Orizont, 1968 (Anul 19, nr. 1-12)

1968-12-01 / nr. 12

rioase avarii. Dar proza memorialistică și ro­manele lui E. Lovinescu nu merită a fi men­ționate ? In altă ordine de idei, chestiunea prezen­­ț­a genului scurt în epica epocii este neper­­mis de rapid eludată, iar formularea hazarda­tă din final („în ceea ce ne prirește, creația autohtonă în materie de proză, de la Mihail Sadoveanu la Urmuz, rămîne să spunem în concluzie că aceasta ne oferă spectacolul u­nor manifestări multilaterale, în care căută­rile se întîmplă adesea să coincidă fericit cu realizări artistice dintre cele mai valabile, chiar dacă, în general, nu se ajunge la înăl­țimea nivelului atins în poezie“), sînt suscep­tibile la serioase rezerve, inclusiv în ceea ce privește oportunitatea comparației dintre pro­ză și poezie. VALERIU GANEA n cartea românească peste hotare MATEI ION CARAGIALE TĂLMĂ­CIT IN LIMBA POLONA Numele Danutei Bienkowska e destul de bine cunoscut cititorilor români , autoare de nuvele, romane și biografii istorice, ferventă traducătoare din clasicii noștri — de la Creangă la Sadoveanu — și din scriitorii contemporani, ca Geo Bogza și George Căli­­nescu, a avut și are o activitate susținută, contribuind intens la popularizarea literaturii românești în Polonia. Anul acesta, editura P1VV i-a publicat o nouă tălmăcire, și anume, Craii de Curte Veche ai lui Matei Ion Cara­­giale, adevărată piatră de încercare pentru un traducător. Ne propunem să prezentăm a­­ceastă traducere, demnă de atenție, căci atare muncă implică o latură incontestabil creatoa­re, un aport personal din partea tălmăcito­rului. Vom începe prin a formula pe scurt mici obiecții, pentru a trece apoi la aprecierile po­zitive, cărora le vom consacra pe bună drep­tate un spațiu mai larg. Trebuie să mărturisim că nu vedem rațiu­nea scurtării numelui complet al autorului român, cunoscut îndeobște ca Matei Ion Ca­­ragiale, iar nu simplu „Matei“, cum figurea­ză pe coperta cărții. Pentru români Ion Luca și Matei Ion Caragiale sînt nume consfințite prin tradiție, au căpătat în decursul deceni­ilor o alură, un accent cu totul specific. Mai cu seamă Caragiale-fiul a fost, în istoria lite­raturii române, o apariție atît de singulară, încît e suficient să se spună „Matei Ion“, ca să se știe că e vorba despre autorul Crailor de Curte Veche, al lui Remember, al Pajere­­lor. Apoi, în ce privește titlul, Fanfaroni ze Starego Dvoru nu corespunde titlului româ­nesc decît foarte pe departe. Știu că Danuta Bienkowska s-a străduit mult ca să găsească un apelativ polonez adecvat „crailor“ , a ezi­tat între „regișorii“ și „prinții de Curte Ve­che“, dar evident nici aceștia nu sugerau exact nuanța titlului original. Termenul „fan­faroni“ pare să denote o atitudine critică a autoarei față de personajele romanului : in­discutabil, „craii“ lui Matei Ion Caragiale sînt niște ratați, niște veleitari, a căror acțiune se reduce la chefuri zadarnice, la flecăreala trivială a lui Primi și vanele evocări ale tre­cutului la Pantazi și Pașadia, care se laudă doar cu strămoșii ; „numai lauda e de dîn­­șii“, cum se spune în românește. Sub acest raport, Danuta Bienkowska poate a fost în­dreptățită să se oprească la un asemenea titlu, dar nu e mai puțin adevărat că acesta redă abia în parte conținutul termenului ro­mânesc, de altfel foarte complex, echivoc și 95

Next