Orizont, 1989 (Anul 40, nr. 1-50 - Anul 1, nr. 1)

1989-01-13 / nr. 2

ORIZONT Ediția Eminescu Puține lucruri dau sentimentul temeiniciei unei culturi ca buna tipărire a clasicilor. Ediții­le cer întotdeauna specialiștii care să dea sea­mă, dar și devotații unei munci exemplare. Nu găsesc prilej mai nimerit de a vorbi despre aceștia ca volumul al optulea al ediției Emi­nescu. Este, probabil, unul dintre cele mai di­ficile dintre toate. în primul rînd, este dificil din cauza rezistenței noastre de a-l accepta pe Eminescu așa , adică înfăptuind cu enormă răb­dare, cu o exemplară conștiinciozitate, dicționar de rime, traduceri. Un Eminescu făcînd proiecte dramaturgice, un Eminescu autor de piese de teatru e la fel de greu de înțeles, deși toate stu­diile majore ale eminescologiei demonstrează că dramaturgia eminesciană e piatra de temelie a înțelegerii lui Eminescu. La fel de neobișnuite sînt — pot fi — revelațiile unui Eminescu care nu a scris doar tragedii și drame ; un Emines­cu alături de Caragiale, vorbind despre moftul român, iată pagini capabile să recompună nu doar istoria relațiilor dintre doi scriitori de ge­niu, ci însuși felul de a înțelege circulația idei­lor literare în secolul al XIX-lea ! A creat în­verșunare sintagma lui Constantin Noica (gîn­­duri despre omul deplin — s.n. — al culturii românești), dar, cu fiecare din volumele ediției Eminescu, putem să observăm că propoziția fi­losofului poate oferi un drum de acces către universul eminescian. Eseul lui Noica nu este excesiv, din simplul motiv că el nu exclude re­ceptarea diferențiată a propozițiilor eminescie­ne : el propune plenitudinea unui gînd, desigur exemplar. Dacă acceptăm ideea deplinătății emi­nesciene — și e momentul să o acceptăm — nici teatrul eminescian, nici dicționarul de rime, nici chiar traducerile nu ni se vor părea surpri­ze ale laboratorului de creație Dimpotrivă, căi firești­ de împlinire. Coordonatorul, prefațatorul și, în sens înalt, autorul volumului al optulea este Petru Creția. Poet, filosof, eminent cunoscător al literaturilor vechi, traducător și comentator al anticilor, ese­ist cum avem puțini și elenist cum avem și mai puțini. Petru Creția a abordat manuscrisele eminesciene cu o înțelegere nouă. El însuși este un om deplin al culturii în sensul că este eli­berat de prejudecățile pe care alți posibili edi­tori ar fi putut să le aibă poate că tocmai a­­ceastă deplinătate, tocmai această afinitate pen­tru universul eminescian, a dus la descoperirea unor unități noi în manuscrisele eminesciene. Petru Creția demonstrează că piesele lui Emi­nescu există nu doar sub stare fragmentară. Eminescu și-a încheiat o seamă de piese. El e nu doar un posibil dramaturg, el este chiar un dramaturg, autor de texte finite, pe care le pu­tem aduce pe scenă fără reținere. Il reprezintă pe Eminescu Sînt încheiate Evident, prejudecata fragmentului și a frag­mentarului ar trebui să dispară atunci cind e vorba de marii scriitori , și, intr-un fel, ea a și dispărut, mai ales din epoca studiilor călines­­ciene, cele care au demonstrat că postumele oferă calea de înțelegere a lui Eminescu cel adine. Dar asta nu înseamnă că atunci cînd descoperim o încheiere, un gînd dus pînă la capăt, nu trebuie să apreciem la dreapta valoa­re pagina textul, opera. Putem spune, acum, fără ezitare, că Eminescu este un autor de piese de teatru. Că proiectul său, asupra căruia au stăruit, mai aproape de noi, Eugen Todoran, George Munteanu ș.a., depășește, nu o dată, sta­diul de proiect. Dar ne trebuie o dreaptă înțe­legere a împlinirilor dramaturgiei, ca să pri­cepem de ce Eminescu este Shakespeare al nos­tru. Că el a propus culturii universale o Divină comedie românească. O operă a deplinătății, care, nu o dată, transgresează limitele unui gen. Prin această lectură totalizatoare, pe care ne-o propune ediția lui Petru Creția, înțelegem de ce în imediata urmare a gîndului eminescian se înșiruie un Blaga, un Iorga, un Pârvan sau un Mircea Eliade, deopotrivă gînditori și autori de proiecte gigantice, dramaturgi în sensul adinc al cuvîntului, autori ai unor înscenări în care naționalul și universalul reprezintă un raport dinamic , un neobișnuit potențial creator. Cornel UNGUREANU * M. Eminescu — OPERE VIII, Teatrul ori­ginal și tradus. Traducerile de proză literară. Dicționarul de rime. Ed. Academiei, 1988. шт [UNK] [UNK]т* Labirint poetic Un periplu original și de reală funcționali­tate analitică ne propune, în universul poematic eminescian, volumul Feliciei Giurgiu. Pornind de la ideea identității lume livrescă — labirint, autoarea oferă un fir conducător in­genios și fascinant după ce, pas cu pas (citește filă cu filă), construiește sau, mai degrabă, iden­tifică ansamblul labirintic de semnificații a­ poeticii lui Eminescu. Autoarea, așadar, nu se mulțumește, nici o clipă, cu trecerea în revistă, fie ea extrem de amănunțită și avizată, a „temelor“, a „motive­lor“ liricii eminesciene. Ci, dînd dovadă de tena­citate și, în același timp, farmec stilistic, pătrun­de în labirinturile marilor axe tematologice, adăugind, de fiecare dată, un fir de lumină pro­priu la înțelegerea veșnicului de nedescifrat mit poetic eminescian. Pădurea apare, așadar, în funcționalitate poe­tică eminesciană, ca spațiu labirintic, închis, o capcană în care este atrasă atît ființa iubită așteptată­, dorită, cit și propria personalitate. Pentru că, dovedește demonstrația, periplul ini­­țatic silvan este, de fapt, o inițiere în sine în­șiși. Fără a atribui simboluri cu orice preț unor e­emente care, de fapt, nu le conțin, autoarea se aservește cu fidelitate textului, descifrînd cu migală exact acele simboluri contextuale pe care un motiv sau altul le dezvoltă poetic. Ast­fel sînt, rînd pe rînd, „descifrate“ valențele ma­gice și sacre ale teiului sfînt­ ale stejarului, cu referire permanentă la funcția lor textuală ca atare. Și nici chiar acest demers, lăudabil în sine, nu rămîne gratuit căci­ observăm, pe mă­sură ce firul Ariadnei ne călăuzește cu genero­zitate. intenția este aceea de a sublinia efortul de umanizare a naturii prin poetic, de ordonare a haoticului pe care realitatea, receptată prin a varii criterii, îl poate reprezenta. O galerie impresionantă de figuri dedalice populează universul poetic eminescian, și ele sînt desprinse din tăcerea textului pentru a ne vorbi, prin intermediul rostirii eminesciene. Căci punctul de maximă rezistență al prezentu­lui volum este, fără putință de tăgadă, succesul în demersul „desfacerii“ „mecanismului“ care creează vraja unică a rostirii eminesciene. Pă­­trunzînd cu pietate „mreaja“ ce învăluie univer­sul liric eminescian, autoarea pătrunde în chiar retorta nașterii semnificațiilor cuvintelor, a um­plerii lor de acea vrajă unică, inconfundabilă. Dotată cu un aparat analitic infailibil, conținînd cunoștințe prozodice, fonematice, stilistice, fă­cînd apel cenzurat și în deplină cunoaștere la voci autorizate în domeniul simbologiei și al mitului, autoarea reușește, în cele din urmă, să pătrundă, într-o oarecare măsură, misterul „toarcerii“ magice a cuvîntului eminescian, adi­că surprinde tocmai momentul încărcării de vrajă, semnificație și sensibilitate a cuvîntului în context poetic. Celelalte mari simboluri ale universului poe­tic eminescian, acela al focului, al cărții, al cu­vîntului se bucură de o la fel de atentă și plină de probitate analiză, neforțind nota în acordarea unor semnificații inexistente, ci aservindu-se, în totalitate, textului, și manierei acestuia de a „se rosti“. încărcate cu valori sensibile rare, cu­vintele se alcătuiesc într-o lume plină de sen­suri exemplare, ce se adresează, printr-un fluid unic, în primul rînd, sufletului. Un alt demers, nu mai puțin interesant și captivant, este acela al urmăririi elaborării idei­lor poetice, al „turnării“ gîndului în „formă nouă și-nțeleaptă“. Rezultat al unei munci si­sifice, prezentarea textelor (în proză) care au stat la baza unor forme poetice (sau­ invers) ne poate părea, la o primă privire, un fapt obișnuit de înregistrare arhivistică a genezei unor texte. Numai că lucrurile nu stau deloc așa. Au­toarea urmărește tocmai evoluția sinuoasă a ideilor în formă, drumul parcurs de gînd pînă la închiderea în deplinătatea perfectă a rostirii. Este acesta, de altfel, și motivul pentru care „obsesiei“ ritmului îi este consacrat un capitol aparte, urmărindu-se tocmai mecanismul ritmi­­cizării primare a gîndurilor și a imaginilor. Se poate spune că, după lectura volumului Feliciei Giurgiu, labirintul poetic eminescian propus de autoare nu rămîne enigmatic decît prea puțin timp, devenind o lume de sensuri adinei, dintre care multe noi. Gheorghe SECHEȘAN , Felicia Giurgiu, IN EMINESCIANUL UNI­VERS, Ed. Facla, 1988. • 2 • Spuneam în articolul precedent că din haosul pe care Mircea Iorgulescu i-l atribuie lumii lui Caragia­le — și care există într-adevăr —, trebuie desprinsă o altă zonă. Asupra acesteia mă opresc acum. Din haos se poate ieși, printr-un început de orga­nizare, într-un spațiu unde, totuși, fiindcă are ca principiu contradicția, diferența față de sine (Je est un autre), nu se ajunge la structuri stabile, căci ele se desfac pe măsură ce se fac. Este, deci, spațiul de un mare dinamism, situat între haos și ordine, pro­ducător de inepuizabile, imposibil de fixat în relații durabile, transformări. Dar oare există contradicție în lumea lui Caragiale ? Așa s-ar părea, de vreme ce cu­prinde „atitudini ireconciliabile“ (55), iar acestea nu sînt simple opoziții între factori exteriori unii altora, ci mișcă dinăuntru întreaga masă, opunînd-o ei însăși, producînd „ambiguitatea“ (55) și punîndu-ne în „im­posibilitate de a mai diferenția falsul de autentic, minciuna de adevăr, ticăloșia de onestitate“ (57). Cum spuneam mai sus despre produsul contradicției, și aici au loc „neîncetate metamorfoze“ (26). Despre Caragiale (III) Și totuși, nu. Principiul motor al contradicției este diferența față de sine, iar diferența urcă din haos. Acolo nimic nu se leagă, nici măcar la modul insta­bilității, totul diferă de tot. Haosul este alteritatea to­tală, este răul absolut. Iată, însă, că „personajele lui Caragiale se descoperă asemănătoare, de nu chiar identice ; niciodată însă diferite“ (86, iubi­­mea). Ba mai mult, „a fi altfel, diferit (...) reprezintă în a­­ceastă lume un păcat capital“ (131). Dintr-o asemenea situație nu se poate urca spre contrarietate, de aceea nu e de mirare că se petrece la Caragiale „abolirea contrariilor prin omogenizare“ (55). Așa fiind, nici ambiguitatea nu este una de tipul contradicției, ci este una „promiscuă“, care presupune „căderea în elemen­tar“ (55). Prin urmare , neputînd să urce, nici măcar pînă în zona contradicției, lumea lui Caragiale cade — în elementar. Mircea Iorgulescu afirmă că aici totul „se dizolvă într-o năclăială informă. Omul caragia­­lesc e purtător de haos“ (140). In acest punct — nu­mai în acesta — mă distanțez de eseu : năclăiala in­formă, adică elementarul, nu face parte din haos. în Devenirea întru ființă, Constantin Noica vorbește despre „devenirea oarbă“ din care omul trebuie scos spre a fi „redat ființei“, iar această restituire înseam­nă „o scoatere din haos“ (15). Cu alte cuvinte, haosul cuprinde devenire (oarbă), pe cînd lumea lui Cara­giale, spune M. Iorgulescu, este „refuzată de acțiune și devenire“ (89). In haos, agitația este reală, în timp ce omul caragi­alese : „Se agită întruna, dar stă tot pe loc“ (87). Am în vedere încă o zonă ontologică, aceea unde se cade din haos și pe care o numesc nediferențiere. Semnele ei se găsesc din belșug in eseu, universul lui Caragiale fiind asimilat cu „talmeș-balmeșul“, iar a­­cesta caracterizindu-se „prin omogenizare și prin ni­velare în indistinct“ (54). Mișcarea lui frenetică nu trebuie să înșele, fiindcă este, am văzut, pe loc. Per­sonajele „își pot schimba ori­cînd rolurile", și chiar și le schimbă, într-o horă amețitoare, dar o fac fiindcă sînt „indivizi atît de asemănători“ (32). Departe de a fi un loc al diferenței haotice, „această lume e foarte omogenizată“ (32), adusă la „numitorul comun al omo­genizării în derizoriu“ (131). în pofida aparenței de transformare, îi este proprie „stereotipia flască a lar­varului“ (115). O lume „stagnantă“ (88), despre care nu se poate spune decît că „pur și simplu există“ (57). O apasă „o indolență grea“ (25), este „roasă de plicti­seală“ (30), căci nu construiește nimic, solidaritatea ei nefiind activă, ci „complacere într-o generală compli­citate“ (31). Nu produce decît vorbărie, și anume una „bolnavă“ (80). „Mlaștina vorbăriei“ (54) emite păreri care „se învălmășesc indistinct“ (80, iubi­­mea). Se va pune, firesc, întrebarea : în ce constă folosul de a deosebi haosul de indistinct, de nediferențiere ? Folosul există și nu este unic. Zonele ontologice (abso­lutul, cosmosul, haosul, vidul) reprezintă în cultură valori — pozitive sau negative. Ca atare, ele au — fiecare un mod specific — relație cu creația artistică. Haosul se situează altfel decît nediferențierea față de creație. Datorită alterității totale, haosul exclude orice raporturi interne, iar fără raporturi, adică fără posi­bilitate de structurare, nu se creează nimic — încît haosul poate fi materie a creației, dar nu și loc al ei. Raporturi structurante nu se stabilesc nici în nedife­­rențiere, însă aceasta poate să fie sol germinativ. Cum stau lucrurile în această privință la Caragiale voi în­cerca să arăt într-o ultimă secvență referitoare la cartea — Eseu despre lumea lui Caragiale — comen­tată și pînă aici. Livius CIOCÂRLIE ?

Next