Orizont, 1983 (Anul 34, nr. 1-52)
1983-09-30 / nr. 39
nă) unică în poezia noastră, exercită o fascinație de netăgăduit Poem totaliată o realitate poetică rar întîlnită în lirica lumii. Este vorba întîi de problematica filosofică întrupată aici, esență și fenomenalitate transferîndu-și recproc dimensiunile, celest și teluric, general și particular căutindu-și determinațiile, cum ar spune ginii, zborul lui Hyperion fiind din acest punct de vedere nemarginea cugetul nostru Un grai în care s-a putut spune „Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaște. / Și vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naște" și „Nu e nimic și totuși e / O sete care-l soarbe. / E un adînc asemenea / Uitării cele oarbe", este un grai ajuns în miezul Ființei Apoi, în Luceafărul fuzionează nucleul erotic - ca esență a umanului - cu nucleul Naturii , cuprinderea laolaltă a celor patru elemente - aerul, ce păstrează „formele perfecte", focul hyperionic, acvaticul matricial și pămîntul transfigurat se face într-un al cincilea, etherul în care are loc Dialogul revelator. Polaritățile uman / cosmic, etern / pieritor etc. se contrag într-o nouă fire, la fel ca și relația vis / realitate, termeni care își transferă valențele. în al treilea rînd, Luceafărul este poemul unui ethos profund, privind căutarea adevărului interior al ființei, în care aparenta damnare - în limitat, pentru Cătălina și Cătălin, în nelimitat, pentru Hyperion - devine salvare prin autocunoaștere. Pe de altă parte, tehnic judecind poemul, suma procedeelor de a fi, liricul și epicul, dramaticul și sapiențialul, ca și ambivalența clasic (legitate și măreție senină) - romantic (tumultul cosmic provocînd răsturnări radicale) singularizează o dată mai mult poemul. Și totuși, poem total în sine. Luceafărul - în vîrstă acum de o veșnicie plus o sută de ani - nu reprezintă cu adevărat integralitatea eminesciană, ci doar fața nocturnă a acesteia, dacă putem spune astfel să nu uităm, însă chipul diurn, de o egală însemnătate pentru psihologia poetului. Dan C. MIHĂILESCU иишяшиияиииишииииииишииимииишиииии| C. Noica. In Luceafărul se afirmă gîndul capital , etern și efemer, sacru și profan devin egale, pentru că, dacă vremelnicia făptuirii umane nu poate accede, prin însăși condifa sa, la perfecțiune, nici Nemurirea nu este perfectă („noi nu cunoaștem moarte", arată Demiurgul). A nu cunoaște moartea această dimensiune esențială a ceea ce este, iată tragicul absolut, echivalînd cu a nu cunoaște viața în integralitatea ei. Și tot în Luceafărul gîndul românesc capătă viziunea supremă a Ori • ? • Istorie literară ------------------------------ ORIZONT DESCHIDEREA SPRE ORIGINAR O carte despre Eminescu, intr-un moment cind exegeza celui mai mare poet român pare a-și fi definit si circumscris perspectivele constituie o încercare temerară. Ce se poate spune in plus față de ceea ce s-a mai spus? Și ce perspective de adîncime ar mai putea revela opera celui ce poate fi socotit, pe drept cuvînt, întemeietor al limbii și sensibilității poetice moderne, „omul deplin al culturii românești?". După o prestigioasă și activă prezență publicistică („omologată", la timpul potrivit, prin două importante premii) criticul Dan C. Mihăilescu debutează cu o tulburătoare și profundă carte,) scrisă cu ardoare și patos, intr-un limbaj critic bogat, sugestiv, pe alocuri senzual, „contaminat" și răscolit de melosul eminescian care, distilîndu-și esențele și lăsindu-se descifrat pe alocuri, și-a păstrat mireasma interioară. Pornind de la conceptul (convențional, în parte) al energiei creatoare prin care se constituie și dezvăluie Eul eminescian, integrind și «desfășurind armonic suma de contrarii care-l compun, pentru a se regăsi, după mistuitoarea combustie in ireductibila unitate a Ființei, Dan C. Mihăilescu își pune o întrebare, pe cit de simplă, pe atit de neașteptată, cum simte poetul?, imaginind o poetică senzitivă pe care o scrie analizind meticulos senzitivitatea eminesciană din câteva perspective ce deschid amplu orizontul discuției; discuția critică va avansa, pe de o parte, spre dimensiunea inconștientului (devenind o lectură simbolico-mitică inspirată, în parte, de psiho-critică), pe de alta spre tărâmul originar al Ființei (devenind, in același timp, o lectură ontologică), ambele perspective fiind integrate unei critici estetice in care intuiția, gustul, analiza stilistică și judecata estetică operează fără încetare, oglindindu-se și-n limbajul critic sugestiv, pasionat, metaforic. Textul devine astfel o veritabilă hermeneutică, cuvintul poetic fiind re interpretat și re definit din perspectivele simbolică, mitică, stilistică-estetică, ontologică. Autorul trimite în permanență la exegeza eminesciană clasică, valorificînd idei consonante cu propria-i poziție, preferind totuși „noua critică” (termen convențional și generator de false dispute ; „noua critică" este mai curînd înnoită și înnoitoare, orice demers critic, oricît de organizat și supus rigorilor unei metode fiind „marcat", în ultima instanță, de intervenția subiectului ce preferă o anume metodă, și care prin această preferință chiar imprimă un sens anume discursului critic). Dan C. Mihăilescu nu cade în capcana falsei „dileme". Cu intuiție și discernămînt, păstrînd echilibrul și proporțiile nu absolutizează nici un tip de lectură, nici o metodă, urmărindu-și cu perseverență ideea ce străbate axial întregul eseu: poetica eminesciană gravitează spre spațiul originar al Ființei. Acuitatea ori profunzimea trăirii senzorial-afective nu rămîn nicicind „la suprafață", în dimensiunea sieși suficientă a percepției, ci se deschid spre spațiul întemeietor al Unității Originare, traversînd (în și prin mișcarea acestei deschideri) lumea simbolurilor și a mitului. Simbolul însuși (organizat în structurile coerente ale mitului) trimite spre originar, această „regresie spre începuturi" (pe care ontologia o va pune în adevărata ei lumină, dezvăluindu-i profunda semnificație) fiind relevată plastic de o anume constelație simbolică, integrabilă, in final, ariei selenare. „Regresia spre Originar" sugerată de tărâmul imaginar-simbolic nu se suprapune, evident, cu regresia spre tărâmul originar al Ființei, act întemeietor ce transcede atât inconștientul cit și timpul conștiinței comune, pentru a impune spațiul atoatecuprinzător al Principiului unic, dar Originarul spre care trimite constelația simbolică specific eminesciană gravitează spre originarul Ființei. Mai exact, originarul Ființei se expune prin limbajul simbolic, „încărcătura" ontologică împînzind pînă la saturație „motivele", spațiile, nucleele tematice eminesciene. De aceea originarul trebuie înțeles, în studiul de față, cel mai adesea în dublu sens: mitic — și — ontologic, departajarea celor două „perspective" fiind, uneori, imposibilă, cu atît mai mult cu cit, cel mai adesea, originarul mitic anunță originarul ontologic. Atingerea unificatoare va fi semnul sub care se va petrece actul vederii, „privirea fiind înțeleasă astfel ca o nuntă, ca o inițiere sau ca o comuniune spirituală mult mai directă și mai profundă decît însuși nivelul tactil” (p. 87). Energia creatoare a eului se transpune in raza privirii, atrage cu o magnetică putere privirea iubitei și realizează „transferul reciproc al datelor esențiale" sub cerul deschis al vederii absolute care transfigurează privirea și o preschimbă în Vedere-de-Sine. Aceasta ar fi schița sumară a unui întreg capitol (Poetica vederii) în care analiza progresează in profunzime, pînă la punctul culminant care ar fi, după opinia noastră, interpretarea Luceafărului dintr-o perspectivă originală și seducătoare. In poem - spune criticul - „vom afla suma eminesciană a poeticii vederii prin transferul energiei cosmice pe cale vizuală către energiile umane și transfigurarea acestora (metamorfoza lui Călin) la nivel de înțelegere sacrală a actului iubirii* (p. 122). Interpretarea poemului este comparabilă, prin frumusețea și profunzimea ei, cu cele cîteva interpretări-model prezentate-n exegeza eminesciană. Iubirea care se naște — prin inițierea vizuală — între Cătălina și Hyperion se va împlini și desăvîrși, în cele din urmă, prin iubirea lui Cătălin. Umanul nu va fi înfrînt de puterea transcendenței ci se va lăsa ademenit și purtat in sfera originară spre care a și aspirat dealtfel, dintotdeauna. Cătălin este supus unui „proces de hyperionizare", iubirea pămîntească devenind, în cele din urmă, sacră. Privirea se preschimbă-n Vedere și se deschide spre orizontul fără de margini al Ființei; atmosfera originară e sugerată, la Eminescu, de un simbol-cheie: luna. Ultimul capitol (Poetica selenară) își propune să dezvăluie contextele-n care „luna devine efigie a spiritului, sumă energetică inițiatoare, energia asumată Respingînd clișeul și preferind ontologic", o lectură ontologică, fără a neglija interpretarea psihocritică. Dan C. Mihăilescu propune o serie de analize în care acest simbol specific romantic se detașează net de recuzita convențională și instituie un spațiu nemărginit în care (și prin care) energia selenară („voluptoasa văpaie") poate lucra in voie. „Marca energiei selenare este cunoașterea ca experiență totalitară a ființei, ca dar limita, a cânui consecință va fi reconcilierea contrariilor; aceasta apare fie sub forma unei seninătăți contemplative, fie sub forma energiei întruchipate în vis și chiar în visul în vis, fie ca simplă somnie aducătoare de uitare, fie ca proces mnematic efervescent" (p. 169). Cartea lui Dan C. Mihăilescu impresionează un atit prin dorința de a participa la „modernizarea" exegezei eminesciene, printr-un demers hermeneutic la care contribuția „noii critici" este echilibrată ferm de o critică impresionistă și stilistico-estetică, paralelă, cît mai ales prin perspectiva ontologică pe care o relevă și propune, prin rostirea pornită, nu dinafara, ci — în unele memorabile pagini — din interiorul gîndului filosofic. Hotărit lucru, în umbra criticului veghează filosoful și, nu în ultimul rînd, poetul. Corneliu MIRCEA *)Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, 1982. (Urmare din paga tul Neapole. ф Societatea „Literatorul" se destramă, ф Tatăl și fratele lui Eminescu îl vizitează pe poet la sanatoriul „Caritas". ф I. Nădejde ia atitudine, în „Contemporanul", împotriva epigramei lui Al. Macedonski. ф Mark Twain publică povestirea autobiografică Life on Mississippi (Viața pe Mississippi), ф (i. Ventura publică în L'Indépendance Roumaine articolul Un homme mort împotriva lui Macedonski (explicarea acestuia va apărea abia în 1892 in revista „Literatorul" г „nu era decît un simplu exercițiu..."). Ф însoțit de doctorul Kremnitz, Maiorescu îl vizitează pe Eminescu la sanatoriul Șuțu. ф 1 SEPTEMBRIE. Macedonski publică o nouă epigramă în „Literatorul", împotriva lui Grigore Ventura. ф „România liberă" publică o informație privind asocierea oamenilor de bine pentru întrajutorarea lui Eminescu. ф 9 SEPTEMBRIE. Apare, în „Familia", poezia Pe lângă plopii fără soț, însoțită de o notiță asupra stării sănătății poetului. ф Revista „Educatorul" anunță că Eleonora Tănăsescu (viitoarea soție a lui Ioan Slavici) a acceptat direcția Școlii de fete din Sibiu. ф Se naște poetul american Williams Carlos Williams. ф Moare Al. Lambrior. ф Moare Ivan Turgheniev. ф 30 SEPTEMBRIE. într-un răspuns la zvonurile despre boala lui Eminescu, ziarul „Curierul Capitalei" scrie „Eminescu este bolnav de astă-vară, dar este mai mult de o lună de cînd am cetit că merge spre însănătoșire", ф Are loc premiera piesei Daisy Miller de Henry James, ф Naționalul bucureștean își redeschide stagiunea cu piesa Fata de la Cozia de Iuliu I. Roșca. ф La București se deschide Expoziția cooperatorilor din România. ф „Curierul Capitalei" anunță vînzarea prin licitație a bustului lui Pascaly, turnat în bronz, ф 5 OCTOMBRIE. Intr-o notiță trimisă lui Grigore Ventura, Titu Maiorescu anunță pentru 14 octombrie o conferință în sala Ateneului, prezentată de Vasile Alecsandri. Prețul de intrare - 2 lei, sumele urmînd a fi destinate ajutorului pentru Eminescu. ф La capitolul știrilor de senzație, „Curierul Capitalei" anunță că la Teatrul din Saint-Etienne, un actor a înnebunit pe scenă. ф 14 OCTOMBRIE. La rubrica „Cronica zilei", ziarul „Românul" anunță conferința de la Ateneu susținută de Vasile Alecsandri. ф în „Curierul Capitalei" apare o știre falsă cu privire la moartea Creangă. ф Apare eseul lui Ion Walt Whitman de Richard Maurice Виске. ф „Curierul Capitalei" anunță strîngerea sumei de 1.500 lei în urma conferinței susținute de Vasile Alecsandri. („Un adevărat prînz regesc care ar trebui să se repete mai des" L'Independance Roumaine, ф Serată literară la Junimea, ф într-o scrisoare către Gheorghe Eminovici, Titu Maiorescu comunică hotărîrea de a-l trimiite pe poet la Institutul de alienați din Viena, „pe cheltuiala noastră". ф 1 NOIEMBRIE. Eminescu pleacă la Viena însoțit de I. Chibici. La gară este așteptat de Constantin Popasu și Dimitrie Docan. ф Aglaia Drogli recită la o serată a societății teatrale de amatori din Cernăuți poezia Domnița și robul de Mihail Cornea. ф Apare în „Familia" poezia Și dacă... ф 1 DECEMBRIE. Maiorescu citește cîteva poezii de Mihai Eminescu la o serată a Junimii. ф La Teatrul Național are loc un festival organizat de Societatea „Literatorul", în scopul strîngerii de fonduri pentru turnarea în bronz a bustului lui Dimitrie Bolintineanu. ф Maiorescu lucrează („aproape zilnic, pînă la orele 2 și 3 noaptea") la volumul Poeziilor lui Mihai Eminescu. ф „Familia" anunță tipărirea în volum a poeziilor lui Eminescu. Ф Se inaugurează calea ferată Titu Tîrgoviște. ф 22 DECEMBRIE. „A apărut în editura librăriei Socec din București POEZIILE lui Eminescu într-un splendid volum de 300 pag. care face cea mai mare onoare artei tipografice" („Românul"). ф „Familia" anunță un bal, „din al cărui folos, jumătate va fi destinat pentru vindecarea nefericitului poet Eminescu" ф 31 DECEMBRIE. La Viena Titu Maiorescu proiectează pentru a doua zi o vizită la Döbling ... V_______________