Orizont, 1986 (Anul 37, nr. 1-52)

1986-10-03 / nr. 40

ORIZONT [UNK] 2 e Perimetru! Ceea ce impresionează cititorul ultimelor volume ale lu­i Ion Horea — pe cititorul de azi al poeziilor sale — este absența gesturilor mari, grandilocvente, intr-o poezie care poate suporta, fără să piardă, vecinătatea zgomotoasă a fa­bricatorilor de ocazionale. Tradiționalismul lui Ion Horea e adine, de profun­zime, ardelenismul lui, de substanță. Locul sacru cîntat de poet există , e al său și al poeziei sale. Scriitorul și-a consolidat poziția in linia intii a lirismului de azi prin versuri simple, prin texte care par a repeta pagini vechi, de demult. Uneori cărți populare : „hai, beste эре / lasă-te-n voie, / uite,-i aproape/ Arca lui Noe. / / Nu te mai teme / trece potopul / și-o să mai cheme / salcia și plopul, / / și-o să se-alinte / mierlă și țarcă, / toate sunt sfinte, / toate-s in Arcă. / / semnu­l să piară / apa cumplită, / să ducem iarbă, / oaie și vită / / unde-i pășunea, / unde-i aratu, / după minunea, cu Araratu“. Poezie în genul încercat și în volume mai vechi, reeditînd stilul „icoanelor pe sticlă“, ea asi­gură captarea și așezarea marilor simboluri ale artei tradiționale în pagini de o mare puritate a expresiei Fonetismele stranii reînvie un idiom al locu­lui, întărit chiar și de regionalismele care își fac, ici-colo, apariția. Tragismul pierderii pare atenuat de localismele vag cunoscute cititorului de poezie. Versurile vechi pe care și le transcrie­­ orice clasic retranscrie : e condiția lim­pezirii, a accesului către adm­e) ni-1 descoperă alături de cîțiva mari contem­porani, într-o neintîmplătoare acțiune de solidarizare : „o să întimpin mai tîrziu / alaiul de prohod și nuntă / din locul unde n-o să fiu / decît țărîna lui măruntă. / / sudori de brumă voi stirni / din trupul meu de arătură, / sub ceața care­ acoperi / un timp ce nu se mai îndură. / / pe uliți clatină, ieșiți / cununi și prapori laolaltă, / în pulberea de jos iubiți / și în lumina ei înaltă. / / așa cum i-am văzut și ieri, / vin oameni orbi să se sărute / pe dealul gol cu pruni stingheri / unde sînt crucile căzute“. Textul este important nu doar în judecarea ultimului volum, ci și pentru evoluția lui Ion Horea în spațiul tradiționalismului românesc. De la Alexandru Philippide la loan Alexandru, clasicismul românesc și-a dobîndit individua­litate prin reîntoarcere. Niciunde parcă întoarcerea acasă nu îmbogățește mai mult și mai semnificativ lirismul ca în poezia lui Ion Horea. Pentru ei recon­stituirea exactă a topografiei ține de un orgoliu secret, aceste nume și aceste cuvinte sunt actul său de învestitură. Podul de vamă completează, cu cîteva piese de rezistență, monografia satului ardelean, realizată de ultimele volume ale lui Ion Horea. Intr-o cronică recentă Valeriu Cristea făcea o excelentă analiză a le­găturii poetului cu spațiul matrice , un spațiu al „dezrădăcinării“. Scriitorul a trecut de la o fază a pastelului limpede, a elegiei fin stilizate, parafraze în care clasicul își găsește corespondentele, la una în care în prim plan este cintecul de dragoste pentru Transilvania. Dar ținutul sacru nu este, acum, cel sărbătoresc. Am spune că, așa cum spune și titlul, el este cîntărețul tărâmului de dincolo, presimțit în peisajul familiar. Elemente ale geografiei reale devin elemente ale geografiei mitice, într-o metamorfoză sugerată de trecere. Un splendid poem, tîrgul, arată felul în care lirismul locului devine unul al pro­funzimilor. Stogul îl mai citez pentru a arăta stilul transfigurării universului rural : „cum îl făceau cu multă artă / pare că oameni din străvechime / stogul cu streașină de artă / de care nu mai spune nime / / căratul griului cită sfin­țire­­­a pîinii și a carelor încărcate / și snopii așezați in zidire / ca de biserică ori de cetate“. în ultimul volum al lui Ion Horea există cîteva poeme defini­torii pentru starea liricii noastre tradiționale. Cornel UNGUREANU Ion Horea, PODUL DE VAMA, Editura Eminescu, 198& Caragiale, expansivul Nu știm ce vor spune (după îndelungi meditații, ori, din contră, luați de subite avînturi polemice) marii noștri caragialeologi. Nu știm cum vor reacționa în fața acestor peste două sute și cincizeci de pagini restituite din „ultimul ocupant fanariot“. Din primul, marele Caragiale. Așteptăm, cu emoție reacția lui Șerban Cioculescu. Așteptăm cu emoție reacția tuturor detectivilor amatori ai literelor noastre. Ce furtuni va isca actul, curajos, orice s-ar spune, al lui Marin Bucur, de a livra pieții, ca într-o colosală lovitură de marketing, un corpus compact din publicistica inedită a părintelui morfologiei Firește, experimentatul cercetător și-a luat anumite precauții. A dat naționale, dovadă chiar de o vivace timiditate. Lucru de înțeles : de unde naivitatea să crezi că textele unui mare clasic au stat îngropate aproape un veac (unele dintre ele) fără ca nimeni să le fi adus mai aproape de lumina tiparului ? Și totuși, psihologiceste vorbind, lucrul e posibil. Marin Bucur aduce argumente care, pînă la proba contrarie, pot fi­ luate in considerare : „S-ar putea oricine în­treba, totuși, cum de-au putut aceste texte să fie îngropate de mai multe ge­nerații și, în primul rînd,de către generația scriitorului, de către cei apropiați, ami­ii. Ciudățeniile vieții literare sînt însă nesfîrșite.­ Este acesta unicul caz în istoria culturii noastre ? Ce să mai zicem atunci de Eminescu, de parcă ar fi fost un pustiu cînd era redactor la Timpul ! Toți il citeau, dar nici unul, mai tîrziu, din atîția care i-au supraviețuit, chiar și Maiorescu, nu a spus o vorbă în legătură cu articolele lui scrise în anonimatul redacțional. Nu este o vină, nici o delăsare , doar că mentalitatea lor nu realiza că această activi­tate va putea fi incorporată operei. Așa stau lucrurile și cu publicistica lui Caragiale“. Doamne, ce bine ar fi să fie așa ! Nimeni nu tăgăduie că sensibilitatea actuală a produs mutații în gustul și chiar în ideea de literatură. Ceea ce, cu cîteva decenii in urmă, era considerată o pură activitate practică (deci, nu creatoare și intelectuală — Marin Bucur însuși dă exemplul gazetarilor care-și dictau articolele direct la linotip !), nefiind legată de conștiința scri­sului, dobindește, în zilele noastre, un interes cu totul surprinzător. Chiar disproporționat. Nu dispunem nici de mijloacele de a verifica, nici de calificarea sau talentele unui textolog pătimaș, înzestrat cu energia și răgazul de a lua, ana­liza, compara și decide asupra paternității articolelor prezentate, aici, ca fiind ale lui Caragiale. Probabil că foarte multe dintre ele sînt chiar ale lui Cara­giale Unele, insă­ ar fi putut ieși de sub pana altui genial om de litere. De pildă, Eminescu Marin Bucur sugerează, de altfel, și o urmare la acest volum. Regula de compoziție a aceluia ar fi următoarea, cunoscută în aritmetica pri­mară sub denumirea conspirativă sporirea prin scădere , editorul Restituirilor (cam nefericit titlu, nu vi se pare ?) își propune ca, după încheierea ediției de opere ale lui Eminescu, să mai treacă o dată prin presa vremii (în speță, ziarul Timpul), și articolele care nu vor fi identificate ca aparținînd poetului național vor trece, dacă ințelegem noi bine, in patrimoniul Caragiale. Operație întru totul stupefiantă. Dar dacă, am putea să ne întrebăm, dar dacă respec­tivele articole aparțin altcuiva. Unui al treilea geniu, pînă acum ignorat? In fine, raționamentul nostru începe să semene cu al lui Marin Bucur. Oricum ar sta lucrurile (și noi suntem­ întru totul de partea editorului Restituirilor), surpriza acestei cărți este totală. Fie că aparțin sau nu lui Caragiale, marea majoritate a textelor poartă amprenta unui mare spirit creator. A unui scri­itor de prima mină Bucuria lecturii rămîne intactă (și recunoștința față de Marin Bucur) oricum s-ar numi autorul lor. Dar, pentru că trebuie să poarte un nume, să-i spunem, alături de Marin Bucur, Caragiale. _______ Mircea MIHAIEȘ­­ II» Caragiale, RESTITUIRI. Editura Dacia, 1986. Logica narațiunii Proza lui Horia Ungur­eau, prin economia mișcării și prin meticulozitate, s­e remarcă prin „forța persuasivă“ (Dumitru Micu) a limbajului narativ; într-adevăr, evocarea, dezvăluirea progresivă a faptelor se face sub semnul unei ini­țieri și pe măsură ce scriitorul, urcînd pe firul întimplărilor, dobîndește per­spectivă atît în spațiu cît și in timp. In Ochiul zilei de ieri (Ed Eminescu, 1976) asistăm la o tratare monografică a lu­mii satului natal O introspecție a co­lectivității din Ridiș, tăcută cu mijloa­cele cele mai simple, este de natură să ne lămurească prin lucrurile și întîmplă­­rile cele mai semnificative asupra tran­sformărilor succesive pe care le-a suferit satul românesc de la poalele munților Zărand. Cartea debutează cu o imagine a sa­tului, înghițit de codrii seculari și cu prezentarea lui Nioma, paznicul care avea să dispară în condiții misterioase odată cu defrișarea unor ținuturi desti­nate agriculturii. Acțiunea gravitează în jurul celui de-al doilea război mondial, reliefînd cîteva personaje, stîlpii satu­lui: Manase Steicu., covaciul, Dudanu, Mileaga, plutonierul Hutu, părintele Constandin, Lup birtașul și, mai aproa­pe de noi, tovarășul Preda sau pictorul Onea Mitu, cel care se vindecă de hi­mere prin întoarcerea definitivă acasă. portrete Răzbunare ratată și Noaptea papagali­lor (Ed Eminescu 1982) sînt două mi­croromane ale unor crime plasate în spațiul și timpul aceluiași­­ idiș. Rețe­ta romanului polițist este adecvat adap­tată mediului, lumii satului. Ca și în bața bunei speranțe, (Ed. Eminescu, 1979), roman al nostalgiei și căutării sur­selor, scriitorul este preocupat acum de personajul central, care formează, într-o curgere simplă a acțiunii, coloana ver­tebrală a acestei construcții. Moralist în intenție, H. Ungureanu nu-și ascunde simpatia față de acest per­sonaj care restaurează ordinea tulbura­tă prin violență, dezeroizîndu-l parcă intenționat și anexîndu-l de cele mai multe ori unei psihologii țărănești, a­­proape rudimentară ca mișcare și des­fășurare, dar nu lipsită (bineînțeles) de spontaneitate și profunzime. Se naște o logică a jocului în care fiecare mișca­re este bine cumpănită de autor. Ca și cum protagonistul ar fi întotdeauna pus să desfășoare simultan mai multe par­tide de șah, angrenind, grație unei lo­gici impecabile, 1. mulțime de conexi­uni ce se cer ordonate intr-un meca­nism tot mai complicat și, de aceea, cap­tivant ca lectură fizio(-)logică. Stăpîn pe un spațiu bine identificat, prozatorul riscă, la un moment dat, să forțeze re­sortul care asigură întreaga mișcare, dezvăluind prematur o formulă mecani­cistă a personajului, prea răscolit de în­doieli și care, la rigoare, nu ajunge să construiască îndeajuns și nici să-și am­plifice proprie schemă. Povestirile lui Horia Ungureanu din Firul de iarbă (Ed. Eminescu, 1984) întăresc convin­gerea că avem de-a face cu un proza­tor maturizat predispus să demonstre­ze cît de inepuizabile sînt resursele to­­posului pe care și-a propus nu doar să-l exploreze ci să-l ridice la rangul de emblemă literară Gh. MOCUȚA consemnări O atenție deosebită merită Reflex, foaie volantă realizată in colaborare cu ziarul Flamura, de către cîțiva ini­moși ziariști, scriitori, oameni de cul­tură din Reșița Ultimul număr al eleganței (pe drept cuvînt) publicații este dedicat scriitorului Ion Rusu-Și­rianu, prozator și publicist prematur dispărut In editori­ul „foii volante“ Carmen C. Grămadă, președinta Comi­tetului județean de cul­tură și educație socialistă Caraș-Severin scrie : lui „Cu acest „Reflex“ dedicat scriitoru­ION RUSU­ ȘIRIANU, continuăm strădania de a aduce cinstire, prin cu­vînt tipărit, celor car­e au ctitorit fapte, mai noi sau mai vechi de istorie cul­turală, pilduitoare treceri în drumul nostru de ieri prin azi, spre mîine. In intenția organizatorilor, noua se­rie a «Restituirilor» (Sorin Titel, Geor­ge Suru, Romul Ladea) se adresează generației tinere, care, prinsă de ime­diat, de cotidian trebuie să fie ajuta­tă să cunoască și să recunoască ade­văratele modele culturale ; ele conduc la impunerea creativității, ca principiu al ființării umane element determi­nant al saltului calitativ profesional, etic, social, propus de documentele ce­lui de-al XlII-lea Congres al partidului. Folosind acțiunile sincretice, încercăm să prezentăm unitatea în diversitate a fenomenului cultural bănățean, evolu­ția sa, optînd însă pentru o modalita­te care nu respectă strict cronologia, comprimă etapele și nivelează deose­birile marcate intre genuri, înscriind toate aceste repere culturale într-o u­­nică­ mare categorie de oameni de cul­tură și artă, nobili slujitori ai spațiu­lui istoric românesc“. Semnează comentarii, dedicate lui Ion Rusu-Șirianu, Timotei Jurjică, Pe­tru Can­de, Ada Cruceanu Iosif Imbri și alții. Amintiri despre dispărut pu­blică Ion Cocora, Constantin Cubleșan, Ilarie Hinoveanu, Mar­­ila Radu, Titus Crișoiu, iar poezii dedicate lui Ion Ru­­sm­irianu, Gheorghe Azap și Octavian Doclin. Cîteva surprinzătoare file de arhivă, de Petru Oan­de, refac atmos­fera cercului literar clujean. Tinerii scriitori, cerc la care participau D.R. Popescu, Romulus Guga, I. Cocora, Teofil Bălaj, Marcel Mu­eșan și alții. Un Proces verbal al ședinței din 1 [UNK]И.1959 semnat de secretarul cer­cului, Ion Rusu-Șirianu, reprezintă un document emoționant Stagiunea 1986/1987 a Cenaclului Asociației Scriitorilor din Timișoara și al revistei „Orizont“ a fost inaugu­rată printr-o festivitate în cadrul că­reia au fost decernate premiile lite­rare ale cenaclului pentru stagiunea precedentă. Despre laureați — Eugen Bunaru (poeziei, Traian Pop Traian (dramaturgie) și Vasile Popovici (cri­tică) — au vorbit Marian Odangiu, An­­toaneta C. Iordachi și, respectiv, Cor­nel Ungureanu. Premiile au fost în­­minate de Anghel Dumbrăveanu, se­cretarul Asociației Scriitorilor din Ti­mișoara, în continuare în cadrul pri­mei ședințe de lucru a cenaclului, Laurențiu Cerneț a citit un fragment de roman, în­­ care Cornel Ungureanu, autorul referatului, a remarcat per­cutanta observației realiste, structura picarescă a eroilor, forța depoziției. La discuții au mai participat : Șerbănescu („realismul acestei Mircea proze este­ într-adevăr remarcabil“), Ion Arieșanu („fragmentele citite nu con­țin o tensiune, un dramatism, au ceva tern, cenușiu, personajele pot fi sus­pectate de neautenticitate — sînt sche­matice, neadîncite“), Traian Liviu Bi­­răescu („autorul pășește oarecum cu sfială pe un teren literar consacrat de cîteva cărți celebre“, „tipologia perso­najelor e interesantă, dar e acoperită de abundența evenimentelor“), Mircea Mihăieș („miza existențială a textelor nu e relevantă pentru valoarea lor li­terară“, „reconstituirea epocii e intere­santă dar nu impresionantă“, „tensiunea evenimentelor e trăită din interior“, „drama personajelor vine din imposi­bilitatea coagulăm in jurul propriei biografii“), Ioana Rauschan („literatura lui L.C. are șanse cîta vreme autorul este tentat de ironie“), Ion Dumitru Teodorescu („L.C. este deopotrivă, un realist, un fantasy și un satiric“), Ni­­colae Țirioi („titlul cărții nu e deloc bine ales“) și Anghel Dumbrăveanu, conducătorul ședinței („L.C. este un scriitor important al literaturii noas­tre contemporane“ „romanul se anunță a fi o carte de referință*). Marți, 7 oc­tombrie a.c., ora 18, va citi poezie Vasile Dan. Referat : Daniel Vighi M.O.

Next