Orizont, 1984 (Anul 35, nr. 1-52)

1984-06-08 / nr. 23

• 11 • Publicistica lui IOSIF VULCAN . După Familia­­ Coresponden­țe de la Plevna (1977) în care erau adunate, pentru prima da­tă, texte din revistă, Stelian Va­silescu selectează articole din publicistica­­ lui Iosif Vulcan, desigur, unul dintre cei mai im­portanți gazetari români din vea­cul trecut. Stelian Vasilescu se dovedește un foarte bun cunos­cător al revistei Familia, cerce­­tînd colecția, dar și cărțile, stu­diile și articolele despre revistă, consentante în bibliografie. Car­­tea se vrea, în primul rind, du­pă mențiunea îngrijitorului edi­ției, un act împotriva uitării. Im­portanța revistei Familia in con­textul presei românești din Tran­silvania este de netăgăduit, du­pă cum și activitatea culturală a lui Iosif Vulcan. Realizatorul ediției apreciază, prin compara­ție, activitatea lui Vulcan: „Ga­zetar, editor, scriitor, animator cultural, Iosif Vulcan a fost pen­tru Transilvania ceea ce, în alte­­­ condiții istorice, au reprezentat Heliade-Rădulescu pentru Muntenia și Gh. Asachi pentru Moldova. Activitatea lui, desfă­șurată pe parcursul a aproape 50 de ani, a pornit din aceeași preocupare, comună de altfel marilor luptători din epocile de întemeiere a culturilor naționale“. Selecția operată de Stelian Vasi­­lescu încearcă să argumenteze a­­ceastă afirmație. Revelînd valoa­rea documentară a publicisticii lui Vulcan, cartea realizată de Stelian Vasilescu urmărește să readucă în actualitate „gazetarul luptător pentru unitatea culturală și politică a poporului român". Nu sînt chiar atît de mulți ani­matori culturali de talia lui Vul­can, încît să nu se manifeste interes suficient pentru editarea articolelor lor risipite, de-a lun­gul anilor, prin reviste. Ele relie­fează lupta pentru un ideal, în­tregesc imaginea asupra unor condiții istorice. Culegerea cuprinde șapte ca­pitole — Eminescu la Familia, Panteonul român, Discursuri, Ar­ticole culturale-social-politice, Suveniri de călătorie, Satirice, Articole diverse. Din iunie 1865, cînd apare primul număr și pînă spre sfîrșitul anului 1906, cînd își încetează apariția. Familia a fost una dintre cele mai impor­tante reviste românești din Tran­silvania. A publicat pe cei mai de seamă scriitori români ai vre­mii devenind o revistă națională, Iosif Vulcan și-a legat viața de Familia, din care a făcut o tri­bună de luptă pentru cultura românilor din Transilvania. Va­loarea întreprinderii culturale realizată de Vulcan stă în tota­litatea acțiunilor sale culturale, pornite dintr-un adînc sentiment patriotic. „Gîndul care trebuie să ne stăpînească totdeauna este dorul de a ne ridica națiu­nea" nota Vulcan. El a făcut di Familia „un steag al limbii și culturii românești". Citind articolele despre Emi­nescu, mă gîndeam că, acum, numele lui Vulcan și al Familiei este legat de Eminescu, după cum numele lui Eminescu a fost la debutul său, legat de Vulcan și Familia. La numai un an de la apariția revistei Vulcan îl pu­blică pe cel care avea să de­vină poetul nostru național. Ci­tită și azi, această notă la de­butul poetic eminescian are re­­zonanțe pentru eternitate: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june de 16 ani, care cu primele sale în­cercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut". Ar fi oare su­ficient pentru a-l fixa definitiv — în istoria culturii românești pe întemeietorul revistei Familia? Peste cîțiva ani, la Arad, l-a in­­tîlnit pe Eminescu aflat în trupa Pascaly. Dacă la aceasta adău­găm strădania permanentă a lui Vulcan pentru a întemeia teatrul românesc în Transilvania avem conturată o imagine mai clară a unei contribuții culturale deo­sebite. Ion Breazu aprecia că ț­. Vulcan este întîiul ctitor, pă­­­­rintele teatrului românesc din Ardeal“. Și, desigur, nu este to­tul. Tineri scriitori sînt publicați (debutați sau preluați din alte reviste) cu fervoare de Familia lui Vulcan. După Prima verba, Macedonski va publica destul de mult în Familia. Și încurajă­rile tinerilor nu sînt cazuri sin­gulare. Să fi avut Vulcan vo­cația de a descoperi și încura­ja tinere talente autentice? Pen­tru că puțin cunoscute sînt și articolele lui despre Enescu, fiind tot între primii care au scris despre marele compozitor și i-a prevestit celebrul viitor. Stelian Vasilescu citează sufi­ciente articole de acest sens. Vorbind despre Vulcan ca despre un precursor al unității, Goga observa că „e, poate, cea mai reprezentativă figură cultu­rală din jumătatea a doua a veacului trecut la noi" (în Tran­silvania n.n.), iar Arghezi nota: „Victorioasa îndrăzneală a lui Iosif Vulcan, pornită în favoarea inteligenței Românilor, pentru dezrobirea lor politică și socia­lă, îl așează lîngă Bălcescu. Cum aș fi putut să-i salut aniversa­rea marelui bărbat al neamului românesc? Numai un genunchi". Că acela care l-a debutat pe Eminescu a fost, spre senectute, depășit de literatura veacului, ce s-a deschis sub fericitele auspicii ale liricii eminesciene, este, într-un fel, in firea lucru­rilor. Că revista Familia n-a ma­nifestat suficient discernămint critic și, citite azi, pagini întregi interesează puțin sau deloc, pot diminua din importanță, dar nu-i pot anula valoarea. Ios.f Vulcan, dacă n-a creat o operă literară durabilă, ca valoare es­tetică, a creat, totuși, o revistă și rămîne un mare animator și militant cultural. * IOSIF VULCAN, PUBLICISTI­CA (culegere selectivă, prefață, tabel cronologic, note și biblio­grafie de STELIAN VASILESCU), Editura Facla, 1983. Alexandru RUJA Duiliu Zamfirescu Figura maiestoasă a diploma­tului român a rămas întotdeauna identică imaginii scriitorului atît de controversat. Plecat la drum cu un bagaj de influențe din A­­lecsandri, Bolintineanu sau Gr. Alexandrescu, s-a alăturat prin timp și altor modalități literare, cum au fost acelea ale lui Goethe, Byron, Lamartine, Mus­set sau Gauthier, fapt ce explică o cunoaștere profundă a literatu­rii europene. N-a cantonat, însă, niciodată prea mult într-o anu­me direcție, așa cum îi era, alt­fel, și firea, căutându-și noi prile­juri pentru alte și alte ieșiri în­ arenă. In orice manieră ar fi în­cadrate versurile sale, caracteri­zarea cea mai exactă le-a fă­cut-o autorul însuși: acestea sînt căznite, livrești și reci, „ca de marmoră !". Pus alături de Slavici, Caragia­­le și Vlahuță, de către P. P. Ne­­gulescu într-un articol din Con­vorbiri literare (nr. 1/1895, p. 13—55), D. Zamfirescu ripostează într-o scrisoare către Titu Maio­­rescu, afirmînd că pentru el Sla­vici e „o enigmă", iar „nuvelele" sale sînt „false“ și „se aseamănă intre ele”. Scriitorul argumen­tează că fusese la țară, „anume, prin podgoriile de la Cuvin și Ghioroc, pe la Păuliș și Măghe­­rat și nu întîlnisem nimic, dar ni­mic din nota lui Slavici...“. In­tr-adevăr, D. Zamfirescu trece în vara lui 1901 prin Arad și co­munele amintite, unde a stat de vorbă cu N. Oncu, V. Mangra și V. Goldiș. La Restaurantul „Cru­cea Albă“, unde și-au petrecut o seară, poetul a avut ocazia să facă unele reflecții asupra muzi­cii și literaturii : „Eu socotesc că a venit vremea să lăsăm dulce­găriile artificiale... și să facem oameni vii în literatură". (D. Zamfirescu, Cele mai frumoase scrisori, text ales și stabilit, pre­față, tabel cronologic, note, in­dici de Al. Săndulescu, Editura Minerva, București, 1974, p. 268). De atunci datează și prie­tenia cu V Goldiș, care va cău­ta ca director al Românului (A­­rad, 1911) să îndulcească reac­ția ardelenilor față de opiniile sale eronate în legătură cu crea­ția noastră populară, cu opera lui Slavici, Coșbuc, Goga și A­­gârbiceanu. Legăturile poetului cu gazete­le arădene datează însă dinain­te de sosirea sa în Arad. Tribuna poporului, nr. 240/16-28 decem­brie 1899, p 2 i-a publicat poe­zia Don Juan, scrisă cu mult îna­inte, în perioada sa ateniană (1892) și cuprinsă apoi în volu­mul Poezii nouă, București, 1899. Părerilor sale despre limba scri­itorilor ardeleni le răspunde N­. Chendi în studiul In chestiunea limbii literare. Răspuns d-lui Dui­liu Zamfirescu, apărut în Tribuna poporului, nr. 155/1901 și urmă­toarele, fiind reprodus după Fa­milia. Deși ecoul discursului său de intrare în Academie nu se stin­sese încă, el a stabilit legături cu Românul de sub conducerea lui V. Goldiș, care i-a prezentat în cuvinte elogioase romanul Anna (Ceea ce nu se poate). Polemicile cu D. Zamfirescu au continuat. Față de părerea sa privind „poporanismul ardele­nesc“ a luat atitudine N. Iorga. Dintr-o scrisoare adresată lui V. Goldiș aflăm că D. Zamfires­cu a fost afectat de aprecierile făcute în Gazeta Transilvaniei, privind credințele sale de scriitor român. Cu toate că Românul nu-i împărtășește părerea des­pre curentul poporanist, a ri­postat la insultele adresate a­­cademicianului nostru. Așa se explică apariția, doar peste cî­­teva zile, a unei recenzii lauda­tive despre romanul îndreptări: „...După cum Anna este o per­fecțiune din punct de vedere ar­tistic al operei de artă, îndrep­tări, pe lîngă această calitate, are prin subiectul său mai mult drept de a pătrunde în casa fiecărui român, ca una dintre cărțile cele mai necesare pen­tru cultura sufletului și înălțarea sufletească a poporului nostru..." (Cărți și reviste: „îndreptări", ro­man de D. Zamfirescu, în Româ­nul, nr. 150/1911, p. 2). Odată cu publicarea articolului Pilde bune ostilitățile se declanșează și mai puternic. Ziarul Românul se deso­lidarizează de scriitor: „...noi a­­vem altă părere, decît cea vă­dită în articolul Pilde bune,..." (D. Zamfirescu și „Românul", în Românul, nr. 157/1911, p. 3). De la acest punct, discuțiile din co­loanele ziarului încetează, dar N. Iorga deschide furtunoase a­­cuzații atît împotriva ziarului, cît și a lui E. Lovinescu, pentru că scrisese bine despre D. Zamfi­rescu. Vasile Goldiș, cu diploma­­ția-i caracteristică, intervine în­că o dată cu lămuriri clare, du­pă ce înainte cu cîteva zile îi publică poezia Poeții (Românul, nr. 161/1911, p. 6), iar Eleonora D’este și Mazurca (ultima sem­nată: D. Z.) sînt cele din urmă apariții lirice ale lui D. Zamfi­rescu în Românul. Tribuniștii nu-l iartă nici ei, mai ales că erau în conflict cu Comitetul Național și oficiosul a­­cestuia, Românul, care i-a luat de mai multe ori apărarea. De asemenea, Tribuna nu putea ră­mîne neutră față de acest caz, întrucît atacurile lui D. Zamfires­cu erau îndreptate și împotriva lui O. Goga, unul dintre cei mai importanți colaboratori și susți­nători ai grupării tribuniste din rândul „tinerilor oțeliți". Anul 1911 fixează momentul în care deosebirile de păreri dintre con­ducerea P.N.R. din Transilvania și ziarul Tribuna ajung în punc­tul culminant și acest fapt a a­­dăugat mai mult patos discuției în jurul lui Duiliu Zamfirescu. Iulian NEGRILA Orizont arădean IOAN COTT - Temperament și intensitate romantică Scrutîndu-I mai adînc, carac­terul de retrospectivă al expozi­ției lui Ioan Cott revelează, de fapt, solidaritatea deplină a ar­tistului cu creația sa de pînă a­­cum. Cu alte cuvinte , Ioan Cott vrea să ne asigure că realizări­le sale din cei douăzeci de ani de activitate, îl reprezintă esen­țial. Stilul său este întîi de toate expresia unui temperament artis­tic încălzit la o flacără de in­tensitate romantică. Nu întîmplă­­tor, subiectele predilecte ale lui Joan Cott sînt extrase din istoria patriei. Creația sa constituie o lungă galerie de eroi: Burebista, Mihai Viteazul, Doja, Horea, Cloșca și Crișan, Bălcescu, figu­rile legendare ale războiului de independență și făuritorii prezen­tului. Din istoria culturii univer­sale a ales personalitățile tu­multoase, înalt patetice, ale u­­nui Beethoven sau Tolstoi. Na­tura însăși dobîndește un frea­măt roman dic în arta lui Ioan Cott. (Unul dintre cele mai bune peisaje ale sale se intitulează semnificativ „Freamătul pămîntu­­lui"). Acest spirit romantic pulsează în însăși structura imaginii. Se manifestă în liniile sinuoase, a­­deseori învolburate, ale formelor sale. Duetul liniilor se îngroașă Ш ШВ& sau se subțiază pentru a transcrie fidel pulsul sufletesc al artistu­lui, iar petele de negru și alb se află într-o încleștare drama­tică. Expresia este potențată in­genios de asocierea elementelor naturii la chipul uman. Persona­jele lui Joan Cott se iscă din stinci și crengi contorsionate de arbori. Metafora plastică născu­tă din această îngemănare este purtătoarea tîlcului ultim al ima­ginii: natura și lumea din care se ivește personalitatea participă la destinul acesteia. La rîndul ei, personalitatea exprimă o lu­me. Din întreaga creație a lui Ioan Cott se desprinde o impresie re­confortantă de lucru bine făcut. Rigoarea execuției tehnice tră­dează seriozitatea ardelenească cu care el a descins din părți­le Năsăudului. Această seriozi­tate ne dă convingerea că, în pofida gîndului retrospectiv, Ioan Cott privește spre viitor. Horia MEDELEANU reviat cultura Am participat în ultimii ani la numeroase acțiuni cultural-educative organizate la cinematograful „Dacia" din Arad, apreciind, de fiecare dată, rigurozitatea lor, entuziasmul organizatorilor, angajarea fără re­zerve în dialogul nemijlocit și continuu cu publicul arădean. Astfel, acest cinematograf a devenit de la an la an, o prezență vie, activă, în viața culturală a cetății, depășind mult spațiul strict al unei săli de proiecție. Reținem cîteva dintre simpozioanele („Lupta poporului nostru pentru eliberare națională și socială, pentru realizarea statului unitar român", „Rolul cinematografiei în educarea tinerei generații"); dezbate­rile­ Nicolae Ceaușescu, revoluționarul, omul, eminentă personalitate a lumii contemporane, „Poporul realizator al Unirii"; mesele rotunde („Rolul Aradului în realizarea actului Unirii de la 1918“, „Filmul — Dra­gostea și revoluția — expresie a adevărului social-uman contemporan"), medalioanele cinematografice („I.L. Caragiale în filmografia româneas­că", „Zaharia Stancu și destinul unei generații prezente în filmul româ­nesc «Pădurea nebună»; montaje cineo-literare-muzicale: „Poporul - Unirea­­ Ceaușescu", „Omagiu mamelor noastre", concursuri cinema­tografice („Eroii străbunilor, străbunii eroilor", P.C.R., reflectate în cinematografia românească"); „Momente din istoria expoziții de afișe cinematografice („Cinematografia românească, amplă frescă a istorei naționale“, „Unirea, un vis împlinit"). Am numit doar cîteva manifestări cultural-artistice. Este adevărat, numărul lor este impresionant, dar apreciem în primul rînd profesio­nalismul și entuziasmul cu care au fost gîndite­ și materializate. Meritul incontestabil este al conducătorului acestui lăcaș de cultură, Aurel Banciu, președinte al Consiliului oamenilor muncii de la întreprinderea cinematografică a județului Arad, un om inimos, competent, generos, care știe, de fiecare dată, „să dirijeze" neostentativ dar cu prestanța acțiunile organizate, și, mai ales, știe să-și aleagă distinși colaboratori (lectori inspirați - Eduard Ivanof, Mircea Barbu, Victor Cațavei) și o tematică în stare să antreneze un public larg. „ .. . Aceeași preocupare pentru stimularea participării spectatorilor este evidentă și la Teatrul de stat arădean, a cărui ultima premiera este o „revistă“ - „Carnaval la estradă"­­, scrisă și regizată de George Vi­­dilescu. Chiar dacă glumele sînt de mult știute și nu există o motivație a genericului revistei și nici a succesiunii „momentelor" ei, reținem stră­dania de a face estradă la Arad, pofta de joc a actorilor —­ Radu Ca­zan, Eugen Tănase, Emilia Dima Jurcă, Gina Cazan, Mona Tina, Vasile Grădinaru, Alexandru Fierăscu, Virgil Maler și George Șofer — care în­cearcă prin vervă și haz să umple „golurile" din text, precum și evolu­ția admirabilă a corpului de balet. Se cuvin laude scenografiei (sem­nată de Onisim Colta), care a asigurat, cu cheltuieli minime, un ca­dru adecvat — elegant și somptuos — unui asemenea gen de spectacol. Lizica MIHUȚ COLECTIVUL DE REDACTARE Florin Bănescu, Vasile Dan, Iulian Negrila, Alexandru Rip, Gheorghe Schwartz, Dumitru Siniteanu, Dumitru Toma, Horia Ungureanu. Adresa - str. EMINESCU, 5, ARAD

Next