Orizont, 1976 (Anul 27, nr. 1-52)
1976-04-30 / nr. 17
ORIZONT CRITIC Prin ultimul volum critic publicat, N. Barbu se angajează in dezbaterile tot mai frecvente in ultima vreme privind statutul „clasicilor" in critica actuală, și care au polarizat cercetarea noastră intre demersul traditional, istorist și erudit (nu odată arhivistic) și istoria literară privită ca o lectură critică reînnoită, o receptare îmbogățită de perspectiva contemporană și inventivitatea criticului. In locul unor răsturnări spectaculoase, cartea lui N. Barbu propune sub un titlu nici el inedit - a se vedea volumul lui V. Râpeanu. Noi si cei dinaintea noastră, 1966) o cale de mijloc potrivit virtuților raționaliste susținute cîndva de... Molière, „La parfaite raison fuit toute extrémité". Că aceste virtuți (ca acelea ale măsurii, clarității, adevărului, normalității, bunului simț, etc.) în care crede criticul ieșean, țin mai mult de un program clasic, o demonstrează și desele opoziții (supărări) ale lui N. Barbu față de critica de actualizare forțată a clasicilor („critică actualistă" cum o numește acesta), creatoare, poetică, „dedată” modernismelor și modernizării cu orice preț. Astfel el se mărturisește adeptul unei critici a evoluției istorice, a încadrărilor în epocă, in curente, de descifrare a acelui „Weltanschauung“ al operei ce o face expresia unei spiritualități circumscrise temporal, și chiar al unei critici a ideilor literare, istoriste și genetice, iar nu a unei lecturi contemporane. Criticul nu urmează ascăsit modelul lui Călinescu (cu toate elogiile pe care i le adresează intr-un articol al cărții) ci al celor care, precum C. Ciopraga, preferă să vorbească de „actualitatea" clasicilor (și nu de modernitatea lor) prin actualitate subînțelegind continuitatea, perenitatea operei clasice în epoca noastră grație valorilor ei universale. Intr-un articol programatic, ce dă titlul cărții, N. Barbu amendează parțial atit mai vechea practică a „preluării critice a moștenirii literare", cu cea de dată mai recentă a modernizăririi și actualizării clasicilor, pe motiv că ambele purced de la conștiința unei rupturi între „noi” și „clasici", în vreme ce adevărul este altul : opera clasică nu se transmite ca o continuitate, o permanentă spirituală ce poate fi valorificată (cu anume modificări) de fiecare epocă, in funcție de valorile ei sociale și morale, și stadiul de evoluție al cercetării literare. Același articol încearcă și o definire a clasicității in care criticul rezumă fără să aducă date noi criteriile cunoscute ale clasicității (Saint Beuve, Călinescu, etc.) : in speță, cel stilistic (apartenența la un program clasic de transfigurare literară, in care N. Barbu preia cam didactic o estetică mai veche, destul de contestată azi, ca a N. Barbu NOI ȘI CLASICII Editura „Eminescu“, 1975 ceea a „tipurilor" literare) și cel valoric, valoare insemnind perenitate și universalitate, și mai cu seamă caracterul exemplar al operei literare ce ni se transmite ca o chintesență a spiritualității române, ca in cazul lui Cantemir, Alecsandri, Caragiale, Sadoveanu sau Eminescu, ultimul privit ca „permanență românească și nu numai permanență românească : permanență și virtualitate universală". Prin Eminescu, „exemplul cel mai de sus al trecerii romantismului în clasicitate", N. Barbu iși dezvăluie intenția de a asimila sub genericul de clasicitate experiențele fundamentale ale întregii literaturi române, cele ce și-au dovedit perenitatea și valoarea deopotrivă națională și univesală. Clasicii lui sînt astfel deopotivă Cantemir, Alecsandri, Odobescu, Caragiale, Eminescu, Ibrăileanu, Arghezi, Rebreanu, Călinescu, Bacovia și Mihail Sadoveanu. Operația comportă anumite riscuri, căci criteriul sintezei valorice și ideologice pe care o săvîrșește o operă pornind de la tradiția epocii sale, pune in umbră explozia de originalitate, unicitatea, revoluția literară pe care ea o aduce (ca în cazul lui Eminescu sau Arghezi, de pildă). De altfel, autorul prea fidel criticii istoriste de încadrare, minimalizează uneori rolul literare (a avangardei), sau revoluției forțează demonstrația, încercînd să aplice nu numai criteriul valoric, dar și cel stilistic al clasicității (de fapt al clasicismului ca și curent literar) operei lui Eminescu (discutată ca formă a „obiectivării" lirismului, sinteză clasică a individului genial și a „mulțimii"), Arghezi sau Bacovia. Cu privește ecoul actual al clasicilor, modernitatea lor, N. Barbu se arată mai circumspect, observînd atari elemente în opera lui Alecsandri, Odobescu, Eminescu sau Bacovia, dar preferind de pildă să-l restituie pe giale clasicismului, apărîndu-l de Cararaportările la experiențele teatrului contemporan (deși în fond asemenea raportări la dramaturgia lui Ionescu sau Beckett sînt o modalitate convingătoare de a demonstra actualitatea, universalitatea și ca atare clasicitatea valorică, modelatoare a operei dramaturgului român). Deși criticul pledează de mai multe ori pentru reactualizarea clasicilor (a lui Sadoveanu, bunăoară) el descoperă in acest exercițiu al criticii contemporane primejdia „trădării" lor de către fiecare epocă ce se vede narcisistic „pe sine" în opera clasică, esența contextuală a operei clasice Discutînd (sub semnul întrebării) „modernitatea" unor dramaturgi ca Molière sau Shakespeare, criticul se pronunță din nou pentru o confortabilă cale de mijloc între scenarizările „muzeale" și modernizări (totuși discută favorabil spectacolele realizate de Peter Brook sau Clifford Williams, nu și cele românești, ale lui Penciulescu, de pildă, ce i se par a trăda „spiritul" tertulii shakesterian). Pe această cale criticul realizează nu atit o apropiere a clasicilor de noi, ci o reîntoarcere a noastră la clasici, preferind, in locul reconsiderărilor spectaculoase, o critică rezumativă, pe alocuri didactică, credincioasă partial evaluărilor anterioare, frecventînd adesea Inculte comune, înderările confortabile, dar oferind sinalize răbdătoare", f.ne. (in cazul lui Irinescu, Bacovia) sau bune studii de arhivă (Caragiale, Sadoveanul urm'nd p poezei micromanografice MARCEL POP-CORNIȘ Sub toate laturile excesivă poate să pară poezia lui Dan Verona din primul și cel de al doilea volum, Nopțile migratoare și Zodia măslinului. In îngrămădirea fastuoasă de materii suave, în viziunile aurorale, în voința de a celebra un univers aflat sub regim muzical, în expansiunea florală pe care o figurează, in ninsorile de păsări și fluturi de aur, în solemnele levitații de fecioare și îndrăgostiți, in gesturi hieratice și focurile aprinse la țărmuri de mare, aduse, toate, în poezie, mai puțin de o voce fulgerată de Melancolie, cum i-ar fi plăcut poetului să lase impresia in Zodia măslinului, ci de un spirit lucid, constructor nu lipsit de intuiția limitelor spațiului liricii sale. Departe de a fi „cîntec pur", poezia lui Dan Verona impune stabilirea unor relații livrești. Sensibilitatea autorului, simburele pasional al lirismului său rămin de o importanță secundară raportate la opțiunile prin care poezia se realizează. Recuzita clasicistă, prerafaelită sau romantică adoptată de poet indică un comportament cultural, dincolo de care singurul indiciu al realizării sau nerealizării intențiilor sale rămîne rafinamentul de execuție a partiturilor alese, felul in care poezia reușește să întrețină un discurs despre propria ei natură. Semne, toate acestea, ale manierismului și ale determinărilor intime ale talentului unui autor conștient de oportunitatea de a-și orienta poezia către o oroanizare conceptuală. O apariție previzibilă, în această ordine de idei, este și ultimul volum al In. r>~- Verona. Cartea Runelor, în care afectarea rimbaldiană din poemul ir nroră Discipolil către Magistrul său rămîne, pactic, fără consecințe, anunțind nu vreun voiaj ezoteric, dar, împotriva sugestiilor posibile ale modelului, o călătorie spre Parnasul literelor românești : „Mi-afi spus intr-o zi : de-aici vei fi singur, cheile sînt la tine insa-fi si de tine depinde dacă vei putea mitca din locul lor fix, constelațiile. Nu uit ce mi-afi spus. Și mi-afi mai spus că m-am născut intr-un neam de poeți si de aceea nasterea mea s-a socot un nesperat privilegiu. (...) Aceste Rune sînt scrise din iubire. Este sfiosul meu document de a fi considerat mai departe in slujba Doamnei Noastre Limba Română, aducindu-mi aminte de toti acei care au venit la curtea Ei ca niste flaute in suferință, inchinindu-se Ei cu infinită tandrele, ignorind epoleții gloriei vane. Ei au crezut că Doamna Noastră Limba Română este insăsi ființa Poeziei. Și cum sub Ursa nemuritoare nu există Dan Verona CARTEA RUNELOR Ed. Eminescu, 1976 in Parnas, l-au inventat zidindu-se in el unul cite unul ca intr-un munte nemărginit". Revelația textului este a unui stil , a „dulcelui stil" prețios consacrat Dan Verna in Noptile migratoare de și Zodia măslinului. Ca și în imnurile din volumele anterioare, panegiricile închinate în Cartea Runelor ziditorilor de neam și de limbă românească poartă pecetea unui prerafaelitism încă nedesprins din spațiul liricii lui Hölderlin și Rilke poeți receptați circumstanțial și prin intermediul lui Blaga, Ioan Alexandru, Dan Laurențiu. Astfel, prin viziunea eminesciană a succesiunii civilizațiilor, prin imaginarea unei Dacii mitice și a unui pantheon autohton, Parnasul Dacic, unul dintre imnurile din Zodia măslinului, cuprinde, in esență, întreg programul poeziei din volumul recent apărut. Iată, acest program, rezumat in cîteva versuri : „Pe sub pădurile Daciei / îmi port eu catedrala ființei mele. / Acolo cerbii aleargă cu piane-n spinare / si ard in aer fluturi melodiosi. // ... // Cîndva in pădurile Daciei / lira si-a aninat-o de crengi si prințul Orpheos. / Un parnas neftiut / adapă gurile însetate / din vasul său cu veșnică lumină, / învață, cintărețule să citești / in staminele stelelor. / Nimeni aici nu este străin / de lucrările trina Europă nicicind n-a poeziei. / Băascultat // cum ninge aici cu petale de trandafir / sub pămint. Umbre de voievozi / așteaptă vatra cântărilor. I ... / Și mulți vor veni să se închine / Parnasului Dacic". In Cartea Runelor, Dan Verona materializează ideea poetică din poemul citat într-o serie de medalioane lirice consacrate unor personalități ale istoriei și culturii românești. Modelele cele mai apropiate sînt în Imnele lui loan Alexandru, tratarea „temelor" este total diferită. Versurile lui Dan Verona caută formulări apodictice, datele obiective (biografice, istorice) sînt introduse abrupt în text, alternînd cu imagini căutate, eterice, amintind de poezia sa anterioară. In ansamblu, impresia este de proză poetică bine ritmată : „Așa s-a născut : / cu fruntea boltită de viziuni și cu vertebre de aur. / Cu vertebre de aur a fost născut / со in veci să nu-l poată ascunde / una peste alta o mie de fruntea boltită de viziuni morți. / Și cu a fost născut ca nici un negustor să nu-i poată smulge / imaginea despre tara sa liberă și frumoasă. / Și iată ce-a urmat : I a deschis sfinta Carte / unde se află Înscrisă gloria României / și cu sfințenie a dus-o la buze. / El n-a vorbit de vinzare ci de iubire. I ... / S-a născut cu vertebre de aur , si a ajuns in groapa comună. A fost cea mai mare crimă burgheză pe care nici o groapă comună nu o va putea ascunde". („Nicolae Bălcescu“). In același stil de cronică sînt evocați Anton Pann, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Eminescu, Creangă, Coșbuc, Pillat, Labiș. LUCIAN ALEXIU о2о; VICTORIA LUI IVAN TURBINCA De nenumărate ori opera literară, manifestind însușirea de a reflecta metafoic asupra condiției sale, pune in scenă pe unul din planurile sensului ei — înfruntarea dintre o logică artistică larg acceptată și o alta care încearcă să-și facă loc. Un exemplu in această purință - poate surprinzător - oferă, mi se pare, Ivan Turbincă. Asistăm pe parcursul poveștii la tentația logicii textului modern de a se insinua dizolant in interstțile unei structuri literare foarte vechi, întemeiate pe autoritatea unui Sens dominant. Eliberindu-se de la oaste, loc al ordinii și al supunerii celor mai stricte, Ivan mergea „șovăind cînd la o margine de drum, cind la alta, fără să știe unde se duce". Față de înaintarea lui propusă de hazard, Dumnezeu se află „pe o cărare lăturalnică". Se află astfel, poate pentru că in relație cu Ivan, Dumnezeu va dovedi o primejdioasă slăbiciune, acordindu-i, după spusa Moți, „mai mult decit însuși fiului său*, iși va crea singur o situațe de inferioritate, incit Mocilea, supărată de cele ce i se intimplă, va putea imagina un sacrilegiu in planul analizei noastre premonitor : „Bine mi-ar pare să-l văd și pe Dumnezeu intr-o zi, eit e de mare și puternic, în turbinca lui Ivan". Cind va fi să aleagă, Ivan nu va prefera raiul, ci iadul, pentru că acolo poate isca „vrrtejul" unui trai carnavalesc. Silit sa-l părăsească, el se duce „să slujească pe Dumnezeu", dar in felul său, și anume intr-unul ironic care produce dezordine in rai. Luînd asupra sa să-i comunice Morții voința lui Dumnezeu, el nu răstălmăcește propriu-zis vorbele divine, dar le transpune metaforic. In loc sa-i spună Morții că trebuie să ia sufletul oamenilor bâtrini, el ii cere să mănânce pădure bâtină. Iar Moartea înțelege literal metafora lui Ivan și incepe să roadă la copaci. Chiar și lipsit de turbincă, Ivan iși atinge scopul, căci amețind-o pe Moarte cu fărădelegile lui, aceasta il pedepsește cu tristețea vieți fără de sfirșit, însă el profită de osinda ca să trăiască pe gustul său carnavalesc, adică să regăsească „guleaiul" din iad : „Și cică atunci unde nu s-a apucat și el, in ciuda Morți, de tras la mahorcă și de chilii la țuică și holercă, de parc-o mistuia focul. Guleaiu peste guleaiu, Ivane , căci altfel înnebunești de unii". Râmine o întrebare: Cum a putut Dumnezeu să abdice de la prerogativele sale față de Ivan ? Nu din bunătate, căci Ivan iși face de cap și după ce atotputernicului i s-a făcut lehamite de el. Nu cumva pentru că și in el, in mod neașteptat, dăinuie ceva din logica lui Ivan ? Atunci cind acesta întreabă ce trebuie să facă Moartea, i se răspunde : Spune-i, Ivane, din partea mea, că poruncesc să moară trei ani de zile de-a rândul, numai oameni băt Ы așa ca tine... zise Dumnezeu, zimbind cu bunătate". Cu alte cuvinte, Dumnezeu ii cere lui Ivan să-și poruncească moartea. S-ar putea spune că niciodată ironia și blastemățiile lui Ivan nu ating proporțiile bunătăți ucigătoare a lui Dumnezeu, niciunde ca in fraza citată el nu pune in mișcare resortul cel mai strîns al procesului textual modern care este activarea unor contradicții. Contestindu-și cu sarcasm bunătatea totuși afirmată, Dumnezeu deschide calea victoriei lui Ivan Turbincă, după cum dinamismul textual, greu perceptibil dar prezent in simbolul romantic, pregătește victoria textului modern. LIVIUS CIOCÂRLIE Revista VIAȚA STUDENȚEASCĂ nr. 15, număr dedicat aproape exclusiv „Timișoarei universitare" — „reportaje, interviuri, note critice realizate de membrii subredacției din Timișoara in colaborare cu cercul de presă al centrului universitar“. Vom citi, așadar, printre altele o anchetă intitulată „Viața de zi și noapte a unui club studențesc“ și care anchetă incepe dramatic : „Drama clubului cultural al Insitutului Politehnic Timișoara, într-un prolog, trei acte, și un epilog care s-a lăsat cam mult așteptat. . Din fericire insă, lucrurile au intrat pe un făgaș normal : cei criticați in anchetă nu vor mai pătrunde in club, postul de magazioneră a fost transformat în post de metodistă, la orele 20,30 orice activitate va inceta in club, materialele deteriorate vor fi recuperate, vor lua ființă filiale ale clubului în celelalte facultăți, etc. — și iată cum, grație combativității publiciștilor studenți, o stare de lucruri care . . • In același număr al revistei, prof. Eugen Todoran, discutând „Criteriile vocației universitare“, afirmă : „Suntem cu toții creatori, cind facem prin munca noastră operă de modelare pentru receptarea ideilor noi, intr-un continuu progres social, cum societatea noastră așteaptă astăzi de la noi. Spune un aforism al unui mare poet : „Pamintul nu are nici o răspundere morală pentru veninul pe care unele plante îl scot din el.“ Deci noi trebuie să facem selecția plantelor și să cultivăm florile in locul buruienilor. Aceasta înseamnă educație. Și nici un alt învățător decit el însuși nu va avea cultivatorul dacă el însuși nu va fi format intr-o școală a vieții, după o lege care face din fapte mari o idee Atunci va înțelege el că adevăratul criteriu al vocației sale constă in interesarea cu căldură pentru acea parte a omeniei asupra căreia este chemat să lucreze ca educator și profesor , și va înțelege atunci că datoria vieții sale este de a arde cu tot sufletul pentru a rămîne acolo unde semenii lui l-au pus, nu pentru el, ci pentru oameni, pentru sublimul pe care el trebuie să-l facă sa înflorească In inima lor, pentru o corolă de epopee națională, cum noi o dorim astăzi. Și ințelegîrnd acestea, atunci el nu mai lasă nimic in urmă, totul este înaintea lui, idee in faptă“. A. BALTHAZAR