Orizont, 1968 (Anul 19, nr. 1-12)
1968-12-01 / nr. 12
rioase avarii. Dar proza memorialistică și romanele lui E. Lovinescu nu merită a fi menționate ? In altă ordine de idei, chestiunea prezența genului scurt în epica epocii este nepermis de rapid eludată, iar formularea hazardată din final („în ceea ce ne prirește, creația autohtonă în materie de proză, de la Mihail Sadoveanu la Urmuz, rămîne să spunem în concluzie că aceasta ne oferă spectacolul unor manifestări multilaterale, în care căutările se întîmplă adesea să coincidă fericit cu realizări artistice dintre cele mai valabile, chiar dacă, în general, nu se ajunge la înălțimea nivelului atins în poezie“), sînt susceptibile la serioase rezerve, inclusiv în ceea ce privește oportunitatea comparației dintre proză și poezie. VALERIU GANEA n cartea românească peste hotare MATEI ION CARAGIALE TĂLMĂCIT IN LIMBA POLONA Numele Danutei Bienkowska e destul de bine cunoscut cititorilor români , autoare de nuvele, romane și biografii istorice, ferventă traducătoare din clasicii noștri — de la Creangă la Sadoveanu — și din scriitorii contemporani, ca Geo Bogza și George Călinescu, a avut și are o activitate susținută, contribuind intens la popularizarea literaturii românești în Polonia. Anul acesta, editura P1VV i-a publicat o nouă tălmăcire, și anume, Craii de Curte Veche ai lui Matei Ion Caragiale, adevărată piatră de încercare pentru un traducător. Ne propunem să prezentăm această traducere, demnă de atenție, căci atare muncă implică o latură incontestabil creatoare, un aport personal din partea tălmăcitorului. Vom începe prin a formula pe scurt mici obiecții, pentru a trece apoi la aprecierile pozitive, cărora le vom consacra pe bună dreptate un spațiu mai larg. Trebuie să mărturisim că nu vedem rațiunea scurtării numelui complet al autorului român, cunoscut îndeobște ca Matei Ion Caragiale, iar nu simplu „Matei“, cum figurează pe coperta cărții. Pentru români Ion Luca și Matei Ion Caragiale sînt nume consfințite prin tradiție, au căpătat în decursul deceniilor o alură, un accent cu totul specific. Mai cu seamă Caragiale-fiul a fost, în istoria literaturii române, o apariție atît de singulară, încît e suficient să se spună „Matei Ion“, ca să se știe că e vorba despre autorul Crailor de Curte Veche, al lui Remember, al Pajerelor. Apoi, în ce privește titlul, Fanfaroni ze Starego Dvoru nu corespunde titlului românesc decît foarte pe departe. Știu că Danuta Bienkowska s-a străduit mult ca să găsească un apelativ polonez adecvat „crailor“ , a ezitat între „regișorii“ și „prinții de Curte Veche“, dar evident nici aceștia nu sugerau exact nuanța titlului original. Termenul „fanfaroni“ pare să denote o atitudine critică a autoarei față de personajele romanului : indiscutabil, „craii“ lui Matei Ion Caragiale sînt niște ratați, niște veleitari, a căror acțiune se reduce la chefuri zadarnice, la flecăreala trivială a lui Primi și vanele evocări ale trecutului la Pantazi și Pașadia, care se laudă doar cu strămoșii ; „numai lauda e de dînșii“, cum se spune în românește. Sub acest raport, Danuta Bienkowska poate a fost îndreptățită să se oprească la un asemenea titlu, dar nu e mai puțin adevărat că acesta redă abia în parte conținutul termenului românesc, de altfel foarte complex, echivoc și 95