul caselor noi se măreşte pe zi ce trece. Lucrătorii combinatului se instalează pe pământul insulei Sahalin în mod temeinic, pentru totdeauna, simţind zilnic grija deo*sebită manifestată de Partidul Bolşevic, de Guvernul Sovietic şi de marele ctitor al comunismului, I. V. Stalin. De pe continentul sovietic sosesc noi vase de mare viteză, diferite maşini, utilaj, marşuri şi alimente. Statul Sovietic aprovizionează din belşug Subalbnuî cu toate cele necesare. În fiecare zi sosesc tot mai mulţi oameni sovietici în Sahamul de Sud, muncitori, ingineri, învăţători, medici, artişti... Ţara Sovietică aprovizionează din belşug, arest ţinut soviet e îndepărtat, cu toate cele negetare , sunt expediate aici maşini şi utilaj pentru mine şi porturi, maşini agricole şi seminţe de soi pentru colhozuri, vase pentru pescari, cărţi şi medicamente, — într’un cuvânt toate cele ce sunt necesare omului sovietic, curajos şi neimblânzit în năzuinţa lui de a învinge orice greutăţi, pentru binele Patriei. Din paginile romanului răsare în faţa cititorului un ti pui sovietic deliberat care păşeşte spre o viaţă nouă şi fericită. B. BRADOVSKI RECENZE Opere ale laureaţilor Premiului „Stalin“ „LA NOI A RĂSĂRIT SOARELE“ de A. CIACOVSK! OPINIA Răsplata jertfei patriotice *) In sfârşit... Mai erau câteva ceasuri până în dimineaţa de 11 fevruarie, când trebuia să se dea lovitura, In cazarma lor din Delul» Spirit, tunarii fmbrăcau roatele tunurilor In paie, pen* tru ca, despre ziuă, să poată merge fn dosul palatului spre a protege operaţia conspiratorilor, fără să tulbure liniştea nopţii şi să strice somnul paşnicilor mahalagii. Militarii işi făceau datoria—da , dar şi civilii nu rămâneau mai prejos. Era ultima întrunire a secţiunilor conspiraţiei. Ca să înţeleagă mai bine cititorul, trebue să spun că vesta urzeală se compunea din secţiuni cu număr restrâns de membri, dela zece până la optsprezece inşi. Unii din aceştia, fără să ştie ceilalţi, avem relaţiuni cu câte un altul din câte o altă secţiune; aşa că, la un moment dat, chiar dacă s’ar fi prins una din acestea lucrând, nu s’ar fi putut descoperi nimic mai mult decât o mână de oameni* Această organizaţiune mazziniană fusese combinată de răposatul C. A. Rosetti, după reminescenţele e i clasice. In seara aceea, într’una din secţiuni, compusă în majoritate din câţiva tineri entuziaşti şi din vreo trei negustori, prezidentu’, un liberal fanatic, care mâncase la 48 jimbla exilului, în formă de tainuri turceşti, la Brussa, din o scurtă cuvântare, cam aşa: — „Fraţilor “ Vremea vorbelor a trecut; acum are să sune în sfârşit ceasul faptelor. Trebue să avem curaj; momentul cel mare se apropie. Până să nu crape de ziuă, poate că vom fi chemaţi să facem cea mai mare jertfă pe care are dreptul patria s’o ceară da la un om. Să fim gata la tot! Să nu ne dăm înapoi de la nimic pentru a nu împlini datoria de patrioţi !* Când prezidentul a terminat solemna lui cuvântare, tinerii carbonari, scrişnind din dinţi, au ridicat pumnii încleştaţi în sus, în semn de ap’ause şi de aclamaţiuni, ştiut fiind că într’o conspiraţiune, sgomotul este interzis. In timpul însă când vorbea prezidentul, unul dintre negustori se căuta cu multă stăruinţă în fundul buzunarului de la nădragi. îndată ce cuvântarea fu isprăvită, negustorul se sculă în picioare, scoţând din buzunar un pungoci unsuros, destul de greu, pin cu mărunţiş. Apoi, mergând hotărit la masa prezidentului, trânti sgomotos, între sfeşnice, pungociui, şi zise: — Dacă a venit vremea pe jertfă, apoi, cât m’ajunge partea, nu mă dau în lături ! Zicând acestea, isnaful începe să deslege băerile pungociului. Prezidentul şi toţi tinerii ectusiaşti au un moment de desgust în faţa acestui act. Unul din ei, cel mai înflăcărat, nu se poate opri a zice cu indignare „Mitocanul, tot mitocan !“ Dar, cum sunt toţi foarte lihniţi, înfăţişarea pungociului durduliu lerăstoarnă cu desăvârşire mişcarea în tăia. Incrucişându-şi unii între alţii nite priviri fulgerătoare, şi uitând că se afli într’o cavernă de conspiraţie, încep să pleoscăiască din palme, strigând toţi: — Ura ! bravo patriot ! Să trăiască nenea Niţă ! Şi palmele tinicheleor se pornesc toate cu degetele încovoiate către pungociul mitocanului ; dar mitocanul, în acelaş timp, ridică pungociul de pe masă şi-l vâră în buzunar, zicând: — Bine, eu dau partea sa... Care, ce dă ? Prezidentul, care se înţelesese din ochi cu tinerii, zice: — Neică Niţă, aici e pe frăţie, dă fiecare ce poate şi cum poate. Dumnealor, că sunt mai tineri şi, vorba aia ce-am avut şi ce-am pierdut! dumnealor o sâ-şi puie. Doamne fereşte viaţa în primejdie , că asta nu-i lucru de glumă ce facem noi! Ia gândeşte-te dumneata : şeapte puteri garante! n°ne Niţă, şi Convenţia de la Paris care va să zică, noi ne punem contra lui Napoleon III, neică Niţă ... te joci? D’aia spui că dumnealor, ca tineri, pot să meargă chiar până la moarte ... v — Să ferească Dumnezeu! zice nenea Niţă; ar îi păcat... — Da, dar vorba e: se poate ?... Insă dumneata care eşti altfel de om, om cu dare de mână, negustor, de dumneata nu face pentru ca să te bagi unde se bagă dumnealor. D’aia a şi împărţit Dumnezeu trebile pe pământ : unui, adică cu alergătura şi altul, vine vorba, cu capitalul; şi pe urmă, toţi la câştig, fiecare pe cât a pus, împarte drept pentru interesele patriei, fiincă tot« sunt patrioţi!... nu-i aşa ? — Aşa da, zice nenea Niţă, acuma te pricep. — Ei! vezi... dă-ţi partea. Nenea Niţă a scos iar pungaciul, i-a deschis băerile şi a vărsat pe masă un pumn de mărunţiş : hcusari, nistiele, sfanţi, sfănţoaice, firfirici şi gologani; l-a socotit până la suma de cinci galbeni ; apoi a legat iar pungaciul la gură, zicând : — Ei! acu, cine-mi iscăleşte fitanţia*? — Care fitantie ? — Pentru sumă. — Cum, nene Niţă ? strigă prezidentul. Cum se poate să spui dumneata aşa vorbă ? să ceri hârtie la vreme de revoluţie? Dar nenea Niţă acopere cu laba mărunţişul şi dă să-l tragă iar la margine ca să-l puie la loc. — Fără filanţie nu pot să dau, fiindcă n’am temei la catastif. Atunci, cel mai tinichea dintre carbonari, văzând primejdia, se repede la mâna isnafului, pe careo apucă strâns, şi zice: — Stai, nene Niţă!... Fraţilor, are dreptate nene Niţă ! dacă varsă negustorul parale, trebue să aibă adeverire la mână. Uite ce m’am gândit eu: să dăm toţi iscălitură noastră ca girul prezidentului. Toată asistenţa, cu oci sclipitori, aprobă unanim propunerea, iar tînârul ia un condei şi hârtie şi suia citind în gura mare. „Subt„iscăliţi patrioţi, la un moment greu al nostru pentru interesurile patriei, am luat de la nenea Niţă suma de 70 sfanţi, pe care i-o vom înapoia îndată ce vom isbuti să facem toate bune, ca să nu mai fie ranne..." Şi iscălesc toţi. Şedinţa se ridică, isnafa mai numără odată paralele, ia ţidula, o îndoaie şi vrea să plece. Atunci, prezidentul îl cheamă de la uşă, îl ia la o parte şi, pe când ceilalţi es binişor unul câte unul, îi spune la ureche : — Nene Niţă, tu zic că nu e bine să porţi ţithsala în buzunar. Dacă, Doasta ne fereşte ! nu isbutim să dăm pe Cuza jos, şi te catcă poliţia, şi găseşte chitanţa la dumneata?... Ce te faci? Nena Niţă stă un minut pe gânduri şi răspunde, făcând cu ochiul : — Las’că o pui eu bine» noi dumneata grije ! Şi pleacă, prezidentul stinge lumânările, îl conduce pe nenea Niţă până la poartă şi, după ce vede depărtându-se, se întoarce în curte, o curia paragină de mahala, şi aprinde un chibrit. Intr’o clipă de pe lângă uluci, dia fundul curţi, răspund alte chibrhuii aprinzftndu-se, ca nişte ecouri luminoase: era semnalul de raliara a coinspiratoriior. Toţi îşi dau lantâlnire, peste o jumătate de cea , la Roşea, unde trebuiau să bea banii isnafu’tti, aşteptând ceasul abdicării lui Cuza. La Roşea, intră unul câte unul foarte vesel şi încep să comande marcare şi brutară. Când sfanţii isnafului erau pe sfârşite, tunurile, cu roatele îmbracate în pat ajungeau în dosul palatului, în vreme ce, prin faţă, intrau conspiratorii sus, salutaţi de garda vânătorilor... A fost cuminte nenea Niţă când a bat ţidu la la mână... Pe când, mult mai târziu, în fala Griviţei, batalionul de vânători spăla în sânge steagul mânjit în noaptea de 11 fevruarie, nenea Niţă, fruntaş al comerţului român, ca întreprinzător de curajuri şi altele, Incasa, în virtutea chitanţei cu data de 10 fevruarie 611, partea ei cuvenită după luptele sale pentru răsturnarea tiraniei. Ia virtutea aceleiaşi chitanţe, nenea Niţă lua apoi parte printre fericirii subscriitori ai conversiei drumurilor de fier şi al „Băncei Naţionale“. Astăzi vechiul patriot are un oţel mobiliar în Bucureşti, un echipaj blazonat şi câteva milioane ; dânsul păstrează încă cu «cumpătare bătrâna chitanţă, pe care o arată la toată lumea ca un pergament de nobleţă, pentru a proba câte sacrificii a ştiut el să facă odinioară, nu vremuri grele pentru patrie... Şi încă tot mai face , de exemplu, a subscris pentru monumentul lui Brătianu douăzeci de lei şi pentru al Vânătorilor cinci. Totdeauna entuziast şi generos, ca şi în ajunul lui 11 fevruarie, nenea Niţă, cu calităţile lui de inimă, trebuia să propereze şi merită să fie stimat. *) Din mEpoca" Amil ", N° 414, en data de Diminică, 30 Marte, 1897. de I. L CARAGIALE . -F PUNCTE Caragiale ţi faur ghezo’iîtcţierimea ICritica burgheză s’a stră» duit din răsputeri să as»« cundă caracterul revoluţionar al Ciserei caragialene, fie păstrând tăcere în jurul lucrărilor care«l arata pe Caragiale ca pe un dușman neîmpăcat al burgheziei, fie insistând asupra lucrărilor de o mai mică importanţă, lucrări pe care le-a prezentat însă Intr’o lumină diformantă. In numărul r de faţă, publicăm o lucrare literară a lui I. L. Caragiale de o deosebită importanţă pentru a-i preciza poziţia faţă de burghezo-moşierime, lucrare apărută în 1897 şi care nu a fost retipărită în niciun volum al lucrărilor sale, apărute sub „îngrijirea" diferiţilor critici burghezi. Din lucrarea de faţă reese în mod evident aversiunea lui Caragiale faţă de trădatorii Revoluţiei de la 1848, faţă de „nenea Niţă“, care învesteşte „capital“ pentru răsturnarea Domnitorului Cuza, şi care pe baza înstanţiei“ devine până şi concesionar al drumurilor de fier şi al „Băncei Naţionale“, în „interesurile patrei". Deasemeni, Caragiale arată că garda vânătorilor de la palatul Domnitorului detronat, abia mult mai târzii, în faţa Griviţei şi-a spălat steagul mânjit de sânge în noaptea de 11 Februarie. Din această lucrare, reese în mod evident şi faptul că I. L. Caragiale a fost un duşman înverşunat al capitalismului care înflorea sub oblăduirea monarhiei, pe care el a biciuit-o de asemeni în nenumărate rânduri, mai ales în paginile „Moftului Român“. Siropozioane literare Colectivul Teatrului Naţional, în colaborare cu Filiala Uniunii Scriitorilor din Iaşi, va organiza anul acesta, simpozioane literare săptămânale, în cadrul cărora se vor supune discuţiilor publice ultimele lucrări dramatice ale autorilor români, precum şi lucrări literare originale, prezentate comitetului de repertorii. Primul simpozion literar se va ţine la începutul lunii octombrie, prezentăndu-se discuţiilor publice piesa „Cetaea de foc" a lui Mihail Davidoglu. Cercuri de studii începând de săptămâna viitoare, activitatea celor şapte cercuri de studii ale colectivului Teatrului Naţional va decurge normal. Cercul regizorilor şi al directorilor de scenă va studia printre altele, următoarele probleme: „Regia veche şi regia nouă“, „Realismul socialist în scenografie“, „Omul, baza spectacolului de teatru“, „Munca cu actorul“, „Distribuţia“, „Carnetul de regie“, etc. Cenaclul muzical La Iaşi, începând încă de anul trecut, sub îndrumarea Filialei Uniunii Coropozitorilor, funcţionează la Iaşi un cenaclu muzical. Este necesar să se imprime un nou ritm de muncă acestei organizaţiuni artistice, ea având un rol deosebit de important în desvoltarea tinerelor talente, precum şi în depistarea talentelor muzicale din rândurile oamenilor muncii. Dat fiind că există o întrepătrundere între arte, credem că ar fi necesar să se stabilească o colaborare între cenaclul muzical şi cenaclul literar din Iaşi, în felul acesta membrii ambelor cenacluri având posibilitate de a păşi mai spornic la ridicarea nivelului lor cultural. Cercurile literare în şcoli începând de la 1 octombrie a. c., cenaclul literar „A. Toma“ din Iaşi va duce o intensă activitate pentru ridicarea nivelului ideologic şi cultural al membrilor lui. In acest sens, va lua fiinţă un cerc de studii, unde cu ajutorul „Societăţii de ştinţe istorice, filologice şi folclor“ şi cu ajutorul criticilor ieşeni, se vor trata probleme în legătură cu creaţia literară. Pentru sporirea numărului membrilor cenaclului literar, cu noi elemente talentate este absolut necesar ca Secţiunea de învăţământ şi Judeţeană U.T.M. să păşească odată cu începerea noului an şcolar la înfiinţarea de cercuri literare în toate şcolile din Iaşi. Expoziţia cărţii estone la Moscova La Moscova, în sala de expoziţie a artiştilor plastici, s-a deschis expoziţia cărţii estone, fiind expuse peste şase sute titluri de cărţi şi 225 grafice ale cărţii. După proclamarea puterii sovietice, în Estonia s-au editat 5.116 cărţi cu un tiraj total de 32.350.000 exemplare. Tiraje masive au înregistrat operele lui Lenin şi Stalin.