Orizont, 1983 (Anul 34, nr. 1-52)

1983-09-30 / nr. 39

nă) unică în poezia noastră, exercită o fascinație de netăgăduit Poem total­­­iată o realitate poetică rar întîlnită în lirica lumii. Este vorba întîi de problematica fi­losofică întrupată aici, esență și fenomena­litate transferîndu-și recproc dimensiuni­le, celest și teluric, general și particular căutindu-și determinațiile, cum ar spune ginii, zborul lui Hyperion fiind din acest punct de vedere nemarginea cugetul nos­tru Un grai în care s-a putut spune „Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaște. / Și vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naște" și „Nu e nimic și totuși e / O sete care-l soarbe. / E un adînc asemenea / Uitării cele oarbe", este un grai ajuns în miezul Ființei Apoi, în Luceafărul fuzionează nucleul erotic - ca esență a umanului - cu nucleul Naturii , cuprinderea laolaltă a celor patru elemen­te - aerul, ce păstrează „formele perfec­te", focul hyperionic, acvaticul matricial și pămîntul transfigurat­­ se face într-un al cincilea, etherul în care are loc Dialogul revelator. Polaritățile uman / cosmic, e­­tern / pieritor etc. se contrag într-o nouă fire, la fel ca și relația vis / realitate, ter­meni care își transferă valențele. în al trei­lea rînd, Luceafărul este poemul unui ethos profund, privind căutarea adevărului inte­rior al ființei, în care aparenta damnare - în limitat, pentru Cătălina și Cătălin, în nelimitat, pentru Hyperion - devine salvare prin autocunoaștere. Pe de altă parte, tehnic judecind poemul, suma procedeelor de a fi, liricul și epicul, dramaticul și sa­piențialul, ca și ambivalența clasic (legi­tate și măreție senină) - romantic (tumul­tul cosmic provocînd răsturnări radicale) singularizează o dată mai mult poemul. Și totuși, poem total în sine. Luceafărul - în vîrstă acum de o veșnicie plus o sută de ani - nu reprezintă cu adevărat inte­gralitatea eminesciană, ci doar fața noc­turnă a acesteia, dacă putem spune astfel să nu uităm, însă chipul diurn, de o egală însemnătate pentru psihologia poetului. Dan C. MIHĂILESCU иишяшиияиииишииииииишииимииишиииии| C. Noica. In Luceafărul se afirmă gîndul capital , etern și efemer, sacru și profan devin egale, pentru că, dacă vremelnicia făptuirii umane nu poate accede, prin în­săși condif­a sa, la perfecțiune, nici Ne­murirea nu este perfectă („noi nu cunoaș­tem moarte", arată Demiurgul). A nu cunoaște moartea această dimensiune e­­sențială a ceea ce este, iată tragicul ab­solut, echivalînd cu a nu cunoaște viața în integralitatea ei. Și tot în Luceafărul gîndul românesc capătă viziunea supremă a Ori­ • ? • Istorie literară ------------------------------ ORIZONT DESCHIDEREA SPRE ORIGINAR O carte despre Eminescu, intr-un mo­ment cind exegeza celui mai mare poet român pare a-și fi definit si circumscris perspectivele constituie o încercare teme­rară. Ce se poate spune in plus față de ceea ce s-a mai spus? Și ce perspective de adîncime ar mai putea revela opera celui ce poate fi socotit, pe drept cuvînt, întemeietor al limbii și sensibilității poe­tice moderne, „omul deplin al culturii ro­mânești?". După o prestigioasă și activă prezență publicistică („omologată", la timpul potrivit, prin două importante pre­mii) criticul Dan C. Mihăilescu debutează cu o tulburătoare și profundă carte,­­) scrisă cu ardoare și patos, intr-un limbaj critic bogat, sugestiv, pe alocuri senzual, „contaminat" și răscolit de melosul emines­cian care, distilîndu-și esențele și lăsin­du-se descifrat pe alocuri, și-a păstrat mi­reasma interioară. Pornind de la conceptul (convențional, în parte) al energiei creatoare­­ prin care se constituie și dezvăluie Eul emines­cian, integrind și «d­esfășurind armonic su­ma de contrarii care-l compun, pentru a se regăsi, după mistuitoarea combustie in ireductibila unitate a Ființei, Dan C. Mi­hăilescu își pune o întrebare, pe cit de sim­plă, pe atit de neașteptată, cum simte poetul?, imaginind o poetică senzitivă pe care o scrie analizind meticulos senzitivi­­tatea eminesciană din câteva perspective ce deschid amplu orizontul discuției; dis­cuția critică va avansa, pe de o parte, spre dimensiunea inconștientului (devenind o lectură simbolico-mitică inspirată, în parte, de psiho-critică), pe de alta spre tărâmul originar al Ființei (devenind, in același timp, o lectură ontologică), ambele pers­pective fiind integrate unei critici estetice in care intuiția, gustul, analiza stilistică și judecata estetică operează fără încetare, oglindindu-se și-n limbajul critic sugestiv, pasionat, metaforic. Textul devine astfel o veritabilă hermeneutică, cuvintul poetic fiind re­ interpretat și re­ definit din pers­pectivele simbolică, mitică, stil­isti­că-este­tică, ontologică. Autorul trimite în perma­nență la exegeza eminesciană clasică, va­­lorificînd idei consonante cu propria-i po­ziție, preferind totuși „noua critică” (ter­­men convențional și generator de false dis­pute ; „noua critică" este mai curînd înnoi­tă și înnoitoare, orice demers critic, oricît de organizat și supus rigorilor unei meto­de fiind „marcat", în ultima instanță, de intervenția subiectului ce preferă o anume metodă, și care prin această preferință chiar imprimă un sens anume discursului critic). Dan C. Mihăilescu nu cade în capcana falsei „dileme". Cu intuiție și discernă­­mînt, păstrînd echilibrul și proporțiile nu absolutizează nici un tip de lectură, nici o metodă, urmărindu-și cu perseverență ideea ce străbate axial întregul eseu: poetica eminesciană gravitează spre spațiul origi­nar al Ființei. Acuitatea ori profunzimea trăirii senzorial-afective nu rămîn nicicind „la suprafață", în dimensiunea sieși sufi­cientă a percepției, ci se deschid spre spa­țiul întemeietor al Unității Originare, tra­­versînd (în și prin mișcarea acestei deschi­deri) lumea simbolurilor și a mitului. Sim­bolul însuși (organizat în structurile coe­rente ale mitului) trimite spre originar, a­­ceastă „regresie spre începuturi" (pe care ontologia o va pune în adevărata ei lu­mină, dezvăluindu-i profunda semnifica­ție) fiind relevată plastic de o anume con­stelație simbolică, integrabilă, in final, a­­riei selenare. „Regresia spre Originar" sugerată de tărâmul imaginar-simbolic nu se suprapune, evident, cu regresia spre tărâmul originar al Ființei, act întemeietor ce transcede atât inconștientul cit și timpul conștiinței co­mune, pentru a impune spațiul atoatecu­­prinzător al Principiului unic, dar Origina­rul spre care trimite constelația simbolică specific eminesciană gravitează spre ori­ginarul Ființei. Mai exact, originarul Fiin­ței se expune prin limbajul simbolic, „în­cărcătura" ontologică împînzind pînă la saturație „motivele", spațiile, nucleele te­matice eminesciene. De aceea originarul trebuie înțeles, în studiul de față, cel mai adesea în dublu sens: mitic — și — ontolo­gic, departajarea celor două „perspective" fiind, uneori, imposibilă, cu atît mai mult cu cit, cel mai adesea, originarul mitic anunță originarul ontologic. Atingerea unificatoare va fi semnul sub care se va petrece actul vederii, „privirea fiind înțeleasă astfel ca o nuntă, ca o ini­țiere sau ca o comuniune spirituală mult mai directă și mai profundă decît însuși nivelul tactil” (p. 87). Energia creatoare a eului se trans­pune in raza privirii, atrage cu o magnetică putere privirea iubitei și realizează „transferul reciproc al datelor esențiale" sub cerul deschis al vederii ab­solute care transfigurează privirea și­ o preschimbă în Vedere-de-Sine. Aceasta ar fi schița sumară a unui întreg capitol (Poetica vederii) în care analiza progre­sează in profunzime, pînă la punctul cul­minant care ar fi, după opinia noastră, in­terpretarea Luceafărului dintr-o perspectivă originală și seducătoare. In poem - spune criticul - „vom afla suma eminesciană a poeticii vederii prin transferul energiei cos­mice pe cale vizuală către energiile uma­ne și transfigurarea acestora (metamorfoza lui Călin) la nivel de înțelegere sacrală a actului iubirii* (p. 122). Interpretarea poe­mului este comparabilă, prin frumusețea și profunzimea ei, cu cele­ cîteva interpre­­tări-model prezentate-n exegeza emines­ciană. Iubirea care se naște — prin iniție­rea vizuală — între Cătălina și Hyperion se va împlini și desăvîrși, în cele din urmă, prin iubirea lui Cătălin. Umanul nu va fi înfrînt de puterea transcendenței ci se va lăsa ademenit și purtat in sfera originară spre care a și aspirat dealtfel, dintotdea­­una. Cătălin este supus unui „proces de hyperionizare", iubirea pămîntească deve­nind, în cele din urmă, sacră. Privirea se preschimbă-n Vedere și se deschide spre orizontul fără de margini al Ființei; atmosfera originară e sugerată, la Eminescu, de un simbol-cheie: luna. Ulti­mul capitol (Poetica selenară) își propune să dezvăluie contextele-n care „luna de­vine efigie a spiritului, sumă energetică inițiatoare, energia asumată Respingînd clișeul și preferind ontologic", o lectură ontologică, fără a neglija interpretarea psihocritică. Dan C. Mihăilescu propune o serie de analize în care acest simbol spe­cific romantic se detașează net de recu­zita convențională și instituie un spațiu ne­mărginit în care (și prin care) energia se­lenară („voluptoasa văpaie") poate lucra in voie. „Marca energiei selenare este cu­noașterea ca experiență totalitară a ființei, ca dar­ limita, a cânui consecință va fi re­concilierea contrariilor; aceasta apare fie sub forma unei seninătăți contemplative, fie sub forma energiei întruchipate în vis și chiar în visul în vis, fie ca simplă somnie aducătoare de uitare, fie ca proces mne­­matic efervescent" (p. 169). Cartea lui Dan C. Mihăilescu impresio­nează un atit prin dorința de a participa la „modernizarea" exegezei eminesciene, printr-un demers hermeneutic la care con­tribuția „noii critici" este echilibrată ferm de o critică impresionistă și stilistico-este­­tică, paralelă, cît mai ales prin perspec­tiva ontologică pe care o relevă și propu­ne, prin rostirea pornită, nu dinafara, ci — în unele memorabile pagini — din interio­rul gîndului filosofic. Hotărit lucru, în um­bra criticului veghează filosoful și, nu în ultimul rînd, poetul. Corneliu MIRCEA *)Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, 1982. (Urmare din pag­a­­ tul Neapole. ф Societatea „Lite­ratorul" se destramă, ф Tatăl și fratele lui Eminescu îl vizitează pe poet la sanatoriul „Caritas". ф I. Nădejde ia atitudine, în „Contemporanul", împotriva epi­gramei lui Al. Macedonski. ф Mark Twain publică povestirea autobiografică Life on Mississippi (Viața pe Mississippi), ф (i­. Ventura publică în L'Indépen­dance Roumaine articolul Un hom­me mort împotriva lui Macedon­ski (explicarea acestuia va apă­rea abia în 1892 in revista „Li­teratorul" г „nu era decît un simplu exercițiu..."). Ф însoțit de doctorul Kremnitz, Maiorescu îl vizitează pe Eminescu la sanato­riul Șuțu. ф 1 SEPTEMBRIE. Ma­cedonski publică o nouă epigra­mă în „Literatorul", împotriva lui Grigore Ventura. ф „Româ­nia liberă" publică o informație privind asocierea oamenilor de bine pentru întrajutorarea lui E­­minescu. ф 9 SEPTEMBRIE. A­­pare, în „Familia", poezia Pe lângă plopii fără soț, însoțită de o notiță asupra stării sănătății poetului. ф Revista „Educatorul" anunță că Eleonora Tănăsescu (viitoarea soție a lui Ioan Sla­vici) a acceptat direcția Școlii de fete din Sibiu. ф Se naște poetul american Williams Carlos Wil­liams. ф Moare Al. Lambrior. ф Moare Ivan Turgheniev. ф 30 SEPTEMBRIE. într-un răspuns la zvonurile despre boala lui E­minescu, ziarul „Curierul Capita­lei" scrie „Eminescu este bolnav de astă-vară, dar este mai mult de o lună de cînd am cetit că merge spre însănătoșire", ф Are loc premiera piesei Daisy Miller de Henry James, ф Naționalul bucureștean își redeschide sta­giunea cu piesa Fata de la Co­­zia de Iuliu I. Roșca. ф La Bucu­rești se deschide Expoziția coope­ratorilor din România. ф „Cu­rierul Capitalei" anunță vînzarea prin licitație a bustului lui Pas­­caly, turnat în bronz, ф 5 OC­TOMBRIE. Intr-o notiță trimisă lui Grigore Ventura, Titu Maiorescu anunță pentru 14 octombrie o conferință în sala Ateneului, prezentată de Vasile Alecsandri. Prețul de intrare - 2 lei, sumele urmînd a fi destinate ajutorului pentru Eminescu. ф La capitolul știrilor de senzație, „Curierul Capitalei" anunță că la Teatrul din Saint-Etienne, un actor a în­nebunit pe scenă. ф 14 OCTOM­BRIE. La rubrica „Cronica zilei", ziarul „Românul" anunță confe­rința de la Ateneu susținută de Vasile Alecsandri. ф în „Curierul Capitalei" apare o știre falsă cu privire la moartea Creangă. ф Apare eseul lui Ion Walt Whitman de Richard Maurice Виске. ф „Curierul Capitalei" a­­nunță strîngerea sumei de 1.500 lei în urma conferinței susținu­te de Vasile Alecsandri. („Un a­­devărat prînz regesc care ar tre­bui să se repete mai des"­­ L'Independance Roumaine­, ф Serată literară la Junimea, ф într-o scrisoare către Gheorghe Eminovici, Titu Maiorescu comunică hotărîrea de a-l trimi­­i­te pe poet la Institutul de alie­nați din Viena, „pe cheltuiala noastră". ф 1 NOIEMBRIE. Emi­nescu pleacă la Viena însoțit de I. Chibici. La gară este așteptat de Constantin Popasu și Dimitrie Docan. ф Aglaia Drogli recită la o serată a societății teatrale de amatori din Cernăuți poezia Domnița și robul de Mihail Cor­nea. ф Apare în „Familia" poe­zia Și dacă... ф 1 DECEM­BRIE. Maiorescu citește cîteva poezii de Mihai Eminescu la o serată a Junimii. ф La Teatrul Național are loc un festival or­ganizat de Societatea „Literato­rul", în scopul strîngerii de fon­duri pentru turnarea în bronz a bustului lui Dimitrie Bolintinea­­nu. ф Maiorescu lucrează („a­­proape zilnic, pînă la orele 2 și 3 noaptea") la volumul Poeziilor lui Mihai Eminescu. ф „Familia" anunță tipărirea în volum a poe­ziilor lui Eminescu. Ф Se inau­gurează calea ferată Titu Tîrgoviște. ф 22 DECEMBRIE. „A apărut în editura librăriei Socec din București POEZIILE lui Eminescu într-un splendid volum de 300 pag. care face cea mai mare onoare artei tipografice" („Românul"). ф „Familia" anunță un bal, „din al cărui folos, jumă­tate va fi destinat pentru vinde­carea nefericitului poet Emines­cu" ф 31 DECEMBRIE. La Viena Titu Maiorescu proiectează pen­tru a doua zi o vizită la Dö­bling ... V_______________

Next