Orizont, 1984 (Anul 35, nr. 1-52)

1984-04-06 / nr. 14

SEPTAMINAL POLITIC-SOCIAL ȘI LITERAR ARTISTIC EDITAT DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN R.S.R. ȘI COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA TIMIȘ NR. 14 (834) ф 6 APRILIE 1984 • SERIE NOUA 9 ANUL XXXV • 16 PAG. 3 LEI ION IRIMESCU: „LIBERTATE" FRONTUL UNIC MUNCITORESC - FRONT DE LUPTĂ ȘI SPERANȚĂ 9­p­ tocă de la apariția sa pe scena istoriei, în cadrul mișcării noastre muncitorești s-a afirmat voința unirii tuturor forțelor proletare. Este semnificativă în acest sens crearea, la București, în anul 1872, a Asociației generale a tuturor lucrătorilor din România, care-și propunea pentru prima oară unirea muncitorilor de pe cuprinsul întregii țări. Cu o intensitate și mai mare s-au afirmat tendin­țele de unitate în domeniul organizării politice proletariatului. Pe măsura creșterii sale numerice, în a­fara clasei muncitoare apărea tot mai limpede ne­cesitatea concentrării și centralizării tuturor organi­zațiilor politice muncitorești existente într-un partid unic, la nivel național, menit să conducă oamenii muncii de la orașe și sate în lupta pentru transfor­marea revoluționară a societății românești. Congre­sul din martie - aprilie 1983 a consfințit constituirea unui asemenea partid - Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România care reunea, sub o con­ducere și un program politic unitar, toate forțele muncitorești organizate în țară. Peste 17 ani, în 1910, el se va organiza pe un plan superior de uni­tate organizatorică și ideologică sub denumirea de Partidul Social Democrat din România. Făurirea statului național unitar - subsidia tova­rășul Nicolae Ceaușescu­ - a determinat intrarea României într-o nouă etapă a dezvoltării, creînd premisa pentru dezvoltarea mai intensă a forțelor de producție, pentru accelerarea progresului economic și cultural al țării. In același timp, aceasta a avut ca urmare creșterea forțelor proletariatului, ale miș­cării muncitorești, revoluționare, intensificarea luptei democratice. Marele forum muncitoresc din 8-12 mai 1921, în­­tr-o atmosferă de puternic entuziasm, a hotărit transformarea Partidului Socialist (denumire luată de Partidul Social Democrat la finele anului 1918) in Partidul Comunist Român. S-a statuat astfel intra­rea pe arena vieții social-politice a partidului co­munist ca organizație revoluționară unică a munci­torimii române avind ramificații in întreaga țară. Din nefericire, la puțin timp, în împrejurări cu­noscute a avut loc scindarea temporară a unității clasei muncitoare, prin crearea, în iunie 1921, a Fe­derației partidelor socialiste din România, care s-a transformat în 1927 în Partidul Social Democrat, în perioada următoare, dar mai ales în anii de­ceniului al IV-lea al secolului nostru, muncitorii co­muniști, socialiști independenți sau neorganizați s­au of­it în numeroase rinduri umăr lîngă umăr, fie pentru obținerea unor revendicări economice, sociale sau politice, fie pentru a baza pericolul fascismului. In nenumărate rânduri, partidul comunist s-a adresat cu propuneri de colaborare a celorlalte partide mito- Vasile DUDAȘ (Continuare în pag. 13) Mi-e dragostea Intiiul gînd mi-e dragostea de țară un mugure din seva milenară născut în zori să crească pînă-n seară ca soarele-n amiaz pe cer de vară. Intîia vorbă-i dragostea de țară spusă copilului cînd larg ochii deschide, mirat privindu-și harta prima oară și vrea în inimă conturu­l a-l cuprinde. Inițiul cînt mi-e revărsare-n zări străbune, leagăn visatelor cărări, materiele-mpliniri - dulce povară - veșnic să-ți urce cîntul mamă-țară. Ana LUNGU ______________________________________­ Camil Petrescu nu este fiul epocii, sau nu este in măsura în care sînt Sadoveanu, Stancu, Bogza. Nu iese în evidență așa cum se intîmplă cu Eusebiu Camilar, Da­­vidoglu, nu e in prim planul actualității ca A. Toma, Beniuc, Banuș, Deșliu. La sfirșitul deceniului al cincilea Căm­il Petrescu poate fi confundat lesne cu Cezar Petrescu care, harnic ca de obi­cei, compusese cîteva opere de folos și scrisese un număr de articole edificatorii cu privire la orientările prozei, poeziei și ale valorificării tradițiilor culturale. Ceilalți scriu articole după articole, se explică și explică, duc muncă de lămurire, partici­pă la campanii diverse. Camil Petrescu publică puțin: intre 1948-1953 doar cîteva articole se adaugă numărului imens de ar­ticole pe care publicistul le risipise altă­dată, prin presa românească. Scriitorul explicase în numeroase rânduri că aban­donează literatura, că renunță la roman, că este filozof și că sistemul său filozofic răscumpără rătăcirile sale literare. Pe urmă revenise, în interviuri la fel de am­ple explicase că va mai scrie roman, că va mai scrie teatru, publicase piese, își comentase piesele. Inaugurase un fel de școală de teatru, de regie „experimentală", firește cu gîndul de a adecva gîndirii sale teatrale, greu încercate de campaniile de la începutul deceniului al cincilea, un nu­măr de actori, de regizori, poate și de critici dramatici. Teatrul era orgoliul lui suprem, dacă ne gindim că isprăvise sis­temul filozofic care aștepta timpuri priel­nice. (Contemporanii nu-l meritau). Piesa Bălcescu este prima ieșire in are­nă, prima serioasă confruntare a scriitoru­lui cu exigențele literaturii momentului. E menită a sărbători centenarul revoluției de la 1848, întîia dintre marile sărbători care îi solicită pe scriitorii „angajați”, prima dintre demonstrațiile de forță, so­­­ daritate, angajare a „clasicilor". E momentul să facem o paranteză pen­tru a reaminti că autorul Patului lui Pro­­cust, spirit în esență contradictoriu, a pri­vit cu mare supărare clasele superpuse. Pamfletele sale împotriva burgheziei „ari­viste" se vor sprijini și pe ideea unei tra­diții a solidarității intelectuale. El trebuie să urmeze ideea Etoinescu, dar și ideea Caragiale, în numele unei acțiuni asana­­torii. Căci, după cum scria încă în 1923, burghezia noastră „e o burghezie cumplit parvenită, în care clocotesc încă poftele ariviste. Lipsa ei de scrupule este înspă­­­mîntătoare. Ura pe care o provoacă in in­telectuali este teribilă. Vezi satirile lui Eminescu și piesele lui Caragiale". Mi­zeria prin care a trecut scriitorul nu e o ficțiune, jignirile presei nu sînt întîmpla­­toare. Bălcescu putea și trebuia să fie documentul unor momente eroice în care un intelectual se află în fruntea unei re­voluții. Precedentul exista, Camil Petrescu se înconjurase de documente atât cu ocazia epocii Danton cit și în perioada în care voia să scrie o operă consacrată lui Brân­­coveanu. Și acum se înconjoară de docu­mente, opera trebuie să fie dreaptă, jus­tițiară, științifică, să înfățișeze adevăratul chip al unui intelectual. El avea șansa de a da inițiul Bălcescu, primul personaj pur, fascinant de pur dintr-o istorie ce a fost de atîtea ori a lașității și a trădării. Avea șansa de a învia o epocă in care se năș­tea România modernă. Sistemul său filo­zofic era încheiat, cei din jurul său îi ofereau șansa de a pricepe repede, fără dificultăți și fără ocoluri inutile, cum stăm cu istoria. Scriitorul conspectează, se reci­clează, îi citește cu mare religiozitate pe mai-marii momentului. E mereu ceva foar­te pur­in Camil: o ingenuitate care îl face să se închine pină la capăt unei cauze: să creadă fără rest în cuvîntul celor de lingă ei așa cum crede, fără rest, in des­­­tinul său creator. Așa că va conspecta textele istoricilor răsăriți peste noapte să spună cum a fost cu istoria noastră. Ală­turi de ele va mai conspecta și un șir imens de documente. Drama Bălcescu­­ aparține unui autor care știe aproape to­tul — aproape tot ce putea afla el in­ 1948 - despre o Revoluție și despre cel mai de seamă sacrificat al ei. Uriașa documentație provoacă o redis­­tribuire a ideilor, scriitorul fusese încorse­tat de legile scenei, așa că doar liber­tatea romanului îi va putea fi de folos­it­ noul său demers de creație. Libertățile romanului. Camil Petrescu va reformula, cu avînt și energie (sau­ va încerca să reformuleze, zicem, fiindcă opera a­ ajuns la sfîrșit) legile romanului zis isto­­­ric. De la limba romanului pină la au­tenticitatea personajelor, de la arhitectura românească și pină la utilizarea documen­telor, Camil Petrescu va avea păreri perso­nale, regîndind totul, reașezînd totul pe baze noi. Un om intre oameni e și recon­stituire istorică și sumă de micromonografii și cercetare sociologică și operă arhivisti­că. Scriitorul este polihistor, întîlnind mari romancieri moderni pe cele mai imprevizi­bile căi. Carte­a unei revoluții. Un­ora intre oameni studiază devenirea claselor, nașterea și menirea lor într-un timp de cumpănă. Filozoful Camil se întîlnește,­­ și sînt sigur că această întîlnire ar fi fost receptată ca atare de romanul modern — cu Omul fără calități al lui Muși­ și cu Cornel UNGUREANU (Continuare în pag. 4) Patru decenii de literatură nouă CAMIL PETRESCU ÎNTRE TEZE, ANTITEZE ȘI SINTEZE

Next