Orizont, 1986 (Anul 37, nr. 1-52)
1986-10-03 / nr. 40
ORIZONT [UNK] 2 e Perimetru! Ceea ce impresionează cititorul ultimelor volume ale lui Ion Horea — pe cititorul de azi al poeziilor sale — este absența gesturilor mari, grandilocvente, intr-o poezie care poate suporta, fără să piardă, vecinătatea zgomotoasă a fabricatorilor de ocazionale. Tradiționalismul lui Ion Horea e adine, de profunzime, ardelenismul lui, de substanță. Locul sacru cîntat de poet există , e al său și al poeziei sale. Scriitorul și-a consolidat poziția in linia intii a lirismului de azi prin versuri simple, prin texte care par a repeta pagini vechi, de demult. Uneori cărți populare : „hai, beste эре / lasă-te-n voie, / uite,-i aproape/ Arca lui Noe. / / Nu te mai teme / trece potopul / și-o să mai cheme / salcia și plopul, / / și-o să se-alinte / mierlă și țarcă, / toate sunt sfinte, / toate-s in Arcă. / / semnul să piară / apa cumplită, / să ducem iarbă, / oaie și vită / / unde-i pășunea, / unde-i aratu, / după minunea, cu Araratu“. Poezie în genul încercat și în volume mai vechi, reeditînd stilul „icoanelor pe sticlă“, ea asigură captarea și așezarea marilor simboluri ale artei tradiționale în pagini de o mare puritate a expresiei Fonetismele stranii reînvie un idiom al locului, întărit chiar și de regionalismele care își fac, ici-colo, apariția. Tragismul pierderii pare atenuat de localismele vag cunoscute cititorului de poezie. Versurile vechi pe care și le transcrie orice clasic retranscrie : e condiția limpezirii, a accesului către adme) ni-1 descoperă alături de cîțiva mari contemporani, într-o neintîmplătoare acțiune de solidarizare : „o să întimpin mai tîrziu / alaiul de prohod și nuntă / din locul unde n-o să fiu / decît țărîna lui măruntă. / / sudori de brumă voi stirni / din trupul meu de arătură, / sub ceața care acoperi / un timp ce nu se mai îndură. / / pe uliți clatină, ieșiți / cununi și prapori laolaltă, / în pulberea de jos iubiți / și în lumina ei înaltă. / / așa cum i-am văzut și ieri, / vin oameni orbi să se sărute / pe dealul gol cu pruni stingheri / unde sînt crucile căzute“. Textul este important nu doar în judecarea ultimului volum, ci și pentru evoluția lui Ion Horea în spațiul tradiționalismului românesc. De la Alexandru Philippide la loan Alexandru, clasicismul românesc și-a dobîndit individualitate prin reîntoarcere. Niciunde parcă întoarcerea acasă nu îmbogățește mai mult și mai semnificativ lirismul ca în poezia lui Ion Horea. Pentru ei reconstituirea exactă a topografiei ține de un orgoliu secret, aceste nume și aceste cuvinte sunt actul său de învestitură. Podul de vamă completează, cu cîteva piese de rezistență, monografia satului ardelean, realizată de ultimele volume ale lui Ion Horea. Intr-o cronică recentă Valeriu Cristea făcea o excelentă analiză a legăturii poetului cu spațiul matrice , un spațiu al „dezrădăcinării“. Scriitorul a trecut de la o fază a pastelului limpede, a elegiei fin stilizate, parafraze în care clasicul își găsește corespondentele, la una în care în prim plan este cintecul de dragoste pentru Transilvania. Dar ținutul sacru nu este, acum, cel sărbătoresc. Am spune că, așa cum spune și titlul, el este cîntărețul tărâmului de dincolo, presimțit în peisajul familiar. Elemente ale geografiei reale devin elemente ale geografiei mitice, într-o metamorfoză sugerată de trecere. Un splendid poem, tîrgul, arată felul în care lirismul locului devine unul al profunzimilor. Stogul îl mai citez pentru a arăta stilul transfigurării universului rural : „cum îl făceau cu multă artă / pare că oameni din străvechime / stogul cu streașină de artă / de care nu mai spune nime / / căratul griului cită sfințirea pîinii și a carelor încărcate / și snopii așezați in zidire / ca de biserică ori de cetate“. în ultimul volum al lui Ion Horea există cîteva poeme definitorii pentru starea liricii noastre tradiționale. Cornel UNGUREANU Ion Horea, PODUL DE VAMA, Editura Eminescu, 198& Caragiale, expansivul Nu știm ce vor spune (după îndelungi meditații, ori, din contră, luați de subite avînturi polemice) marii noștri caragialeologi. Nu știm cum vor reacționa în fața acestor peste două sute și cincizeci de pagini restituite din „ultimul ocupant fanariot“. Din primul, marele Caragiale. Așteptăm, cu emoție reacția lui Șerban Cioculescu. Așteptăm cu emoție reacția tuturor detectivilor amatori ai literelor noastre. Ce furtuni va isca actul, curajos, orice s-ar spune, al lui Marin Bucur, de a livra pieții, ca într-o colosală lovitură de marketing, un corpus compact din publicistica inedită a părintelui morfologiei Firește, experimentatul cercetător și-a luat anumite precauții. A dat naționale, dovadă chiar de o vivace timiditate. Lucru de înțeles : de unde naivitatea să crezi că textele unui mare clasic au stat îngropate aproape un veac (unele dintre ele) fără ca nimeni să le fi adus mai aproape de lumina tiparului ? Și totuși, psihologiceste vorbind, lucrul e posibil. Marin Bucur aduce argumente care, pînă la proba contrarie, pot fi luate in considerare : „S-ar putea oricine întreba, totuși, cum de-au putut aceste texte să fie îngropate de mai multe generații și, în primul rînd,de către generația scriitorului, de către cei apropiați, amiii. Ciudățeniile vieții literare sînt însă nesfîrșite. Este acesta unicul caz în istoria culturii noastre ? Ce să mai zicem atunci de Eminescu, de parcă ar fi fost un pustiu cînd era redactor la Timpul ! Toți il citeau, dar nici unul, mai tîrziu, din atîția care i-au supraviețuit, chiar și Maiorescu, nu a spus o vorbă în legătură cu articolele lui scrise în anonimatul redacțional. Nu este o vină, nici o delăsare , doar că mentalitatea lor nu realiza că această activitate va putea fi incorporată operei. Așa stau lucrurile și cu publicistica lui Caragiale“. Doamne, ce bine ar fi să fie așa ! Nimeni nu tăgăduie că sensibilitatea actuală a produs mutații în gustul și chiar în ideea de literatură. Ceea ce, cu cîteva decenii in urmă, era considerată o pură activitate practică (deci, nu creatoare și intelectuală — Marin Bucur însuși dă exemplul gazetarilor care-și dictau articolele direct la linotip !), nefiind legată de conștiința scrisului, dobindește, în zilele noastre, un interes cu totul surprinzător. Chiar disproporționat. Nu dispunem nici de mijloacele de a verifica, nici de calificarea sau talentele unui textolog pătimaș, înzestrat cu energia și răgazul de a lua, analiza, compara și decide asupra paternității articolelor prezentate, aici, ca fiind ale lui Caragiale. Probabil că foarte multe dintre ele sînt chiar ale lui Caragiale Unele, insă ar fi putut ieși de sub pana altui genial om de litere. De pildă, Eminescu Marin Bucur sugerează, de altfel, și o urmare la acest volum. Regula de compoziție a aceluia ar fi următoarea, cunoscută în aritmetica primară sub denumirea conspirativă sporirea prin scădere , editorul Restituirilor (cam nefericit titlu, nu vi se pare ?) își propune ca, după încheierea ediției de opere ale lui Eminescu, să mai treacă o dată prin presa vremii (în speță, ziarul Timpul), și articolele care nu vor fi identificate ca aparținînd poetului național vor trece, dacă ințelegem noi bine, in patrimoniul Caragiale. Operație întru totul stupefiantă. Dar dacă, am putea să ne întrebăm, dar dacă respectivele articole aparțin altcuiva. Unui al treilea geniu, pînă acum ignorat? In fine, raționamentul nostru începe să semene cu al lui Marin Bucur. Oricum ar sta lucrurile (și noi suntem întru totul de partea editorului Restituirilor), surpriza acestei cărți este totală. Fie că aparțin sau nu lui Caragiale, marea majoritate a textelor poartă amprenta unui mare spirit creator. A unui scriitor de prima mină Bucuria lecturii rămîne intactă (și recunoștința față de Marin Bucur) oricum s-ar numi autorul lor. Dar, pentru că trebuie să poarte un nume, să-i spunem, alături de Marin Bucur, Caragiale. _______ Mircea MIHAIEȘ II» Caragiale, RESTITUIRI. Editura Dacia, 1986. Logica narațiunii Proza lui Horia Ungureau, prin economia mișcării și prin meticulozitate, se remarcă prin „forța persuasivă“ (Dumitru Micu) a limbajului narativ; într-adevăr, evocarea, dezvăluirea progresivă a faptelor se face sub semnul unei inițieri și pe măsură ce scriitorul, urcînd pe firul întimplărilor, dobîndește perspectivă atît în spațiu cît și in timp. In Ochiul zilei de ieri (Ed Eminescu, 1976) asistăm la o tratare monografică a lumii satului natal O introspecție a colectivității din Ridiș, tăcută cu mijloacele cele mai simple, este de natură să ne lămurească prin lucrurile și întîmplările cele mai semnificative asupra transformărilor succesive pe care le-a suferit satul românesc de la poalele munților Zărand. Cartea debutează cu o imagine a satului, înghițit de codrii seculari și cu prezentarea lui Nioma, paznicul care avea să dispară în condiții misterioase odată cu defrișarea unor ținuturi destinate agriculturii. Acțiunea gravitează în jurul celui de-al doilea război mondial, reliefînd cîteva personaje, stîlpii satului: Manase Steicu., covaciul, Dudanu, Mileaga, plutonierul Hutu, părintele Constandin, Lup birtașul și, mai aproape de noi, tovarășul Preda sau pictorul Onea Mitu, cel care se vindecă de himere prin întoarcerea definitivă acasă. portrete Răzbunare ratată și Noaptea papagalilor (Ed Eminescu 1982) sînt două microromane ale unor crime plasate în spațiul și timpul aceluiași idiș. Rețeta romanului polițist este adecvat adaptată mediului, lumii satului. Ca și în bața bunei speranțe, (Ed. Eminescu, 1979), roman al nostalgiei și căutării surselor, scriitorul este preocupat acum de personajul central, care formează, într-o curgere simplă a acțiunii, coloana vertebrală a acestei construcții. Moralist în intenție, H. Ungureanu nu-și ascunde simpatia față de acest personaj care restaurează ordinea tulburată prin violență, dezeroizîndu-l parcă intenționat și anexîndu-l de cele mai multe ori unei psihologii țărănești, aproape rudimentară ca mișcare și desfășurare, dar nu lipsită (bineînțeles) de spontaneitate și profunzime. Se naște o logică a jocului în care fiecare mișcare este bine cumpănită de autor. Ca și cum protagonistul ar fi întotdeauna pus să desfășoare simultan mai multe partide de șah, angrenind, grație unei logici impecabile, 1. mulțime de conexiuni ce se cer ordonate intr-un mecanism tot mai complicat și, de aceea, captivant ca lectură fizio(-)logică. Stăpîn pe un spațiu bine identificat, prozatorul riscă, la un moment dat, să forțeze resortul care asigură întreaga mișcare, dezvăluind prematur o formulă mecanicistă a personajului, prea răscolit de îndoieli și care, la rigoare, nu ajunge să construiască îndeajuns și nici să-și amplifice proprie schemă. Povestirile lui Horia Ungureanu din Firul de iarbă (Ed. Eminescu, 1984) întăresc convingerea că avem de-a face cu un prozator maturizat predispus să demonstreze cît de inepuizabile sînt resursele toposului pe care și-a propus nu doar să-l exploreze ci să-l ridice la rangul de emblemă literară Gh. MOCUȚA consemnări O atenție deosebită merită Reflex, foaie volantă realizată in colaborare cu ziarul Flamura, de către cîțiva inimoși ziariști, scriitori, oameni de cultură din Reșița Ultimul număr al eleganței (pe drept cuvînt) publicații este dedicat scriitorului Ion Rusu-Șirianu, prozator și publicist prematur dispărut In editoriul „foii volante“ Carmen C. Grămadă, președinta Comitetului județean de cultură și educație socialistă Caraș-Severin scrie : lui „Cu acest „Reflex“ dedicat scriitoruION RUSU ȘIRIANU, continuăm strădania de a aduce cinstire, prin cuvînt tipărit, celor care au ctitorit fapte, mai noi sau mai vechi de istorie culturală, pilduitoare treceri în drumul nostru de ieri prin azi, spre mîine. In intenția organizatorilor, noua serie a «Restituirilor» (Sorin Titel, George Suru, Romul Ladea) se adresează generației tinere, care, prinsă de imediat, de cotidian trebuie să fie ajutată să cunoască și să recunoască adevăratele modele culturale ; ele conduc la impunerea creativității, ca principiu al ființării umane element determinant al saltului calitativ profesional, etic, social, propus de documentele celui de-al XlII-lea Congres al partidului. Folosind acțiunile sincretice, încercăm să prezentăm unitatea în diversitate a fenomenului cultural bănățean, evoluția sa, optînd însă pentru o modalitate care nu respectă strict cronologia, comprimă etapele și nivelează deosebirile marcate intre genuri, înscriind toate aceste repere culturale într-o unică mare categorie de oameni de cultură și artă, nobili slujitori ai spațiului istoric românesc“. Semnează comentarii, dedicate lui Ion Rusu-Șirianu, Timotei Jurjică, Petru Cande, Ada Cruceanu Iosif Imbri și alții. Amintiri despre dispărut publică Ion Cocora, Constantin Cubleșan, Ilarie Hinoveanu, Marila Radu, Titus Crișoiu, iar poezii dedicate lui Ion Rusmirianu, Gheorghe Azap și Octavian Doclin. Cîteva surprinzătoare file de arhivă, de Petru Oande, refac atmosfera cercului literar clujean. Tinerii scriitori, cerc la care participau D.R. Popescu, Romulus Guga, I. Cocora, Teofil Bălaj, Marcel Mueșan și alții. Un Proces verbal al ședinței din 1 [UNK]И.1959 semnat de secretarul cercului, Ion Rusu-Șirianu, reprezintă un document emoționant Stagiunea 1986/1987 a Cenaclului Asociației Scriitorilor din Timișoara și al revistei „Orizont“ a fost inaugurată printr-o festivitate în cadrul căreia au fost decernate premiile literare ale cenaclului pentru stagiunea precedentă. Despre laureați — Eugen Bunaru (poeziei, Traian Pop Traian (dramaturgie) și Vasile Popovici (critică) — au vorbit Marian Odangiu, Antoaneta C. Iordachi și, respectiv, Cornel Ungureanu. Premiile au fost înminate de Anghel Dumbrăveanu, secretarul Asociației Scriitorilor din Timișoara, în continuare în cadrul primei ședințe de lucru a cenaclului, Laurențiu Cerneț a citit un fragment de roman, în care Cornel Ungureanu, autorul referatului, a remarcat percutanta observației realiste, structura picarescă a eroilor, forța depoziției. La discuții au mai participat : Șerbănescu („realismul acestei Mircea proze este într-adevăr remarcabil“), Ion Arieșanu („fragmentele citite nu conțin o tensiune, un dramatism, au ceva tern, cenușiu, personajele pot fi suspectate de neautenticitate — sînt schematice, neadîncite“), Traian Liviu Birăescu („autorul pășește oarecum cu sfială pe un teren literar consacrat de cîteva cărți celebre“, „tipologia personajelor e interesantă, dar e acoperită de abundența evenimentelor“), Mircea Mihăieș („miza existențială a textelor nu e relevantă pentru valoarea lor literară“, „reconstituirea epocii e interesantă dar nu impresionantă“, „tensiunea evenimentelor e trăită din interior“, „drama personajelor vine din imposibilitatea coagulăm in jurul propriei biografii“), Ioana Rauschan („literatura lui L.C. are șanse cîta vreme autorul este tentat de ironie“), Ion Dumitru Teodorescu („L.C. este deopotrivă, un realist, un fantasy și un satiric“), Nicolae Țirioi („titlul cărții nu e deloc bine ales“) și Anghel Dumbrăveanu, conducătorul ședinței („L.C. este un scriitor important al literaturii noastre contemporane“ „romanul se anunță a fi o carte de referință*). Marți, 7 octombrie a.c., ora 18, va citi poezie Vasile Dan. Referat : Daniel Vighi M.O.