Orizont, 1989 (Anul 40, nr. 1-50 - Anul 1, nr. 1)
1989-12-15 / nr. 50
ORIZONT ----------- Venit în Transilvania ca director al „Tribunei“ de la Sibiu, loan Slavici, în 1884, aducea cu el o vastă experiență cîștigată mai ales la „Timpul“, alături de M. Eminescu și I. L. Caragiale. Despre hotărîrea sa de a veni la Sibiu, să preia conducerea noului ziar, loan Slavici scrie în Amintiri : „Ar fi fost o adevărată dezertare dacă aș fi rămas la București, unde viața-mi era, fără-ndoială și mai ușoară și mai plăcută“ (p. 269) O scrisoare de acum o sută de ani (aflată azi la Muzeul „loan Slavici“ din Șiria și rămasă inedită), expediată din închisoarea de la Vaț, la 14/26 aprilie 1889 de către Ioan Slavici, lui Septimiu Albini, pune în discuție nu numai hotărîrea scriitorului de a prelua asupra lui conducerea „Tribunei“ sibiene și relațiile sale cu diferitele personalități ale timpului, ci subliniază cu toată convingerea politica tribuniștilor pentru apărarea drepturilor și libertăților naționale ale românilor transilvăneni, pentru unitatea lor culturală și politică, să se fi bucurat în timpul celor douătrei decenii de încredere și de o iubire atît de generală ca mine. Unii au fost foarte populari aici, alții acolo, nici unul însă n-a fost pretutindeni iubit și primit cu încredere : eu am mai puțină popularitate, dar am încredere și iubire și la Năsăud și în Maramureș și in Sălagiu și în Ardeal și în Banat și la mine acasă, în Țara Ungurească și mă bucur și în România de mai multă încredere ca toți ceilalți „mari luptători" împreună. Aceasta o știu toți, fiindcă toți din toate părțile me întîlnesc ori șiunde se duc. Iar eu sunt neîngăduitor și aspru, dau tot ceea ce am și cer ca și alții să facă tot ca mine : iată de ce chiar și între cei mai apropiați amici ai mei sunt mulți care s-ar bucura dacă m-aș sătura odată de a mă jertfi și de-ai obliga și pe dînșii să se jertfească". Ioan Slavici își dezvăluie cu sinceritate dominanta caracterului său, subliniind cu tărie : „Lucrez după cum cer împrejurările, alăturea cu orișicine, Ioan Slavici nu vedea o rezolvare a drepturilor naționale ale românilor transilvăneni, decît printr-o apropiere de Curtea de la Viena, fapt ce a fost condamnat de contemporanii săi, iar desfășurarea evenimentelor istorice au infirmat această poziție a lui. 3) „Eu dintru început am fost adversar al politicii de „pasivitate“... noi suntem pentru lupta „activă“ și numai din spirit de disciplină am admis principiul rezistenței pasive. Sunt atît în Ardeal, cit și în afară de Ardeal cercuri, în care majoritatea voturilor e a noastră... Ne prezentăm însă și acolo, unde n-avem șanse de reușită, pentru ca să se vadă că pretutindenea suntem și însemnăm ceva, ca să întreținem mișcarea și ca să știm care sunt puterile de care dispunem. Ne prezentăm însă mai ales la comună și în comitat, unde putem să avem multe succese și să-i facem guvernului mari greutăți .. In cazul în care I. Slavici ar merge după ieșirea din închisoarea de la Vaț, la Sibiu, el ar trebui să-și ia în continuare sarcina pe care a avut-o și pînă atunci „ar trebui să încep cu stirpirea unor perturbațiuni în viața pantheonul romanesc... ,v.v.V Ion Slavici - Din primele rînduri, Ioan Slavici, luînd atitudine față de Babeș, adaugă: „Eu Sunt, precum știi, junimist și am fost odinioară unul dintre cei mai sinceri aderenți ai lui Maiorescu, care — e om de valoare netăgăduită, adevărat cap al grupului, cel mai de dat doamne dintre toți junimiștii și tot ar mai putea să devie un factor important și binefăcător în viața noastră...“. In opoziție cu Maiorescu, e prezentat Carp, iar Slavici l-a sfătuit pe Maiorescu să se despartă pe plan politic de acesta : „ ... eu am stăruit mult ca Maiorescu să se despartă de Carp și unul dintre argumentele noastre era : nu e vorba de afacerile dumitale personale, ci de afacerile țării ... Fie înduplecat de noi, fie pentru alte cuvinte, Maiorescu s-a și anunțat potrivit cu sentimentul comun și Carp a rămas singur .. Entuziasmul scriitorului nu ține mult, pentru că în următoarele rînduri el adaugă : „Maiorescu s-a despărțit de Carp și nu credeam că mai e cu putință o apropiere ca cea de azi între dînșii. Aprecierea cu toate acestea s-a făcut pe la finele anului 1883 și în primele luni ale anului 1884 era tare vorba ca ei să intre împreună în cabinetul Brătianu. Atunci m-am despărțit eu de junimiști... Intriga nu e politică — mi-am zis — și de atunci aceasta e deviza lucrării mele politice". Mărturisirile privitoare la înființarea „Tribunei“ (Sibiu) sînt interesante și necesare de subliniat : „Unul dintre cuvintele care m-au hotărît să stărui pentru înființarea „Tribunei" și să părăsesc Bucureștii e că nu mai puteam să merg alăturea cu junimiștii și-mi era grozav de greu gîndul că, stînd la București, aș putea fi silit a le fi adversar și a-i combate pe față“. Apoi, continuă : „Cînd am început noi lucrarea noastră, erau aici „naționaliști“ (Luptători naționali, n.n.) înfocați și guvernamentali umiliți. Pe față ei se certau între dînșii, dar prin ascuns făceau cauză comună, precum zic ei, ca să înșele guvernul ...“. Pe aceștia „Tribuna“ i-a demascat, pentru că „Românii, mai ales cei mai tineri... s-au deprins a examina vorbele și faptele „conducătorilor" și a gîndi cu capul lor. Apoi încrederea și iubirea generală de care mă bucur, rămîne și după ce mă duc și se revarsă asupra celor ce rămîn. Eu n-am autoritate fiindcă sunt om tînăr, venit de curînd aici, fără de avere, fără de pozițiune și lucrez în unire cu niște oameni modești și intrați de curînd în viața publică.^ Nu-mi aduc însă aminte ca un om fără de autoritate, care nimic nu poate să deie, ci totdeauna cere numai, dar nu mă înțeleg, nu mă unesc în mod statornic decît cu oameni sinceri, care vor, ceea ce vor din toată inima, nu pretind niciodată a voi, ceea ce nu voiesc, nu iau intriga, pișcherlicurile, reaua credință, tragerea pe sfoară drept politică. Aceasta mai ales aici unde suntem și săraci și lipsiți de orișice legătură cu cercurile politice hotărîtoare. Noi, aici, suntem foarte tari și putem să ne impunem și față cu Curtea și față cu guvernul și față cu cercurile politice mai largi, dacă ne bucurăm de încrederea maselor ...“. Desigur, în împrejurările vremii de atunci, întrebarea pe care și-o punea Ioan Slavici „Сi-aș putea să fac eu față cu toate acestea, dacă aș rămîne aici ?“ nu poate primi un răspuns clar în totalitate, dar „Un lucru e însă sigur : că-i țin în frîu, că se tem toți de gura mea cea rea, că oamenii se deșteaptă și că multe sunt lucrurile care nu s-au făcut, fiindcă mai e și „Tribuna“ pe lumea aceasta. Și, mai ales, eu sunt acela care are pretutindenea „spioni“ și „denundianți", oameni care se află toate și le spun toate. Astfel un folos netăgăduit este că există prin „Tribuna“ un fel de control și că, controlul acesta e mai sever, fiind chiar eu la „Tribuna“, ori fie și numai în apropierea ei ... Dacă ar fi să mă întorc la Sibiu, ar trebui să ne apucăm noi de noi, acum ca grup de sine stătător, de o lucrare pozitivă, să organizăm elementele mai independente și mai bine inspirate și să accentuăm politica noastră ... Și nici n-am să rămîn la Sibiu decît în cazul că aceasta e cu putință și e și bine să se facă“. Interesul cercetătorului crește, avînd în față această scrisoare, mai cu seamă atunci cînd Slavici arată „bazele asupra cărora ne-am înțeles cu Rechnitz și Brote, cu Cristea și Popea, încă înainte de a fi venit eu la Sibiu“ : 1) „Noi avem să mergem totdeauna cu curentul care predomnește în cercurile politice ale României, iar aceasta nu pentru că vrem ori nu vrem ..., ci pentru că nu suntem în stare să răzbim, dacă luptăm contra curentului general, care pornește din România...“. Mărturisirea aceasta o face Slavici cu convingerea că „ridicăm importanța statului român, ridicăm importanța oamenilor de la care suntem gata să primim inspirațiuni și prețuim și noi înșine mai mult, atît pentru binevoitorii, cit și pentru dușmanii noștri îîi“. 2) „Pentru ca această mărturisire a legăturilor dintre noi și frații noștri de dincolo să fie politicește cu putință, atît aici, cit și acolo politica noastră națională trebuie să fie cu desăvîrșire reală...“. / politică de aici. . ., să organizăm elemente bune, care sunt multe“. în finalul acestei lungi și prețioase scrisori, Slavici revine asupra motivului pentru care el a venit la Sibiu ca să scoată „Tribuna“, subliniind că nimeni, în afară de amicii săi din redacție, nu cred că el a venit dintr-o pasiune lăuntrică, pentru a-și aduce contribuția la dezvoltarea vieții noastre naționale : „Ei nu pot să-și închipuiască, că un om ca mine, sărac, fără pozițiune și fără viitor asigurat, să poată lucra de capul său și după cum îl mină inima lui ... Nu mi-a croit și nu-mi croiește nimeni cale, dar m-am frămîntat și mă frămînt eu însumi în mine, am fost și sunt mereu treaz, ca să mă inspir eu însumi și să fiu în acord cu vederile și cu simțămîntul acelora, pe care ii socotesc chemați oarecum de providență a da direcțiune lucrării noastre naționale...“. Mărturisirea sinceră a sacrificiilor sale. I. Slavici nu o face pentru a fi compătimit, ci pentru a înțelege toți cei chemați să ia parte la mișcarea națională românească din jurul „Tribunei“, că nimic nu trebuie precupețit cînd e vorba de interesele generale ale poporului nostru : „După toate prin cite am trecut eu, am ajuns ca prin minune, acum la vîrsta de patruzeci de ani, să am nevasta ca mine și copii ca mine ... Și-n loc de-a mă bucura, eu ani de zile de-a rîndul am stat cite 10—14 ceasuri cîrcit la masă și m-am bălăbănit cu toți rătăciții, iar acum de atît timp, stau despărțit de surghiunita mea familie, n-am mîncat la o masă cu soția mea și n-am văzut pe copiii mei dormind“. Cu toate că știa ce sacrificii îl așteptau, Slavici n-a renunțat la idealurile sale și din temniță se întoarce iar la Sibiu, unde își continuă lucrarea pentru propășirea neamului, pentru că, așa cum afirma Roman Ciorogariu „el e un consacrat înainte-mergător al unității noastre naționale" și i se cuvine „răsplata recunoștinței pentru luminoasa pagină ce a scris-o în istoria noastră culturală“. Iulian NEGRILA w 4 Eugen Ev и DOINĂ Sus în munți pe înserate drumurile-i.. sar în spate. Le-a-nvățat Iancu pe toate. Doar pasul românului știe mersul omului sus, pe Valea Singiului... în colindul sărbătorii Moții-s toți, nemuritorii, Spițe tic la Roata Horii... Sus pădurea se mai zbate-n Tulnice nevindecate — Le-a-nălțat Iancu pe toate. Numai apa din fîntîni O săruți cînd bei din minui ți se uită-n ochi miloasă te-ndeamnă să intri-n casă cine-o bea să mai rămîie să cinstească-n omenie — Apă Vie. FINTINĂ ROMANEASCĂ Fîntîna mea adîncă într-un sat Te mai aud cum bați în lespezi luna Sub cerul transilvanie ce mi-a dat Un foc în cintee pentru totdeauna. Te mai aud în mine cum tresari In nopțile-nsezate cînd anină Ciutura lunii peste plopii rari Ca verticale cumpene-n lumină. Fintină, de strămoșul altui veac, Ziditu-n legea moșilor din vatră, Tu izvorăști din sfint pămîntul dac Cîte-un izvor sub fiecare piatră. Ca românescul suflet ești de bună, Fințina mea, și-a celor care or bea Din darul duce-al nopților cu lună Te uiți in stele cu privirea mea ... CÎNTEC Ceva tulburător ca o lumină Parcă mă duce, grîu desculț, de mină Prin satele ce ramuroase zac Acolo-n munți, la nunțile din veac. Vin fîntînarii anonimi și lasă Ceva din geniul lor rătăcitor Zidindu-și frumusețea dureroasă Sub timpla oarecarelui izvor ... M. uită timpu-n urmele de drum și zici la gîndul că voi ști să mor cste puțin,întind cum erit acum, zidindu-mă-n fîntîni, rigorii lor... ȘOPTIT Peste oraș nu trec cocori Doar luna pispii e-ntr-o dungă Prin vegetale sărbători Pînă la flori e cale lungă Rămîi cu ploile ce vin Spre zori să tragi sub pernă cartea Pînă la flori mai e puțin și-n doi încetinește moartea ... închide ochii-i prea lumină ! Stai între mine și cuvînt, Afară iarna va să vină — Tu cine ești, eu cine sînt ? S-aud ninsorile de nuntă Spre unde merg, de unde vin ? Vămii și moartea se descruntă. Se face moarte mai puțin ... in atomii i betonului, ne imprimăm frunțile cu-adinci linii, ne ardem sufletele în cuplonirele neliniștii, și ne-aduce durerea conturul doliului ; însă nici ea nu poate să ne rustă de dulcele nostru pămînt, spațiul vieții. Aerul și pîinea ! MI -AM ASCULTAT SUFLETUL ! Mi-am întins brațele-n ceasul să treacă tăria aurorii prin ele, să aud razele umblîndu-mi prin singe l w și să pot striga : eu sunt fericit ! Eu sînt ! Mi-am ascultat sufletul evitînd : nu există moarte, nu există moarte ! Atotputernică lumina îmi intra în vertebre, și mă bucura ! Virgil Bostănaru PATRIA MEA Prin ochii tăi, Patrie, rămîi mereu lumina doinelor ademenitoare. ara cea vie a gindului meu, rouă albastră de la izvoare. Orașele-s strinse in buchete de flori, amintirile în izvoare fierbinți, Tu ești prezentul prin care zbori eu rădăcinile in dor de părinți. Mustește iarba tinereții pline de visuri — năzuinți românești și Tu — tot mai frumoasă privești spre culmile din ziua ce vine. LUI EMINESCU Mă prind de brațul primăverii tale să-ntineresc conturul unei flori, să-mi dai acel răspuns la întrebare. Respira biine din viața ta de fluviu și vîslele se-ngroapă in acorduri prin pletele bătrînului Danubiu. Și-așa cum tu adesea l-ai zărit luceafărul veghează-n noaptea plină argintu-n plopi și-n teiul înflorit. VIITORUL Cu floarea care nu se ofilește și nu se fringe îndoliată în culoare, cu primăverile ce-n inimi urcă seve în zborul lumii viitoare ; cu steaua călăuzitoare-n zări purtind lumini din zestrea țării, cu cei ce navighează pe visul unei mări și făuresc magnifice istorii, cu demnitatea unui brav popor с Înalță Ungă inimi tricolorul , ne construim cu toții viitorul în drumul patriei, nemuritor ! George Bădeteanu PAMÎNT NATAL Petic de pămînt, petic de țară, din dunga satului natal, cu tine alergam în ropotul cailor suri, răscoleam cu sufletul și cintecul cînd puneam urechea pe inima ta să aud strigătul mamei. Petic verde de pămînt, petic de Covor țesut cu gândurile copilului, care și-a luat chipul petic verde de pămînt, in tine căutăm cu miini subțiri Sete-mi e de dor Lingă un vechi izvor, Sete-mi e de mine Cum floarea de-albine. Se ivea, fecioară, Ce domnea-ntr-o scară Dor din dorul lui Ia un căpătii ; Lasă-1, codre verde, In desișul tău, in pustiul hău, In răcoarea ta, în nimica mea. Ii mai frunzărește, cînd cicoarea Și trezești tu, fire, Cu-a lui nemurire ... LAUDA țară și vrednice trifoi cu patru foi, să-l pun in furci mereu pe la răscruci, S-ademenesc dorul și doina. CÎNTEC PENTRU EMINESCU Mi-e patria cuvîntul dinții, bucuria și dorurile toate un murmur . Inimii mele prea multe nu-i cer. Mă-ntreb unde — cum să te laud, cum să te înalț și cum să-ți sărut nemurirea ? Eu nu se va primi și-n angi n-o să nu Eu nu sp au fost V și noi pil ре-un fiu AICI nei AICI V- un aici tot ce se naște de la-nceput razele bucuriei, enajele sudorii si intre un : toate rănile pămintului meu indecat cium viu de roze, eidim privirile matinale Microantologie lirică din tine, crește Arthur Porumboiu Mesele tăcerii (Foto : prof. IOAN POPESCU) ORIZONT DICȚIONAR LITERAR Prozator. S-a născut la 16 noiembrie 1940 în localitatea Dalboșeț (Caraș-Severin). Absolvent al Facultății de Filologie a Universității din Timișoara. Membru al Uniunii Scriitorilor din R. S. România (1972). Debutează cu proză în „Scrisul bănățean“ (4/1962). Prima carte tipărită — un volum de povestiri — se bazează pe reconstituirea propriei experiențe de viață : Sînt dator cu o durere, Editura Eminescu, 1970. Romanele ce se succed debutului (Spune-mi, unde duce acest drum ?, Editura Eminescu, 1972 și Neîmpăcați în minte, Editura Eminescu, 1974) se încadrează într-o zonă tematică similară. Ele urmează traseul unor biografii specifice satului bănățean de munte. Este evidentă, apoi, înclinația spre povestire și rememorare, pentru ceea ce s-a numit „fixarea unor fizionomii și aspecte din medii sociale“ (Țugui, 1973). Comentatorii remarcă „fondul etic accentuat“ (Dumitriu, 1973), caracterele pitorești, substratul, adesea, fabulos al narațiunii. Odată cu Neîmpăcați în minte, „lirismului îi ia locul comentariul caustic, șarja, caricatura“ (Alexiu, 1977).. Sentimentul puterii, Editura Eminescu, 1976 și Tornada, Editura Eminescu, 1980 sînt romane care lărgesc aria de inspirație, iuțind centrul de interes spre viața citadină : cel dintîi se referă la existența unui ziarist, celălalt evocă perioada cuprinsă între Marea Unire și al doilea război mondial (spațiul evenimentelor fiind cu deosebire partea de vest a țării). Destinul orașului, al cetății se interferează, astfel, cu acela al Personajului : topografia „conotează personajul“ (Ungureanu, 1980), proiectîrnd, prin permanente balansări între trecut și prezent (în special în Tornada), destinul așezării și al oamenilor pe fundalul dialectic al istoriei. „Tornada este o imagine a Orașului de-a lungul unei istorii“ (Ungureanu, 1980). Intuiția faptului de viață viu, construirea epicului în jurul unui „erou exemplar“, prezentarea vieții de familie ca o importantă „celulă socială“, ori viziunea cinematografică și „unitatea de subtext“ (Odangiu, 1980) sînt, pe de altă parte, cîteva dintre trăsăturile relevate de comentatorii celor două discursuri românești: întoarcerea spre asfințituri, Editura Facla, 1985 readuce scrisul lui I. M. R. în spațiul prozei scurte. Generalizînd, se poate spune că materia diegetică a volumului pune în relație trei „lumi“ : aceea a „ruralității ancestrale“, aceea a urmașilor ei direcți, urbanizați, și aceea a târgoveților „descurcăreți, fluctuanți și disprețuitori“ (Dorcescu, 1985). Volumul se caracterizează prin „descrierea unor ferestre spre orizonturi umane ignorate“ (Ungheanu, 1985) și prin „percepția adevărului artistic comprimat într-o experiență de viață“ (Enescu, 1985). I s-au tradus o povestire în volumul colectiv 10 prozatori români contemporani, Sofia, Editura Narodna Kultura, 1975 ; Tornada, Skopje, Editura Makedonska Revia, 1982 (postfață de Eugen Dorcescu) ; Recviem pentru o regină, Mazara del Vallo, Sicilia, Italia, 1984. REFERINȚE CRITICE în volume : Cornel Ungureanu, Imediata noastră apropiere, Editura Facla, 1980, p. 217—225. în periodice : Cornel Ungureanu, „Orizont“, 9/1970 ; Al. M. Vaida, „Astra“, 9/1970 ; Dana Dumitriu, „Argeș“, 3/1973 ; Haralambie Țugui, „Cronica“, 32/1973 ; Eugen Dorcescu, „Orizont“, 48/1974 ; Voicu Bugariu, „Luceafărul“, 6/1975 ; Cornel Ungureanu, „Orizont“, 50/1976 ; Lucian Alexiu, „Famillia“, 2/1977 ; Dumitru Micu, „Contemporanul“, 14/1977 ; Valentin F. Mihăescu, „Luceafărul“, 25/1977 ; Alexandru Ruja, „Orizont“, 13/1978 ; Carmelo Pirrera, „Avaisatore“, Palermo, Sicilia, Italia, 17/1984 ; Lucio Zinna, „Impegno 80“, Mazara del Vallo, Sicilia, Italia, 16—20 / 1984—1985 ; Giuseppe Possa, „Risveglio ossolano“, Ossola, Italia, 1/1985 ; Radu Enescu, „Familia“, 3/1985 ; Grigore Scarlat, „Steaua“, 4/1985 ; Eugen Dorcescu, „Orizont“, 7/1985 ; Irene Marusso, „Trapani Sera“, Trapani, Sicilia, Italia, 13/1985 ; Valeriu Bârgău, „Contemporanul“, 14/1985 ; M. Ungheanu, „Luceafărul“, 32/1985 ; Alexandru Ruja, „Luceafărul“, 1/1986; Alexandru Ruja, „Luceafărul“, 29/1986 ; Ion Arieșanu, „Orizont“, 17/1987 ; Olimpia Berea, „Orizont“, 36/1987 ; Artur Silvestri, „Luceafărul“, 13/1989 etc. Olimpia BE11CA Există, în publicistica noastră, o categorie aparte de comentatori ai fenomenului literar, în general exclusă din „tabelele sinoptice“ ale criticii active sau, în cel mai bun caz, trecută la rubrica „și alții“. Este vorba despre cei care, cu ardoarea pasiunii, dar și cu fermitatea imanentă oricărui act cultural semnificativ, își înscriu activitatea sub o dublă zodie : a invățămintului și a criticii (și istoriei) literare. Este vorba despre cei care „predau“ literatura în școli și licee, cu profundă vocație și real talent, dar, dintr-un impuls lăuntric sau din necesitatea imperioasă a dialogului (care e însăși forma lor de existență), se manifestă și prin scris. Ceea ce mă face să îi consider o categorie aparte este o relație subterană care se stabilește între cele două modalități de expresie (mă refer, bineînțeles, la cei cu o adevărată chemare pentru ambele domenii): zăbava în fața paginii albe, meditația asupra cărților conferă activității li catedră o anume deschidere și o suplimentară percepție a nuanțelor, iar formația și exercițiul didactic aduc în discursul erotic un spirit de sistem și o claritate a expunerii care devine însăși marca personalității acestor critici-profesori. Cei mai valoroși dintre ei sfîrșesc prin a deveni, pur și simplu, critici și istorici literari în sensul deplin al cuvîntului, răminind, în același timp, demni (de asemenea în sens deplin) slujitori ai catedrei. Ceea ce nu e deloc puțin (și numai cine a trecut printre Scylla catedrei și Carybda condeiului poate cîntări cu adevărat lucrurile). Tipologic vorbind, ei se raportează la o frumoasă tradiție interbelică, epocă in care mulți dintre marii noștri critici erau, cum bine se știe, profesori de liceu (și o revitalizare a acestei tradiții ar fi, cred, benefică). Aceste gînduri mi-au fost provocate de o recentă prezență editorială a lui Alexandru Ruja, exponent dintre cei mai interesanți ai categoriei la care m-am referit în frazele anterioare. Ediția Șt. O. Iosif. Poezii, apărută intr-una dintre cele mai utile colecții ale Editurii Facla, este numai în aparență un simplu volum menit să acopere „cerințele programei de învățământ“. Sau, mai bine zis, este un model de realizare a unei asemenea antologii, „necesitățile școlare" neexcluzînd, ci impunînd cu fermitate rigoarea informației, gustul în selecția și interpretarea textelor și probitatea științifică, adică instrumentele esențiale ale istoricului literar, lesne de sesizat, în căzul de față, in aparatul critic al cărții. Succesiunea „referințelor critice“ reprezintă o sinteză semnificativă a receptării poetului, pusă de Alexandru Ruja într-un scenariu care relevă nu numai informație și spirit sistematic, dar și un implicit unghi personal. Calitățile acestea se pot observa și în cealaltă ediție îngrijită de Alexandru Ruja, apărută in 1986 sub auspiciile aceleiași edituri (Gala Galaction, Roxana, Papucii lui Mahmud, Doctorul Taifun) și erau anunțate încă din volumul de debut al autorului, Valori lirice actuale. Există acolo, înainte de toate, o adevărată vocație a clasificării și sistematizării de care, sînt sigur, pedagogul nu este străin. Dincolo de orice obiecții pe care le-ar putea genera (ca orice clasificare a unor fenomene în plină mișcare), tipologia propusă de Alexandru Ruja se verifică prin însăși coeziunea și coerența sa. In plus, ea este susținută de darul formulărilor sugestive și de claritatea expunerii, care fixează analizele într-un registru expresiv, dominat de o firească notă de seninătate, cu atît mai elocventă cu cit obiectul actului critic îl constituie teritoriul instabil poeziei conemporane. Judecăar țile de valoare, de o fermitate „bine temperată“, sunt expuse mai totdeauna într-o manieră implicită, decurgînd din însăși analiza atentă la detalii a textelor poetice. In sfîrșit, configurația volumului (scurte eseuri despre peste 50 de poeți, grupate în „capitole“ tematice) vădește preocuparea pentru desprinderea trăsăturilor esențiale ale fiecăruia dintre autorii comentați, în analize dense și orientate spre o perspectivă amplă asupra fenomenului privit în integralitatea conexiunilor sale. Prezent cu regularitate în paginile publicațiilor literare, Alexandru Ruja dezvăluie un profil de o certă personalitate, în care se pot identifica însușirile despre care vorbeam la începutul acestor rînduri. Aștept viitoarele sale volume nu numai ca pe o confirmare a propriilor coordonate, dar și ca pe o dovadă a fructuoasei cooperări între spiritul didactic și spiritul critic, aceste două dimensiuni intelectuale indisolubil legate. Mircea VASILESCU