Orizont, 1970 (Anul 21, nr. 1-12)

1970-05-01 / nr. 5

țiilor ce l-ar fi putut tenta, in atașamentul său pasionat pentru opera lui Creangă. Pornind de la premiza caracterului oral al limbii lui Creangă, așa cum a fost propusă de academicianul Iorgu Iordan, cercetătorul demonstrează o teză care-i este dragă și anume că oralitatea este componentă fundamen­tală a prozei analizate, pentru a poposi asupra „reliefului“ frazei, a artei de folosire a modurilor de expunere, a procedelor stilistice și mai cu seamă a sinonimiei, precum și a caracterului „coțcăresc“ în limbaj și a participării subiective în stilistică. Lucrarea nu are o concluzie, poate tocmai din cauza caracterului ei deductiv, însă îmbogățește extrem de mult cunoștințele este­tice și lingvistice ale cititorului și îi cucerește interesul pentru posibilită­țile de investigație pe care i le oferă analiza stilistică. Dacă modalitatea orală de a folosi fraza complicată, cărturărească, a lui Ion Creangă este pusă pe seama calității de a realiza relieful intonației și nu tradiționalei noastre culturi, care s-a păstrat și s-a transmis în popor mulțumită limbajului oral și procedeelor lui, povestitorul moldovean, cu „țărăniile“ lui, fiind exponentul incontestabil al acestei culturi, datele sti­listice, furnizate cu prisosință în acest studiu, nu pot contesta faptul că, în toată opera sa, interesul lui Creangă era să reliefeze un anumit tempera­ment. Problema aceasta este o problemă de cunoaștere prin mijloacele spe­cifice ale artei literare. Afirmația că „scriitorului îi sunt mai dragi vorbele rostite decît cuvintele scrise“, id­eie care aparține lui Vladimir Streinu, l-a determinat pe G. I. Tohăneanu să sublinieze (extrem de frumos) bucuria cuvintelor intuită ca une „faculté maîtresse“ la marele nostru scriitor. Insă nu cred că Ion Creangă face oralitate de dragul ei, ca I. L. Caragiale bună­oară. Anumite expresii idiomatice folosite de povestitor trădează și contu­rează un temperament deosebit, o sensualitate ascunsă, căci scriitorul iubea viața. Pentru el autenticitatea era normă estetică, nu­oralitatea, pe care ia urma urma­ o imita cu mijloace artistice numai pentru a sugera vioiciunea vieții. Orice scriitor are — probabil — bucuria cuvintelor, dar atit vorba cit și cuvîntul (cuvintarea) pun pe primul plan caracterul oral, nu cel scris, al noțiunii, deci cred că ele nu pot fi opuse, cum o face Vladimir Streinu. Convențional, limbajul scris are însă unele însușiri specifice, iar Creangă nu le nesocotește, deși adoptă stilul tradițional al povestitorilor orali. Crean­gă rămîne așadar țăran prin stilul său, dar este cărturar prin preocupările lui creatoare. Caracterul anecdotic al povestirilor sale este în tot cazul sub­ordonat grifei pentru expresie și pentru cunoașterea omului. De aici și carac­terul simbolic al personajelor sale. Fără îndoială — tocmai de dragul auten­ticității — el renunță la descrieri, la portretizări (deci la reliefarea unor în­sușiri prea concrete, prea individuale, neesențiale și modificările „țintesc să transmită aspectului scris ceva din înmlăd­­erile vii ale limbii vorbite“ (pag. 18). Acesta este o problemă de stil și G. I. Tohăneanu o demonstrează cu multă subtilitate și pricepere : „Prozatorul împinge pînă la infime detalii, de alcătuire a frazei, scrupulul său artistic, manifestat, de data aceasta, prin intenția de a introduce anumiți indici diferențiali atunci cînd expresii, deja folosite să fie repetate“ (pag. 25). Lipsa descrierilor de natură și a portretelor îi dă povestitorului posibilitatea să nu frîneze „desfășurarea im­petuoasă a evenimentelor“ — așa cum observă G. I. Tohăneanu, — dar îi asigură totodată, cred eu, respectarea autenticității sentimentelor care în­ 78

Next