Orizont, 1978 (Anul 29, nr. 1-52)
1978-11-23 / nr. 47
CWIAHT critic Critica practicată de Eugen Todoran este una metodică, sistematică și temeinică, însușiri ce țin nu numai de spiritul său critic, dar și de stilul său de muncă cunoscut încă din anii pregătirii sale. Pentru că rezultatele consemnate in cele trei cărți apărute pină acum, din care două fundamentale (Eminescu, 1972 și Maiorescu, 1977) sunt rodul unor calități înnăscute și al unei subnuste munci, potrivit unui plan chibzuit dinainte, așa cum arată studiile publicate, incepind cu anul 1940, in revistele „Pagini literare“, „Revista Fundațiilor”, „Revista Cercului literar". Fără îndoială că la formarea gîndiriicritice a lui Eugen Todoran a contribuit și atmosfera intelectuală de la Universitatea clujeană, cu marii ei profesori, Sextil Pușcariu, Dimitrie Popovici, Lucian Blaga, D. D. Roșca, Liviu Rusu și alții. și efervescența ce a „Cercul literar” mai ales în caracterizat dezbaterile lui teoretice. Criticul a fost insă de la început conștient de necesitatea unei metode de lucru, a unor mijloace proprii de cercetare și pătrundere a operei literare Deși nu a rămas străin de fenomenul critic contemporan, interesul său s-a îndreptat și spre filosofie (a se vedea Conica ideilor semnată de el în ,.Revista Cercului”), potrivit îndemnului că Mosofia nu numai că deschide un orizont larg, ciaoferă și fundamentul teoretic al oricărei exegeze. Filosofic l-a facilitat înțelegerea metodei fenomenologice, socotită a fi instrumentul potrivit pentru a pătrunse in universul poetic eminescian. Pentru că, iarăși subliniez faptul, deși a urmărit mișcarea literară a timpului, el s-a îndreptat cu precădere către clasici (vezi din Secțiuni literare, 1973, despre studiile Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Coșbuc, Rebreanu, Bioga, Pârvan, Arghezi). In toate aceste cercetări, ca și in cărțile tratind despre cei doi întemeietori, ai poeziei și criticii noastre, instrumentele criticii literare, unite cu perspectiva filosofică, sfîrșesc intr-o „sistematică“ proprie. Nu fără temei se vorbește in Eminescu, spre pildă, despre „conceptele gîndirii poetice” sau „structura poeziei și fenomenologia poeticului”, noțiuni се-și râsfring chipul deopotrivă din oglinzile filosofice și literare. Fără a deveni obositor prin trimiteri teoretice și fără a face exces de metodele critice contemporane, utilizează ca măsură conceptele filosofice și noile deschideri critice. Cartea închinată lui Maiorescu este un exemplu in citirea modernă a unei opere despre care s-au scris putea alte cârți îndrăznețe și care-și dezvăluie înțelesurile din perspectiva și cunoașterea prezentului (trecutul în perspectiva prezentului). Fără ostentație, dar sigur pe instrumentul său de lucru, Eugen Todoran urmărește spiritul critic maiorescian, principiile, obiectul și metoda aceluia ce marchează stadiul in care critica literară românească a ajuns la conștiința de sine. Nu vom cita fără un anumit scop una din frazele ce ne pun in temă : „Deși studiile lingvistice nu sunt întreprinse de el cu scopul teoretic al integrării concepției despre limbă intr-o estetică filosofică și cu toată deosebirea de domenii și izvoare, intre teoria lingvistică , teoria limbajului poetic există o unitate de concepție, cit și o finalitate practică unitară in critica lui, de aceea este îndreptățită, metodologic vorbind, considerarea teoriei limbajului ca un prim capitol al esteticii lui. Și aceasta mai ales că de la baza lingvistică precinc putem stabili și o anumită modernitate a esteticii maioresciene, ținind seama de tradiția retoricii clasice, ca disciplină filosofică, in studiile moderne de lingvistică poetică” (p. 25). Criteriile aplicate sunt, după cum ușa se poate vedea, sistematice și științifice. Căci spiritul său critic de tip raționalist consideră opera literară drept un univers constituit pe baza unei gindiri poetice, in cazul marilor creatori, critice, in cazul celor ce încearcă să le descopere valoarea care poate fi cunoscută prii diferite metode de cunoaștere. Critica practicată de Eugen Todoran este deci uina de cunoaștere sistematică și științifică in care metoda fenomenologică, așa cum este ea înțeleasă de către estetica de astăzi, are un rol preponderent, fără a lăsp sa o parte sugestiile venite și din alte direcții, intr-o dialectică critică specifică. Nu ar fi fără rost să arătăm, pe ling,- spiritul critic și stilul de muncă, solidare in acest mare și fructuos efort de cunoaștere, stilul acestui teoretician critic și interpret deopotrivă, sobru, organizat, ordonat, fără podoabe căutate, întotdeauna la obiect, in tradiția unei critici ce se dorește „științifică“, adecvind expresia ia cercetare și cunoaștere, după cum se poate vedea și din citatul de mai sus Eugen Todoran, asemenea lui Șerban Cioculescu, nu are alte nostalgii in afara criticii, al cărei oficiu ține de structurile sale lăuntrice. Rezultatele de pină acum sunt grăitoare, fiind îndreptățiți să le așteptăm cu aceeași bucurie pe cele viitoare. ION MAXIM Spirit critic și cunoaștere literară aniversări EUGEN TODORAN „Trecut-au anii...” Sunt 22 de ani de atunci. Ne-am intimpinat In gară, într-o zece seară de octombrie. Veneai din Cluj, eu venisem, cu cîteva zile mai curînd, din București. Găsisem, in acele zile, un mare prieten in ființa, cugetul și sufletul decanului nostru dinții, profesorul Nicolae Apostolescu. Deși veneam din părți diferite ale țării, am aflat, din chiar acea primă seară, ’ntre noi, o punte, pe care o duraseră veacurile vechi ale aceleiași istorii. Pe ea am pășit, la început cu sfială, dar și cu încredere, întîmpinîndu-ne în noua cetate a filologiei românești. Multe, din ce în ce mai multe generații de studenți asociază numele noastre, atunci cînd își amintesc de anii uceniciei. Contopirea numelor noastre, uneori numai glumită, ne-a bucurat, pe amîndoi, deopotrivă Popasul tău, la 60 de ani, înseamnă pentru noi toți cei din juru-ți un îndemn la o gravă confruntare cu noi înșine, cu ceea ce am făptuit, pină acum, și — mai cu seamă — cu ceea ce ne cămine a săvîrși. Cursurile tale, scrisul tău, gîndul tău românesc și transilvan sunt, pentru toți cîți te știm și te iubim, tot atitea repere ale demnității și ale omeniei. Fie-ți, deci, viața, pe care ți-o dorim lungă și senină, însoțită de alaiul bucuriilor durabile. Eugen Todoran ! Pină la această răspîntie a drumului tău, nu-mi dădusem încă seama că versul care cu ..Trecut-au anii“ nu implică un începe sentiment al irosirii, ci, dimpotrivă, unul al sporului și al dăruirii. Să ne trăiești intru mulți și rodnici ani, „împresuratule de aștri ". 6. S TOHANEANU Exeget al lui Eminescu Din 1945 cînd, in „Revista Cercului Literar de la Sibiu, a publicat studiul Hyperion demonic, și pină ia ultimele articole scrise recent. Eugen Todoran a manifestat un interes constant fată de opera Poetului nostru național. Sinteza acestor preocupări de citeva decenii o reprezintă masivul tom Eminescu, apărut în 1972 la Editura Minerva, care il va impune pe autor printre exegeții de prestigiu ai creației eminesciene. Intemeindu-și demersul pe convingerea că opera artistică are o dimensiune ideală, dincolo de materia imaginilor ce o compun, dar cu această dimensiune nu trebuie privită ca simplă,filosofie poetizată", ci ca un principiu dinamic-spiritual, o realitate imanentă poeziei. E. Todoran studiază mai întii dialectica raporturilor dintre imagine și idee, demonstrînd primordialitatea celei dinții intr-un proces în care ideea are doar funcția de a lărgi semnificația și a spori dimensiunea sentimentului. In poezie, așadar nu se va vorbi de metafore care ar corespunde unor intuiții filosofice, ci de funcția filosofică a metaforei, iar metoda care urmărește geneza gîndirii poetice nu va sublinia problema ideogenică (procesul elaborării conceptelor), ci pe aceea imagogenică, adică producerea imaginilor. Aceasta va fi metoda pe care E. Todoran o va aplica cu rigoare în analiza și interpretarea conceptelor fundamentale ale gîndirii poetice eminesciene : Ființa universului și dialectica naturii ; Lumea în timp și spațiu , Mitul românesc ; Istoria, eroul, tragicul etc. Pentru o aprofundare a sensurilor ideii, incluse în imaginea artistică, Eugen Todoran consideră că cea mai nimerită cale ar fi analiza fenomenologică, singura în măsură să dezvăluie straturile diverse ale sensului Incorporat in expresia poetică eminesciană, prin funcțiile metaforei care sînt : magică, simbolică, mitică, filosofică și fenomenologică. în ultimul capitol al cărții, autorul încearcă o asemenea analiză pe textele eminesciene, dar aceasta rămîne mai curînd o premisă teoretică și un model, decît o exegeză propriu-zisă, căci argumentația se sprijină pe un număr limitat de exemple, fără a se extinde asupra întregii creații a poetului. Subliniem, totuși, această idee, prezentă, de altfel, și în studiile ulterioare ale autorului, deoarece vedem în ea nucleul unei virtuale Fenomenologii operei literare pe care, dată fiind temeiniacia exegetului, o așteptăm cu legitimă curiozitate. Așadar, construindu-și o solidă bază teoretică, E. Todoran se angajează în operația de refacere a universului gîndirii eminesciene, pornind de la individualizarea aspectelor ei fundamentale, a profundelor afinități ce le unesc intr-o viziune de o tulburătoare unitate la nivelul tuturor compartimentelor operei : poezie, proză, teatru. O astfel de întreprindere presupune desigur și riscul unor confruntări cu opinii consacrate, acceptarea sau respingerea unor teze ..clasicizate", ca să spunem așa, prin tradiție. Autorul iși asumă un asemenea risc și, dovedind un larg orizont literar și filosofic, procedează la o valorificare critică a tot ceea ce s-a scris semnificativ pînă acum despre Eminescu. E. Todoran nu se mulțumește însă doar cu o situare a lui Eminescu în cadrele spiritualității romantice, exegetul caută, dimpotrivă, să surprindă profilul Poetului din totdeauna, clasic și modern în egală măsură al unui Eminescu, dincolo de romantism, poet modern. Am citat, de fapt, titlul unei contribuții a autorului la colocviul consacrat lui Eminescu de către Universitatea Sorbona, ale cărui lucrări au fost recent publicate de Editura „Junimea“, în volumul Eminescu după Eminescu. Desprindem din această contribuție cîteva rînduri pe care le socotim revelatorii pentru gîndul ce alimentează întreaga exegeză eminesciană a lui Eugen Todoran : „Prin această deschidere a operei este Eminescu un poet modern. In a cărui forță imagistică descoperim, printr-un fond de creștere a ei, dincolo de romantismul lui, forma primară a poeziei, într-o „geneză a gîndirii poetice", ceea ce de fapt este mai modern în poezie. El nu este numai un poet al epocii lui, un întemeietor de limbă poetică, ci mereu un poet al nostru, într-un »eon« în care«după Eminescu» însemnează«Eminescu»" L CHEIE-PANTEA La „Revista Cercului literar” Activitatea lui Eugen Todoran la Revista Cercului literar (Sibiu, 1945), manifestată, număr de număr, prin studii, cronici și note, merită rememorată prin prisma evoluției ulterioare și a poziției profesorului de la Universitatea timișoreană în istoria și critica noastră literară contemporană. La cîțiva buni ani de la debutul publicistic, recentul absolvent al Facultății de filozofie și litere de la Cluj, elev al lui D. Popovici, își conturează în paginile revistei grupului căruia ii aparținea, al cărui „manifest" îl semnase în 1943, un profil spiritual distinct, cu un cîmp de observație, o concepție și o metodă schițate cu claritate și siguranță Dacă într-o scurtă însemnare asupra lui Pompiliu Constantinescu semnala, prin afinitate și adeziune, sobrietatea și probitatea criticului, subliniind avantajul poziții de pe care se declanșează privirea întregului, ca rezultat al înseși ideii „generatoare", în două dense articole (Kant și pacea eternă și Cogito In filosofia lui Husserl, Eugen Todoran își relevă pe deplin concludent propensiunea spre studiul filozofiei la izvoare de prim ordin, gustul pentru cuprinderea și disocierea valorilor, opțiunea pentru orientările moderne în elaborarea unei metodologii proprii. Tendințe în evoluția literaturii (Nr. 4, aprilie 1945) este un studiu consistent, cu valoare de sinteză și totodată de program. Cu toată abundența întrebărilor am zice cvasi-retorice (în ce fel se prefigurează viitorul ideologiei literaturii noastre ? Ce curs va avea literatura română în viitor ? Care este metoda prin care poate fi cuprins obiectul operei de artă ? etc.), autorul nu urmărește prognoza, prin aproximări și probabilități, ci își rînduiește temeinic și limpede certitudinile : „în fața complexității elementelor care, intrînd în artă, converg în a da intuiția unei valori, tendințele actuale ale spiritului european au corectat critica tradițională ..." „Actul dorinței estetice este acela care găsește în frumosul însuși valoarea, o dorință neturburată de nici o intenție decât aceea de a cuprinde valoarea pentru ea însăși, nicit metoda cuprinderii frumosului, care este obiectul artei, va trebui să plece de la ceea ce oferă intuiția unei valori înaintea oricărui punct de vedere" . .. „Axiologică prin obiect, critica devine fenomenologică prin metodă" Aplicarea unui atare principiu de investigație și exegeză se va face curînd (nr. 6—8 din iunie-iulie 1945) în Hyperion demonic, care, cu toată limitarea firească la un singur dar determinant aspect, ne apare astăzi ca o prefigurare a masivului Eminescu (Minerva, 1972), îmbogățită și nuanțată în perspectivele ei ideologice, prin încorporarea sensului însuși a culturii noastre actuale, această poziție fermă în concepție, viziune și mijloace de interpretare, va rodi de-a lungul anilor cristalizîndu-se intr-o operă unitară, purtînd pecetea exemplarității în sobrietate și probitate. DELIU PETROIU Scriitori clasici în viziunea lui Eugen Todoran Epoca marilor clasici, cum este denumită literatura română din a doua jumătate a secolului trecut, reprezintă, fără îndoială un prim moment, esențial, de maturizare din interior a literaturii române, care-și dă acum întreaga măsură a valorii ei prin scriitori ca : Eminescu, I. L. Caragiale, I. Creangă, I. Slavici, B. Delavrancea, Coșbuc și alții. Printre cercetătorii care și-au consacrat o bună parte a scrisului lor acestei perioade se numără și E. Todoran. Să amintim, deocamdată, aici, volumele Secțiuni literare, Eminescu și recentul studiu T. Maiorescu. Pentru Eugen Todoran, epoca marilor clasici reprezintă o etapă extrem de importantă pentru întreaga evoluție ulterioară a literaturii române. Percepută în acest fel, o întinsă perioadă de istorie literară încetează să rămînă o sumă de date și opere într-o cronologie strictă și prinde viață ca parte organică a unui fenomen extrem de complex cum este cel al literaturii. Cele mai multe din studiile lui E. Todoran, cu privire la scriitorii noștri clasici, au la bază cursuri universitare, ținute de profesorul Todoran, ani de-a rîndul, la Facultatea de filologie a Universității din Timișoara. Cursul universitar era pentru profesorul E. Todoran un excelent laborator de lucru, în care idei și puncte de vedere personale, izvorîte din lecturi bogate și îndelungi, erau supuse unei analize severe și detaliate, pentru a se ajunge la o concluzie esențială, semnificativă în legătură cu opera scriitorului studiat, încît cursul de literatură era, pentru noi, studenții de atunci, o adevărată experiență intelectuală, nebănuit de bogată pe măsura trecerii anilor. Uimea 'a cursul profesorului Todoran nu numai extraordinara bogăție a informației, perfecta logică interioară în expunerea ideilor ci, mai ales, o anume știință a profesorului de a reface metodic și cu răbdare întreaga demonstrație, pînă în cele mai mici detalii, suscitînd întotdeauna, în ascultătorii săi, întrebări vizînd aspecte și zone mai puțin cercetate ale operei scriitorului analizat. Aceasta a și rămas, dealtfel, una din trăsăturile esențiale ale studiilor lui E. Todoran care, epuizînd datele unei probleme, nu închide, totuși, accesul altor cercetători spre cunoașterea acelei opere. Astfel studiul Eminescu, apărut la editura Minerva, București, 1972, rămîne o interpretare personală, in care asocierea natelor celor mai recente ale istoriei literare cucele ale criticii literare realizează o sinteză a celor mai valoroase idei din cercetarea de pînă acum a operei eminesciene și, pe de altă parte, reprezintă o contribuție reală in surprinderea unor elemente ale poeziei lui Eminescu, prin care poetul român dă străluciri particulare acelor atitudini pe care romantismul, înțeles ca formă de manifestare a spiritului creator, le-a vehiculat adeseori. Interpretarea operei eminesciene se clădește pe o solidă cunoaștere a sistemelor filozofice frecventate de poet și astfel demonstrația, menținută și în acest plan, completează și clarifică, prin metoda propusă, și aplicată de la un capitol la altul, modul în care „conceptele“ gîndirii poetice eminesciene se organizează, în cele din urmă, ca elemente componente ale unei „viziuni poetice" singura în măsură să explice realitatea propriu-zis estetică a creației poetului român. Pentru E. Todoran, T. Maiorescu rămîne un punct esențial de referință, pentru modul exemplar in care opera lui a conciliat valori de opoziție și afirmație într-o etapă istorică a culturii române, în care lupta pentru cucerirea conștiinței și a expresiei naționale însemna și afirmarea spiritului universalității, ca dialectică a progresului însuși. Scris și menținut într-un înalt spirit polemic, de o particularitate distinctă, studiul lui E. Todoran despre T. Maiorescu se construiește pe o metodă dialectică aplicată riguros și sistematic, ajungîndu-se stabilirea unor concluzii de o certă originalalitate, fapt ce îmbogățește, în teoria literară actuală, capitolul privitor la valorificarea creatoare a moștenirii noastre culturale. Fie că analizează opere literare, fie că dezbat idei ale teoriei și criticii literare, studiile lui E. Todoran se citesc cu o reală plăcere intelectuală, pentru siguranța și eleganța demonstrației, pentru perfecta unitate a părților ce alcătuiesc întregul, legătura asigurată de unitatea de viziune și de metodă a autorului însuși. Toate acestea asigură lui E. Todoran un loc de excepție în critica și teoria literară actuală. RODICA BARBAT