Orizont, 1964 (Anul 15, nr. 1-12)
1964-05-01 / nr. 5
cronica literară P G. CÂLINESCU: „VIAȚA LUI MIHAI EMINESCU“ livesc chipurile lui Mihai Eminescu înșiruite dinainte-mi : acela astral și pletos din tinerețe, cel ușor subțiat de gînduri și de o înfrigurare sentimentală, de la 30 de ani, fața placidă și adipoasă cu ochi împînziți de o ceață alburie, în ciuda unui zîmbet copilăros și somnolent, din epoca întîiei căderi, masca nietzscheenă, în sfîrșit din ultimii ani, pustiită, surpată ca un crater stins, cu ochii înfundați și stătuți. Privindu-le, omul cel adevărat pare că răsuflă aievea“ (Masca lui Eminescu) Parafrazindu-l pe G. Călinescu, cititorul, tulburat, poate spune și el, citind Viața lui Mihai Eminescu, că are revelația — misterioasă prin vibrație și halucinantă prin concretețea imaginii — unei intilniri aievea cu genialul plăsmuitor al Luceafărului. Respectind, chiar dacă ne asociem sau nu la ele, opiniile lui G. Călinescu cu privire la romanul de tip biografie romanțată (v. Istoria literaturii romîne de la origini pînă azi, capitolul despre Cezar Petrescu) ne apar, dincolo de valoarea lor obiectivă, și ca o pledoarie pro domo. Paradoxal, dar respingind pe drept maniera facilă și inoperantă a așa zisului roman de ficțiune biografică, autorul romanului Scrinul negru, in subsidiar, justifica implicit, in baza unei realizări proprii strălucite, o formulă sui generis a genului. Căci, fără nici o exagerare, cartea Viața lui Mihai Eminescu, alături de incă altele trei (Viața lui Ion Creangă, Grigore M. Alecsandrescu și Nicolae Filimon) probează existența unui nou tip de transpunere artistică a epicului de natură strict biografică, raportat la existența reală, istoric și documentar cunoscută, a unei personalități. Gindindu-te la aceste cărți, iți vine greu să le încadrezi, pur și simplu, in speța biografiilor literare, circumscrise, tradițional doar, criticii și istoriei literare, după cum, totodată nu îndrăznești să le plasezi in sfera epicului propriu zis, cu toate că, sub acest din urmă raport tentația de a-l apropia pe G. Călinescu, in anumite privințe de un Lion Feuchtwanger, Thomas Mann, sau Ștefan Zweig este aproape de neînlăturat. Dar tocmai pentru că acest aspect important al creației călinesciene ridică asemenea dificultăți de clasificare — ceea ce, o dată in plus, constituie un semn sigur al originalității adevărate — , datoria criticii este in aceea de a se pierde in speculații prea multe și prelungite. Fapt sigur este că, așa cum s-a mai observat, ceea ce s-a numit atit de aproximativ opera critică a lui G. Călinescu nu poate fi, fără riscuri inevitabile, desprins de beletristul și in primul rind de romancierul Călinescu. Aceasta nu numai in sensul in care, firesc, înțelegem să nu tragem o linie de demarcație rigidă intre diversele compartimente ale activității unui scriitor atit de polivalent, cum este autorul scrierii de care ne ocupăm, ci și pentru că aici realmente asistăm la uluitoare îngemănări de elemente, aparent incompatibile. Impresia cea mai neașteptată, produsă de volumul Viața lui Mihai Eminescu, este aceea de a fi avut, in timpul lecturii, mereu senzația că parcurgi paginile unei opere de ficțiune, fiind total prins de fluxul ei narativ și bucurându-te, estetic, de a simți prezența nemijlocită a unor împrejurări de viață cu oamenii lor. Insă, indată după aceasta, cu prețul unui efort spre obiectivare, constați, pentru moment descumpănit, că ai citit Cronica literară 97