Probleme Ale Păcii și Socialismului, 1967 (Anul 10, nr. 1-12)
1967-03-01 / nr. 3
g 5 CĂRȚI ȘI REVISTE sensul absenței goartei capitaliste „normale“ după profit maxim, se explică, în primul rînd, prin necesitatea de a menține în ansamblu sistemul de exploatare și de obținere a profitului și, în al doilea rînd, prin necesitatea de a se asigura profituri mai mari capitaliștilor particulari, înainte de toate monopolurilor capitaliste. Această negare condițională, parțială — și subordonată de fapt unui scop direct opus — a legii profitului constituie una dintre cele mai importante trăsături ale C.M.S. Lucrarea analizată conține aprecieri originale asupra acestei probleme. „SUPRAACUMULAREA CAPITALULUI“ în al doilea referat al său, P. Boccara caută să explice din punctul de vedere al economiei politice o serie de fenomene ale C.M.S., pornind de la analiza proceselor de acumulare și reproducție a capitalului în condițiile actuale și a rolului finanțării publice (de stat). Boccara dezvoltă în legătură cu capitalismul contemporan teza lui Marx cu privire la supraacumularea și devalorizarea capitalului. El subliniază că supraacumularea este o manifestare concretă a legii tendinței de scădere a ratei profitului. Boccara scrie : „Supraacumularea capitalului înseamnă, într-o societate capitalistă dată, o acumulare excesivă a capitalului în raport cu limitele sumei totale a plusvalorii sau profitului care se poate obține pentru a spori valoarea acestui capital. In cazul extrem al supraacumulării absolute, investițiilor suplimentare de capital le corespunde un profit suplimentar... egal cu zero. In cazul supraacumulării relative, capitalului suplimentar nu-i corespunde o masă de profit suplimentar care să poată să dea rata minimă necesară a profitului“ (vol. I, p. 24). în aceste condiții, apreciază Boccara, pentru ca procesul acumulării capitaliste să continue, iar rata profitului obținut de monopolurile capitaliste să rămînă la același nivel, este necesară intervenția statului, care contribuie la acumulare prin finanțarea investițiilor, prin proprietatea de stat în ramurile deficitare sau nerentabile (ceea ce în ultimă instanță se reduce în mare măsură la finanțarea de către stat a monopolurilor private capitaliste) și prin alte forme. Capitalul suplimentar investit de stat nu intensifică supraacumularea (sau, cum spune adesea Marx, „supraproducția de capital“), deoarece statul nu este un concurent la volumul profitului care poate fi obținut în condițiile date. Dimpotrivă, acceptând o rată a profitului scăzută (sau chiar negativă), statul ușurează situația capitaliștilor, sprijinind rata profitului obținut de monopolurile particulare. Finanțarea de către stat a investițiilor face de fapt ca tot felul de fonduri să se poată transforma în capital, ceea ce permite, printre altele, investirea rezervelor lichide ale populației în capital fix. De fapt, Boccara face o încercare — parțială, după cum recunoaște el — de a da o explicație economică esenței profunde C.M.S. Considerațiile lui sunt interesante, deși, probabil, sunt doar una din variantele explicației economice a esenței C.M.S. în același timp nu toate lucrurile sînt clare în tezele lui P. Boccara, în primul rînd, nu este limpede cînd și în legătură cu ce a început acea etapă de supraacumulare a capitalului în care a fost nevoie de intervenția fondurilor publice pentru devalorizarea unei părți a capitalului. Nu este clar cum se leagă acest aspect de evenimente socialpolitice și economice (războaie, crize) cu ajutorul cărora erau explicate de obicei salturile în dezvoltarea C.M.S., fenomen ce nu poate fi înțeles fără luarea în considerare integrală a influenței evenimentelor menționate. ROLUL STATULUI ȘI PLANIFICAREA CAPITALISTĂ Una dintre cele mai importante trăsături ale capitalismului monopolist de stat, care și-a găsit reflectare și în denumirea lui, o constituie creșterea uriașă a rolului statului burghez, în primul rînd pe plan economic, dar și în toate celelalte domenii, noile funcții pe care le dobîndește statul. în lucrările conferinței această problemă a fost tratată destul de amănunțit. Respingînd în mod unanim teoria unilaterală care a circulat un timp potrivit căreia C.M.S. înseamnă doar „subordonarea statului față de monopoluri“, referenții și participanții la discuție au căutat să analizeze procesul multilateral a întrepătrunderii statului și monopolurilor, care duce la apariția uno fenomene calitativ noi. Rolul statului în acumularea capitalului devine tot mai importann legătură cu revoluția științifică și tehnică, care mărește extrem de mult nevoia de capital și concomitent are tendința să reducă rata profitului, în legătură cu așa-zisa „integrare europeană“, care schimbat condițiile de concurență , ca și cu alte momente, în Frânți numai fondurile de stat acoperă cel puțin 1/5 din toate investițiile Se fac investiții și din alte surse publice. în afară de aceasta, statul caută să ridice rata de autofinanțare a monopolurilor, într-o serie de cazuri, prin măsuri speciale inclusiv inflaționiste, așa cum se arată în referatul lui R. Pirolli, el limitează creșterea consumului oamenilor muncii pentru a mări posibilitățile de acumulare. De sarcinile în domeniul investițiilor și de creșterea generală a rolului economic al statului capitalist este legată una dintre trăsăturile noi ale C.M.S. (care arată poate, că el a ajuns la un anumit nivel de dezvoltare) — planificarea de stat capitalistă. La conferință această temă a fost tratată în referatul amplu prezentat de J. Fabre, redactor-șef al revistei „Economie et Politique“, precum și într-o serie de intervenții. Fabre scrie : „Folosirea combinată a previziunilor economice și a metodelor de intervenție a statului în economie definește conținutul esențial al planificării capitaliste, fizionomia sa reală legată de însăși natura C.M.S.“ (vol. I, p. 140). în referat sunt dezvăluite particularitățile planificării capitaliste și caracterul ei antagonist. Fabre arată pe ce căi concrete planul, neobligatoriu în societatea capitalistă, exercită o influență reală asupra economiei. Larga folosire a planificării în ultimii 5—10 ani în țările vest-europene n-ar fi fost posibilă fără sectorul de stat în economie, fără o pondere mare a statului în investiții, fără deținerea de către statul burghez a altor pîrghii puternice de influențare a economiei. Apărînd tocmai pe această bază, arată J. Fabre, planul „are tendința să devină instrumentul superior de intervenție conștientă a conducătorilor capitalismului monopolist de