Orizont, 1976 (Anul 27, nr. 1-52)

1976-04-30 / nr. 17

ORIZONT CRITIC Prin ultimul volum critic publicat, N. Barbu se angajează in dezbaterile tot mai frecvente in ultima vreme privind statutul „clasicilor" in critica actuală, și care au polarizat cercetarea noastră intre demersul traditional, istorist și e­­rudit (nu odată arhivistic) și istoria li­terară privită ca o lectură critică reîn­noită, o receptare îmbogățită de pers­pectiva contemporană și inventivitatea criticului. In locul unor răsturnări spec­taculoase, cartea lui N. Barbu propune­­ sub un titlu nici el inedit - a se ve­dea volumul lui V. Râpeanu. Noi si cei dinaintea noastră, 1966) o cale de mij­loc potrivit virtuților raționaliste susți­nute cîndva de... Molière, „La parfai­te raison fuit toute extrémité". Că a­­ceste virtuți (ca acelea ale măsurii, clarității, adevărului, normalității, bu­nului simț, etc.) în care crede criticul ieșean, țin mai mult de un program clasic, o demonstrează și desele opo­ziții (supărări) ale lui N. Barbu față de critica de actualizare forțată a clasici­lor („critică actualistă" cum o numește acesta), creatoare, poetică, „dedată” modernismelor și modernizării cu orice preț. Astfel el se mărturisește adeptul unei critici a evoluției istorice, a înca­drărilor în epocă, in curente, de desci­frare a acelui „Weltanschauung“ al o­­perei ce o face expresia unei spiritua­lități circumscrise temporal, și chiar al unei critici a ideilor literare, istoriste și genetice, iar nu a unei lecturi contem­porane. Criticul nu urmează ascăsit modelul lui Călinescu (cu toate elogi­ile pe care i le adresează intr-un arti­col al cărții) ci al celor care, precum C. Ciopraga, preferă să vorbească de „actualitatea" clasicilor (și nu de mo­dernitatea lor) prin actualitate subîn­­țelegind continuitatea, perenitatea o­­perei clasice în epoca noastră grație valorilor ei universale. Intr-un articol programatic, ce dă titlul cărții, N. Barbu amendează parți­al atit mai vechea practică a „preluă­rii critice a moștenirii literare", cu­ cea de dată mai recentă a moderniză­ri­rii și actualizării clasicilor, pe motiv că ambele purced de la conștiința unei rupturi între „noi” și „clasici", în vre­me ce adevărul este altul : opera cla­sică nu se transmite ca o continuitate, o permanentă spirituală ce poate fi valorificată (cu anume modificări) de fiecare epocă, in funcție de valorile ei sociale și morale, și stadiul de evoluție al cercetării literare. Același articol încearcă și o definire a clasicității in care criticul rezumă fără să aducă date noi­ criteriile cu­noscute ale clasicității (Saint Beuve, Călinescu, etc.) : in speță, cel stilistic (apartenența la un program clasic de transfigurare literară, in care N. Bar­bu preia cam didactic o estetică mai veche, destul de contestată azi, ca a­ N. Barbu NOI ȘI CLASICII Editura „Eminescu“, 1975 ceea a „tipurilor" literare) și cel valo­­ric, valoare insemnind perenitate și u­­niversalitate, și mai cu seamă caracte­rul exemplar al operei literare ce ni se transmite ca o chintesență a spiritua­lității române, ca in cazul lui Cantemir, Alecsandri, Caragiale, Sadoveanu sau Eminescu, ultimul privit ca „permanen­ță românească și nu numai permanen­ță românească : permanență și virtua­litate universală". Prin Eminescu, „e­­xemplul cel mai de sus al trecerii ro­mantismului în clasicitate", N. Barbu iși dezvăluie intenția de a asimila sub genericul de clasicitate experiențele fundamentale ale întregii literaturi ro­mâne, cele ce și-au dovedit perenita­tea și valoarea deopotrivă națională și univesală. Clasicii­ lui sînt ast­fel deopot­ivă Cantemir, Alecsandri, Odobescu, Caragiale, Eminescu, Ibrăi­­leanu, Arghezi, Rebreanu, Călines­cu, Bacovia și Mihail Sadoveanu. Operația comportă anumite riscuri, căci criteriul sintezei valorice și ideolo­gice pe care o săvîrșește o operă por­nind de la tradiția epocii sale, pune in umbră explozia de originalitate, unici­tatea, revoluția literară pe care ea o aduce (ca în cazul lui Eminescu sau Arghezi, de pildă). De altfel, autorul prea fidel criticii istoriste de încadrare, minimalizează uneori rolul literare (a avangardei), sau revoluției forțează demonstrația, încercînd să aplice nu numai criteriul valoric, dar și cel sti­listic al clasicității (de fapt al clasicis­mului ca și curent literar) operei lui E­­minescu (discutată ca formă a „obiec­tivării" lirismului, sinteză clasică a in­dividului genial și a „mulțimii"), Ar­ghezi sau Bacovia. Cu­ privește ecoul actual al clasici­lor, modernitatea lor, N. Barbu se ara­tă mai circumspect, observînd atari e­­lemente în opera lui Alecsandri, Odo­bescu, Eminescu sau Bacovia, dar pre­ferind de pildă să-l restituie pe giale clasicismului, apărîndu-l de Cara­­ra­portările la experiențele teatrului con­temporan (deși în fond asemenea ra­portări la dramaturgia lui Ionescu sau Beckett sînt o modalitate convingătoa­re de a demonstra actualitatea, univer­salitatea și ca atare clasicitatea valo­rică, modelatoare a operei dramatur­gului român). Deși criticul pledează de mai multe ori pentru reactualizarea clasicilor (a lui Sadoveanu, bunăoară) el descoperă in acest exercițiu al cri­ticii contemporane primejdia „trădării" lor de către fiecare epocă ce se vede narcisistic „pe sine" în opera clasică, esența contextuală a operei clasice Discutînd (sub semnul întrebării) „mo­dernitatea" unor dramaturgi ca Mo­lière sau Shakespeare, criticul se pro­nunță din nou pentru o confortabilă cale de mijloc între scenarizările „mu­zeale" și modernizări (totuși discută favorabil spectacolele realizate de Pe­ter Brook sau Clifford Williams, nu și cele românești, ale lui Penciulescu, de pildă, ce i se par a trăda „spiritul" tertulii shakesterian). Pe această cale criticul realizează nu atit o apropiere a clasicilor de noi, ci o reîntoarcere a noastră la clasici, preferind, in locul reconsiderărilor spectaculoase, o criti­că rezumativă, pe alocuri didactică, credincioasă partial evaluărilor anteri­oare, frecventînd adesea Inculte co­mune, înderările confortabile, dar ofe­rind si­­­­nalize răbdătoare", f.ne. (in cazul lui Irinescu, Bacovia) sau bune studii de arhivă (Caragiale, Sadoveanul urm'nd p­ poezei mi­cromanografice MARCEL POP-CORNIȘ Sub toate laturile excesivă poate să pară poezia lui Dan Verona din primul și cel de al doilea volum, Nopțile mi­gratoare și Zodia măslinului. In îngră­mădirea fastuoasă de materii suave, în viziunile aurorale, în voința de a cele­bra un univers aflat sub regim muzical, în expansiunea florală pe care o figu­rează, in ninsorile de păsări și fluturi de aur, în solemnele levitații de fecioa­re și îndrăgostiți, in gesturi hieratice și focurile aprinse la țărmuri de mare, a­­duse, toate, în poezie, mai puțin de o voce fulgerată de Melancolie, cum i-ar fi plăcut poetului să lase impresia in Zodia măslinului, ci­ de un spirit lucid, constructor nu lipsit de intuiția limite­lor spațiului liricii sale. Departe de a fi „cîntec pur", poezia lui Dan Verona impune stabilirea unor relații livrești. Sensibilitatea autorului, simburele pa­sional al lirismului său rămin de o im­portanță secundară raportate la opțiu­nile prin care poezia se realizează. Re­cuzita clasicistă, prerafaelită sau ro­mantică adoptată de poet indică un comportament cultural, dincolo de care singurul indiciu al realizării sau nerea­­lizării intențiilor sale rămîne rafina­mentul de execuție a partiturilor alese, felul in care poezia reușește să întreți­nă un discurs despre propria ei natu­ră. Semne, toate acestea, ale manie­rismului și ale determinărilor intime ale talentului unui autor conștient de opor­tunitatea de a-și orienta poezia către o oroanizare conceptuală. O apariție previzibilă, în această or­dine de idei, este și ultimul volum al In. r>~- Verona. Cartea Runelor, în ca­re afectarea rimbaldiană din poemul ir nroră Discipolil către Magistrul său rămîne, p­actic, fără consecințe, anun­­țind nu vreun voiaj ezoteric, dar, împo­triva sugestiilor posibile ale modelului, o călătorie spre Parnasul literelor ro­mânești : „Mi-afi spus intr-o zi : de-a­­ici vei fi singur, cheile sînt la tine in­­sa-fi si de tine depinde dacă vei putea mitca din locul lor fix, constelațiile. Nu uit ce mi-afi spus. Și mi-afi mai spus că m-am născut intr-un neam de poeți si de aceea nasterea mea s-a socot un nesperat privilegiu. (...) A­­ceste Rune sînt scrise din iubire. Este sfiosul meu document de a fi conside­rat mai departe in slujba Doamnei Noastre Limba Română, aducindu-mi aminte de toti acei care au venit la curtea Ei ca niste flaute in suferință, inchinindu-se Ei cu infinită tandrele, ignorind epoleții gloriei vane. Ei au crezut că Doamna Noastră Lim­ba Română este insăsi ființa Poeziei. Și cum sub Ursa nemuritoare nu există Dan Verona CARTEA RUNELOR Ed. Eminescu, 1976 in Parnas, l-au inventat zidindu-se in el unul cite unul ca intr-un munte ne­mărginit". Revelația textului este a unui stil , a „dulcelui stil" prețios consacrat Dan Ve­rna in Noptile migratoare de și Zodia măslinului. Ca și în imnurile din volumele anterioare, panegiricile închi­nate în Cartea Runelor ziditorilor de neam și de limbă românească poartă pecetea unui prerafaelitism încă nedes­­prins din spațiul liricii lui Hölderlin și Rilke poeți receptați circumstanțial și prin intermediul lui Blaga, Ioan Ale­xandru, Dan Laurențiu. Astfel, prin viziunea eminesciană a succesiunii civilizațiilor, prin imagina­rea unei Dacii mitice și a unui pan­theon autohton, Parnasul Dacic, unul dintre imnurile din Zodia măslinului, cuprinde, in esență, întreg programul poeziei din volumul recent apărut. Iată, acest program, rezumat in cîteva ver­suri : „Pe sub pădurile Daciei / îmi port eu catedrala ființei mele. / Acolo cerbii aleargă cu piane-n spinare / si ard in aer fluturi melodiosi. // ... // Cîndva in pădurile Daciei / lira si-a aninat-o de crengi si prințul Orpheos. / Un parnas neftiut / adapă gurile­­ înse­tate / din vasul său cu veșnică lumi­nă, / învață, cintărețule să citești / in staminele stelelor. / Nimeni aici nu es­te străin / de lucrările trina Europă nicicind n-a poeziei. / Bă­­ascultat // cum ninge aici cu petale de trandafir / sub pămint. Umbre de voievozi / aș­teaptă vatra cântărilor. I ... / Și mulți vor veni să se închine / Parnasului Dacic". In Cartea Runelor, Dan Verona ma­terializează ideea poetică din poemul citat într-o serie de medalioane lirice consacrate unor personalități ale isto­riei și culturii românești. Modelele cele mai apropiate sînt în Imnele lui loan Alexandru, tratarea „temelor" este to­tal diferită. Versurile lui Dan Verona caută formulări apodictice, datele o­­biective (biografice, istorice) sînt intro­duse abrupt în text, alternînd cu ima­­gini căutate, eterice, amintind de poe­zia sa anterioară. In ansamblu, impre­sia este de proză poetică bine ritma­tă : „Așa s-a născut : / cu fruntea bol­tită de viziuni­­ și cu vertebre de aur. / Cu vertebre de aur a fost născut / со in veci să nu-l poată ascunde / una peste alta o mie de fruntea boltită de viziuni morți. / Și cu a fost năs­cut­­ ca nici un negustor să nu-i poa­tă smulge / imaginea despre tara sa liberă și frumoasă. / Și iată ce-a ur­mat : I a deschis sfinta Carte / unde se află Înscrisă gloria României / și cu sfințenie a dus-o la buze. / El n-a vor­bit de vinzare ci de iubire. I ... / S-a născut cu vertebre de aur , si a ajuns in groapa comună.­­ A fost cea mai mare crimă burgheză­­ pe care nici o groapă comună nu o va putea ascun­de". („Nicolae Bălcescu“). In același stil de cronică sînt evocați Anton Pann, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Eminescu, Creangă, Coș­­buc, Pillat, Labiș. LUCIAN ALEXIU о­2­о; VICTORIA LUI IVAN TURBINCA De nenumărate ori opera literară, manifestind în­sușirea de a reflecta metafo­ic asupra condiției sa­le, pune in scenă­­ pe unul din planurile sensului ei — înfruntarea dintre o logică artistică larg accep­tată și o alta care încearcă să-și facă loc. Un exem­plu in această pu­rință - poate surprinzător - oferă, mi se pare, Ivan Turbincă. Asistăm pe parcursul po­veștii la tentaț­­ia logicii textului modern de a se insinua dizo­lant in interst­ț­ile unei structuri literare foarte vechi, întemeiate pe autoritatea unui Sens dominant. Eliberindu-se de la oaste, loc al ordinii și al su­punerii celor mai stricte, Ivan mergea „șovăind cînd la o margine de drum, cind la alta, fără să știe unde se duce". Față de înaintarea lui propusă de hazard, Dumnezeu se află „pe o cărare lăturalnică". Se află astfel, poate pentru că in relație cu Ivan, Dumnezeu va dovedi o primejdioasă slăbiciune, acordindu-i, după spusa Mo­ți, „mai mult decit însuși fiului său*, iși va crea singur o situaț­e de inferioritate, incit Mocilea, supărată de cele ce i se intimplă, va putea imagina un sacrilegiu­­ in planul analizei noastre premonitor­­ : „Bine m­i-ar pare să-l văd și pe Du­mnezeu intr-o zi, eit e de mare și puternic, în tur­binca lui Ivan". Cind va fi să aleagă, Ivan nu va prefera raiul, ci iadul, pentru că acolo poate isca „vrrtejul" unui trai carnavalesc. Silit sa-l părăsească, el se duce „să slujească pe Dumnezeu", dar in felul său, și anume intr-unul ironic care produce dezordine in rai. Luînd asupra sa să-i comunice Morții voința lui Dumne­zeu, el nu răstălmăcește propriu-zis vorbele divine, dar le transpune metaforic. In loc sa-i spună Morții că trebuie să ia sufletul oamenilor bâtrini, el ii cere să mănânce pădure bât­ină. Iar Moartea înțelege li­teral metafora lui Ivan și incepe să roadă la copaci. Chiar și lipsit de turbincă, Ivan iși atinge scopul, căci amețind-o pe Moarte cu fărădelegile lui, aceas­ta il pedepsește cu tristețea vieț­i fără de sfirșit, însă el profită de osinda ca să trăiască pe gustul său carnavalesc, adică să regăsească „guleaiul" din iad : „Și cică atunci unde nu s-a apucat și el, in ciu­da Morț­i, de tras la mahorcă și de chilii la țuică și holercă, de parc-o mistuia focul.­­ Guleaiu peste guleaiu, Ivane , căci altfel în­nebunești de unii". Râmine o întrebare: Cum a putut Dumnezeu să abdice de la prerogativele sale față de Ivan ? Nu din bunătate, căci Ivan iși face de cap și după ce atotputernicului i s-a făcut lehamite de el. Nu cum­va pentru că și in el, in mod neașteptat, dăinuie ceva din logica lui Ivan ? Atunci cind acesta întrea­bă ce trebuie să facă Moartea, i se răspunde : Spune-i, Ivane, din partea mea, că poruncesc să moară trei ani de zile de-a rândul, numai oameni băt Ы așa ca tine... zise Dumnezeu, zimbind cu bunătate". Cu alte cuvinte, Dumnezeu ii cere lui Ivan să-și poruncească moartea. S-ar putea spune că nicio­dată ironia și blastemățiile lui Ivan nu ating pro­porțiile bunătăți ucigătoare a lui Dumnezeu, nici­unde ca in fraza citată el nu pune in mișcare re­sortul cel mai strîns al procesului textual modern care este activarea unor contradicții. Contestindu-și cu sarcasm bunătatea totuși afirmată, Dumnezeu deschide calea victoriei lui Ivan Turbincă, după cum dinamismul textual, greu perceptibil dar prezent in simbolul romantic, pregătește victoria textului mo­dern. LIVIUS CIOCÂRLIE Revista VIAȚA STUDENȚEASCĂ nr. 15, număr dedicat aproape exclusiv „Timișoarei universitare" — „reportaje, interviuri, note critice realizate de membrii subredacției din Timișoara in colaborare cu cercul de presă al centrului universitar“. Vom citi, așadar, printre altele o anchetă in­titulată „Viața de zi și noapte a unui club studențesc“ și care anchetă incepe dramatic : „Drama clubului cultural al Insitutului Politehnic Timișoara, într-un prolog, trei acte, și un epilog care s-a lăsat cam mult așteptat. . Din fe­ricire insă, lucrurile au intrat pe un făgaș normal : cei criticați in anchetă nu vor mai pătrunde in club, postul de magazioneră a fost transformat în post de metod­istă, la orele 20,30 orice activitate va inceta in club, materialele deteriorate vor fi recuperate, vor lua ființă filiale ale clu­­bului în celelalte facultăți, etc. — și iată cum, grație com­bativității publiciștilor studenți, o stare de lucruri care . . • In același număr al revistei, prof. Eugen Todoran, di­scu­tând „Criteriile vocației universitare“, afirmă : „Suntem­ cu toții creatori, cind facem prin munca noastră operă de modelare pentru receptarea ideilor noi, intr-un continuu progres social, cum societatea noastră așteaptă astăzi de la noi. Spune un aforism al unui mare poet : „Pamintul nu are nici o răspundere morală pentru veninul pe care unele plante îl scot din el.“ Deci noi trebuie să facem selecția plantelor și să cultivăm florile in locul buruienilor. Aceas­ta înseamnă educație. Și nici un alt învățător decit el însuși nu va avea cultivatorul dacă el însuși nu va fi for­mat intr-o școală a vieții, după o lege care face din fapte mari o idee Atunci va înțelege el că adevăratul criteriu al vocației sale constă in interesarea cu căldură pentru acea parte a omeniei asupra căreia este chemat să lucreze ca educator și profesor , și va înțelege atunci că datoria vieții sale este de a arde cu tot sufletul pentru a rămîne acolo unde semenii lui l-au pus, nu pentru el, ci pentru oameni, pentru sublimul pe care el trebuie să-l facă sa înflorească In inima lor, pentru o corolă de epopee națio­nală, cum noi o dorim astăzi. Și ințelegîrnd acestea, atunci el nu mai lasă nimic in urmă, totul este înaintea lui, idee in faptă“. A. BALTHAZAR

Next