Orizont, 1984 (Anul 35, nr. 1-52)
1984-06-08 / nr. 23
• 11 • Publicistica lui IOSIF VULCAN . După Familia Corespondențe de la Plevna (1977) în care erau adunate, pentru prima dată, texte din revistă, Stelian Vasilescu selectează articole din publicistica lui Iosif Vulcan, desigur, unul dintre cei mai importanți gazetari români din veacul trecut. Stelian Vasilescu se dovedește un foarte bun cunoscător al revistei Familia, cercetînd colecția, dar și cărțile, studiile și articolele despre revistă, consentante în bibliografie. Cartea se vrea, în primul rind, după mențiunea îngrijitorului ediției, un act împotriva uitării. Importanța revistei Familia in contextul presei românești din Transilvania este de netăgăduit, după cum și activitatea culturală a lui Iosif Vulcan. Realizatorul ediției apreciază, prin comparație, activitatea lui Vulcan: „Gazetar, editor, scriitor, animator cultural, Iosif Vulcan a fost pentru Transilvania ceea ce, în alte condiții istorice, au reprezentat Heliade-Rădulescu pentru Muntenia și Gh. Asachi pentru Moldova. Activitatea lui, desfășurată pe parcursul a aproape 50 de ani, a pornit din aceeași preocupare, comună de altfel marilor luptători din epocile de întemeiere a culturilor naționale“. Selecția operată de Stelian Vasilescu încearcă să argumenteze această afirmație. Revelînd valoarea documentară a publicisticii lui Vulcan, cartea realizată de Stelian Vasilescu urmărește să readucă în actualitate „gazetarul luptător pentru unitatea culturală și politică a poporului român". Nu sînt chiar atît de mulți animatori culturali de talia lui Vulcan, încît să nu se manifeste interes suficient pentru editarea articolelor lor risipite, de-a lungul anilor, prin reviste. Ele reliefează lupta pentru un ideal, întregesc imaginea asupra unor condiții istorice. Culegerea cuprinde șapte capitole — Eminescu la Familia, Panteonul român, Discursuri, Articole culturale-social-politice, Suveniri de călătorie, Satirice, Articole diverse. Din iunie 1865, cînd apare primul număr și pînă spre sfîrșitul anului 1906, cînd își încetează apariția. Familia a fost una dintre cele mai importante reviste românești din Transilvania. A publicat pe cei mai de seamă scriitori români ai vremii devenind o revistă națională, Iosif Vulcan și-a legat viața de Familia, din care a făcut o tribună de luptă pentru cultura românilor din Transilvania. Valoarea întreprinderii culturale realizată de Vulcan stă în totalitatea acțiunilor sale culturale, pornite dintr-un adînc sentiment patriotic. „Gîndul care trebuie să ne stăpînească totdeauna este dorul de a ne ridica națiunea" nota Vulcan. El a făcut di Familia „un steag al limbii și culturii românești". Citind articolele despre Eminescu, mă gîndeam că, acum, numele lui Vulcan și al Familiei este legat de Eminescu, după cum numele lui Eminescu a fost la debutul său, legat de Vulcan și Familia. La numai un an de la apariția revistei Vulcan îl publică pe cel care avea să devină poetul nostru național. Citită și azi, această notă la debutul poetic eminescian are rezonanțe pentru eternitate: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut". Ar fi oare suficient pentru a-l fixa definitiv — în istoria culturii românești pe întemeietorul revistei Familia? Peste cîțiva ani, la Arad, l-a intîlnit pe Eminescu aflat în trupa Pascaly. Dacă la aceasta adăugăm strădania permanentă a lui Vulcan pentru a întemeia teatrul românesc în Transilvania avem conturată o imagine mai clară a unei contribuții culturale deosebite. Ion Breazu aprecia că ț. Vulcan este întîiul ctitor, părintele teatrului românesc din Ardeal“. Și, desigur, nu este totul. Tineri scriitori sînt publicați (debutați sau preluați din alte reviste) cu fervoare de Familia lui Vulcan. După Prima verba, Macedonski va publica destul de mult în Familia. Și încurajările tinerilor nu sînt cazuri singulare. Să fi avut Vulcan vocația de a descoperi și încuraja tinere talente autentice? Pentru că puțin cunoscute sînt și articolele lui despre Enescu, fiind tot între primii care au scris despre marele compozitor și i-a prevestit celebrul viitor. Stelian Vasilescu citează suficiente articole de acest sens. Vorbind despre Vulcan ca despre un precursor al unității, Goga observa că „e, poate, cea mai reprezentativă figură culturală din jumătatea a doua a veacului trecut la noi" (în Transilvania n.n.), iar Arghezi nota: „Victorioasa îndrăzneală a lui Iosif Vulcan, pornită în favoarea inteligenței Românilor, pentru dezrobirea lor politică și socială, îl așează lîngă Bălcescu. Cum aș fi putut să-i salut aniversarea marelui bărbat al neamului românesc? Numai un genunchi". Că acela care l-a debutat pe Eminescu a fost, spre senectute, depășit de literatura veacului, ce s-a deschis sub fericitele auspicii ale liricii eminesciene, este, într-un fel, in firea lucrurilor. Că revista Familia n-a manifestat suficient discernămint critic și, citite azi, pagini întregi interesează puțin sau deloc, pot diminua din importanță, dar nu-i pot anula valoarea. Ios.f Vulcan, dacă n-a creat o operă literară durabilă, ca valoare estetică, a creat, totuși, o revistă și rămîne un mare animator și militant cultural. * IOSIF VULCAN, PUBLICISTICA (culegere selectivă, prefață, tabel cronologic, note și bibliografie de STELIAN VASILESCU), Editura Facla, 1983. Alexandru RUJA Duiliu Zamfirescu Figura maiestoasă a diplomatului român a rămas întotdeauna identică imaginii scriitorului atît de controversat. Plecat la drum cu un bagaj de influențe din Alecsandri, Bolintineanu sau Gr. Alexandrescu, s-a alăturat prin timp și altor modalități literare, cum au fost acelea ale lui Goethe, Byron, Lamartine, Musset sau Gauthier, fapt ce explică o cunoaștere profundă a literaturii europene. N-a cantonat, însă, niciodată prea mult într-o anume direcție, așa cum îi era, altfel, și firea, căutându-și noi prilejuri pentru alte și alte ieșiri în arenă. In orice manieră ar fi încadrate versurile sale, caracterizarea cea mai exactă le-a făcut-o autorul însuși: acestea sînt căznite, livrești și reci, „ca de marmoră !". Pus alături de Slavici, Caragiale și Vlahuță, de către P. P. Negulescu într-un articol din Convorbiri literare (nr. 1/1895, p. 13—55), D. Zamfirescu ripostează într-o scrisoare către Titu Maiorescu, afirmînd că pentru el Slavici e „o enigmă", iar „nuvelele" sale sînt „false“ și „se aseamănă intre ele”. Scriitorul argumentează că fusese la țară, „anume, prin podgoriile de la Cuvin și Ghioroc, pe la Păuliș și Măgherat și nu întîlnisem nimic, dar nimic din nota lui Slavici...“. Intr-adevăr, D. Zamfirescu trece în vara lui 1901 prin Arad și comunele amintite, unde a stat de vorbă cu N. Oncu, V. Mangra și V. Goldiș. La Restaurantul „Crucea Albă“, unde și-au petrecut o seară, poetul a avut ocazia să facă unele reflecții asupra muzicii și literaturii : „Eu socotesc că a venit vremea să lăsăm dulcegăriile artificiale... și să facem oameni vii în literatură". (D. Zamfirescu, Cele mai frumoase scrisori, text ales și stabilit, prefață, tabel cronologic, note, indici de Al. Săndulescu, Editura Minerva, București, 1974, p. 268). De atunci datează și prietenia cu V Goldiș, care va căuta ca director al Românului (Arad, 1911) să îndulcească reacția ardelenilor față de opiniile sale eronate în legătură cu creația noastră populară, cu opera lui Slavici, Coșbuc, Goga și Agârbiceanu. Legăturile poetului cu gazetele arădene datează însă dinainte de sosirea sa în Arad. Tribuna poporului, nr. 240/16-28 decembrie 1899, p 2 i-a publicat poezia Don Juan, scrisă cu mult înainte, în perioada sa ateniană (1892) și cuprinsă apoi în volumul Poezii nouă, București, 1899. Părerilor sale despre limba scriitorilor ardeleni le răspunde N. Chendi în studiul In chestiunea limbii literare. Răspuns d-lui Duiliu Zamfirescu, apărut în Tribuna poporului, nr. 155/1901 și următoarele, fiind reprodus după Familia. Deși ecoul discursului său de intrare în Academie nu se stinsese încă, el a stabilit legături cu Românul de sub conducerea lui V. Goldiș, care i-a prezentat în cuvinte elogioase romanul Anna (Ceea ce nu se poate). Polemicile cu D. Zamfirescu au continuat. Față de părerea sa privind „poporanismul ardelenesc“ a luat atitudine N. Iorga. Dintr-o scrisoare adresată lui V. Goldiș aflăm că D. Zamfirescu a fost afectat de aprecierile făcute în Gazeta Transilvaniei, privind credințele sale de scriitor român. Cu toate că Românul nu-i împărtășește părerea despre curentul poporanist, a ripostat la insultele adresate academicianului nostru. Așa se explică apariția, doar peste cîteva zile, a unei recenzii laudative despre romanul îndreptări: „...După cum Anna este o perfecțiune din punct de vedere artistic al operei de artă, îndreptări, pe lîngă această calitate, are prin subiectul său mai mult drept de a pătrunde în casa fiecărui român, ca una dintre cărțile cele mai necesare pentru cultura sufletului și înălțarea sufletească a poporului nostru..." (Cărți și reviste: „îndreptări", roman de D. Zamfirescu, în Românul, nr. 150/1911, p. 2). Odată cu publicarea articolului Pilde bune ostilitățile se declanșează și mai puternic. Ziarul Românul se desolidarizează de scriitor: „...noi avem altă părere, decît cea vădită în articolul Pilde bune,..." (D. Zamfirescu și „Românul", în Românul, nr. 157/1911, p. 3). De la acest punct, discuțiile din coloanele ziarului încetează, dar N. Iorga deschide furtunoase acuzații atît împotriva ziarului, cît și a lui E. Lovinescu, pentru că scrisese bine despre D. Zamfirescu. Vasile Goldiș, cu diplomația-i caracteristică, intervine încă o dată cu lămuriri clare, după ce înainte cu cîteva zile îi publică poezia Poeții (Românul, nr. 161/1911, p. 6), iar Eleonora D’este și Mazurca (ultima semnată: D. Z.) sînt cele din urmă apariții lirice ale lui D. Zamfirescu în Românul. Tribuniștii nu-l iartă nici ei, mai ales că erau în conflict cu Comitetul Național și oficiosul acestuia, Românul, care i-a luat de mai multe ori apărarea. De asemenea, Tribuna nu putea rămîne neutră față de acest caz, întrucît atacurile lui D. Zamfirescu erau îndreptate și împotriva lui O. Goga, unul dintre cei mai importanți colaboratori și susținători ai grupării tribuniste din rândul „tinerilor oțeliți". Anul 1911 fixează momentul în care deosebirile de păreri dintre conducerea P.N.R. din Transilvania și ziarul Tribuna ajung în punctul culminant și acest fapt a adăugat mai mult patos discuției în jurul lui Duiliu Zamfirescu. Iulian NEGRILA Orizont arădean IOAN COTT - Temperament și intensitate romantică Scrutîndu-I mai adînc, caracterul de retrospectivă al expoziției lui Ioan Cott revelează, de fapt, solidaritatea deplină a artistului cu creația sa de pînă acum. Cu alte cuvinte , Ioan Cott vrea să ne asigure că realizările sale din cei douăzeci de ani de activitate, îl reprezintă esențial. Stilul său este întîi de toate expresia unui temperament artistic încălzit la o flacără de intensitate romantică. Nu întîmplător, subiectele predilecte ale lui Joan Cott sînt extrase din istoria patriei. Creația sa constituie o lungă galerie de eroi: Burebista, Mihai Viteazul, Doja, Horea, Cloșca și Crișan, Bălcescu, figurile legendare ale războiului de independență și făuritorii prezentului. Din istoria culturii universale a ales personalitățile tumultoase, înalt patetice, ale unui Beethoven sau Tolstoi. Natura însăși dobîndește un freamăt roman dic în arta lui Ioan Cott. (Unul dintre cele mai bune peisaje ale sale se intitulează semnificativ „Freamătul pămîntului"). Acest spirit romantic pulsează în însăși structura imaginii. Se manifestă în liniile sinuoase, adeseori învolburate, ale formelor sale. Duetul liniilor se îngroașă Ш ШВ& sau se subțiază pentru a transcrie fidel pulsul sufletesc al artistului, iar petele de negru și alb se află într-o încleștare dramatică. Expresia este potențată ingenios de asocierea elementelor naturii la chipul uman. Personajele lui Joan Cott se iscă din stinci și crengi contorsionate de arbori. Metafora plastică născută din această îngemănare este purtătoarea tîlcului ultim al imaginii: natura și lumea din care se ivește personalitatea participă la destinul acesteia. La rîndul ei, personalitatea exprimă o lume. Din întreaga creație a lui Ioan Cott se desprinde o impresie reconfortantă de lucru bine făcut. Rigoarea execuției tehnice trădează seriozitatea ardelenească cu care el a descins din părțile Năsăudului. Această seriozitate ne dă convingerea că, în pofida gîndului retrospectiv, Ioan Cott privește spre viitor. Horia MEDELEANU reviat cultura Am participat în ultimii ani la numeroase acțiuni cultural-educative organizate la cinematograful „Dacia" din Arad, apreciind, de fiecare dată, rigurozitatea lor, entuziasmul organizatorilor, angajarea fără rezerve în dialogul nemijlocit și continuu cu publicul arădean. Astfel, acest cinematograf a devenit de la an la an, o prezență vie, activă, în viața culturală a cetății, depășind mult spațiul strict al unei săli de proiecție. Reținem cîteva dintre simpozioanele („Lupta poporului nostru pentru eliberare națională și socială, pentru realizarea statului unitar român", „Rolul cinematografiei în educarea tinerei generații"); dezbaterile Nicolae Ceaușescu, revoluționarul, omul, eminentă personalitate a lumii contemporane, „Poporul realizator al Unirii"; mesele rotunde („Rolul Aradului în realizarea actului Unirii de la 1918“, „Filmul — Dragostea și revoluția — expresie a adevărului social-uman contemporan"), medalioanele cinematografice („I.L. Caragiale în filmografia românească", „Zaharia Stancu și destinul unei generații prezente în filmul românesc «Pădurea nebună»; montaje cineo-literare-muzicale: „Poporul - Unirea Ceaușescu", „Omagiu mamelor noastre", concursuri cinematografice („Eroii străbunilor, străbunii eroilor", P.C.R., reflectate în cinematografia românească"); „Momente din istoria expoziții de afișe cinematografice („Cinematografia românească, amplă frescă a istorei naționale“, „Unirea, un vis împlinit"). Am numit doar cîteva manifestări cultural-artistice. Este adevărat, numărul lor este impresionant, dar apreciem în primul rînd profesionalismul și entuziasmul cu care au fost gîndite și materializate. Meritul incontestabil este al conducătorului acestui lăcaș de cultură, Aurel Banciu, președinte al Consiliului oamenilor muncii de la întreprinderea cinematografică a județului Arad, un om inimos, competent, generos, care știe, de fiecare dată, „să dirijeze" neostentativ dar cu prestanța acțiunile organizate, și, mai ales, știe să-și aleagă distinși colaboratori (lectori inspirați - Eduard Ivanof, Mircea Barbu, Victor Cațavei) și o tematică în stare să antreneze un public larg. „ .. . Aceeași preocupare pentru stimularea participării spectatorilor este evidentă și la Teatrul de stat arădean, a cărui ultima premiera este o „revistă“ - „Carnaval la estradă", scrisă și regizată de George Vidilescu. Chiar dacă glumele sînt de mult știute și nu există o motivație a genericului revistei și nici a succesiunii „momentelor" ei, reținem strădania de a face estradă la Arad, pofta de joc a actorilor — Radu Cazan, Eugen Tănase, Emilia Dima Jurcă, Gina Cazan, Mona Tina, Vasile Grădinaru, Alexandru Fierăscu, Virgil Maler și George Șofer — care încearcă prin vervă și haz să umple „golurile" din text, precum și evoluția admirabilă a corpului de balet. Se cuvin laude scenografiei (semnată de Onisim Colta), care a asigurat, cu cheltuieli minime, un cadru adecvat — elegant și somptuos — unui asemenea gen de spectacol. Lizica MIHUȚ COLECTIVUL DE REDACTARE Florin Bănescu, Vasile Dan, Iulian Negrila, Alexandru Rip, Gheorghe Schwartz, Dumitru Siniteanu, Dumitru Toma, Horia Ungureanu. Adresa - str. EMINESCU, 5, ARAD