Rampa, noiembrie 1926 (Anul 11, nr. 2706-2729)

1926-11-06 / nr. 2710

r ANUL XI No. 2710 ___ ■EDAOŢIA, AD­MI­NIs­ traTIA ATELIERELE GRARDE­­ STRADA SARIND­AR No. 1 TELEFON 1/5* Pubticitatea concesionaţi exclusiv Societăţii Anonime Rudolf Moaşe Bulevardul Academiei, 4. Apaoturile se primesc la toate agenţiile de publicitate şi la administraţia ziarului. M. PAUST NOMA Prim Redactor : SCARLAT FRODA Spre soluţionarea crizei de la Teatrul Naţional D. Al. Buzescu a fost numit director administrativ Faţă de numeroaseele călcă­î­i de lege comise de comitetele re­unite ale teatrului Naţional, în ce priveşte aplicarea unor texte categorice relativ la încadrări, turnee şi asimilări de societari h­ors-classe, ministerul Artelor a hotărât să intervină in curând energic spre a-şi asigura un con­trol eficace asupra întregei ac­tivităţi culturale si administrati­ve a teatrului National. In consecinţă, odată cu numirea d-lui Al. Hodoş la direcţia teatrului, a hot­­tărit despărţirea direcţiei artistice de cea adminis­trativă. Minisetrul Arte­lor a numit pe d. Al. Bu­­cescu, fostul administra­tor general al Operei, in calitate de consilier tech­nic al Ministerului Arte­lor, cu delegaţiunea de di­rector administrativ al teatrului Naţional. D. G. Plopeanui sub drector Administrativ al teatrului Naţio­nal îşi păstrează vechile atribu­­tioni, d-l Al. Buzescu rămânând de fapt reprezentantul Ministeru­lui Artelor la teatrul Naţional. Socotim că această scindare a direcţiei teatrului Naţional, nu paote fi decât folositoare primei noastre scene. Directorul teatru­lui se va consacra de aci înainte exclusiv preocupărilor artistice, iar consilierul technic delegat cu direcţia administrativă, reprezen­tând ministerul aşa că se vor evita fricţiunile ,cari până acum zdrun­cinau mersul normal al lucrurilor. Intre minister şi teatrul Naţio­nal, direcţia administrativă va con­stitui trăsura de unire atât de ne­cesară unei reale colaborări. D. Al. Buzescu tCHlli TJn cunoscut­­ scriitor bucureştean, is, nuanţă socialistă-revoluţionară, care nu-l împiedică totuţi să întreite relaţii de prietenie cu certurile sus puse, omite acestor relaţii, a primit o invitaţie la festivalul de gală, care se dă la, Teatrul Naţional in onoarea misiunei italiene-Scriitorul nostru, deşi socalist-revo­­lufionar, rămâne foarte plăcut impre­sionat de această înaltă atenţie. Dar cetind mai bine invitaţia, exclamă deodată ti­ristul: — „Tirada de rigoare, frac, cu de­coraţii“• Atunci, cu toată părerea de rău, nu pot să mă duc... — De ce ? ii întrebă un prieten. Vai frac ? I — Ba da, — răspunde scriitorul, — 'dar n'am decorații! Domnul bine cunoscutul stâlp le cafenea, își ia, tn fiecare după a­­migră, postul In primire, la masa din fund' ăela Capșa, și începe să judece pe cei cari trec pe stradă, cari intră tn cafenea, sau de cari se pomeneşte in ziarele, pe cari d.­­. le citeşte cu ardoare, ore întregi. Deunăzi, se opri din citit. Şi ex­clamă : — Hm! A murit Popescu... — Care Popescu ? Ii întreabă, un­­decin de masă. — Ei... esre Popescu!... Popescu ăla cu ■ barbă... de venea, mereu pe aici.... ţinea pe fosta nevastă a, lui lonet cu dala Credit... ăla cu scanda­lul d­c acum doi ani... — Aha! Popescu cu barbă... Da! Da! Din ce-o­­ murit săracul ? •.— Nu știu, — replică d. I. — Nu, știu din ce a murit, dar ce să-ți spun, eu mă întreb mai mult din ce trăia,! ? Doamna N. C■ este o ghinionistă. T-au murit, până acum­a, doi soţi, a­şa încât,, vă închipuiţi cu ce mare greutate am găsit pe al treilea, îr fi per­­soana unui publicist, nu prea celebru, dar curajos şi în special, dornic de a, pune capăt, cu orice preţ vieţii chi­nuite de grija zilei de mâine. Lucrurile au mers destul de bine în căsnicie, până deunăzi, când al treilea soț, publicistul în chestie, se îmbolnăvi, destul de serios. — Dragul meu, — li spuse soția, — nu vrei să chemăm un doctor!... — Var fi rău! răspunse soțul. — Să-l chemăm atunci pe docto­­nul IV... — 11 cunoști ? E bun doctor ? — Foarte bun. A îngrijit şi pe soţul meu dintâi, şi pe al doilea... — A, nu, nu! replică soţul. "Atunci ştii, par'că e mai bine să chemăm Pe altul­­...' . Marele Tred­h­oven avea un profund dispreţ pentru fratele lui, Iohan Bee­thoven. înainte ca Ludovic Beethoven să fi ajuns la marea, lui faimă, fratele Iohan îl sâţâia neîncetat cu sfturile lui practice,îndem­nându-l să­­ lase muzica, pentru o afacere mai se­rioasă-Terminând o scrisoare, in care re­peta aceste sfaturi, ironizând încli­naţiile muzicale ale fratelui sau. Iohan il sâcăia neîncetat cu sfaturile proprietar de terenuri"; la această scrisoare, Ludovic Beethoven, răs­punse, semnând: „Ludovic Beetho­ven, proprietar­ de creieri". Cine nu cunoaşte acel menaj ac­toricesc, celebru prin scandalurile conjugale, care-şi, poartă ecourile până in culisele teatrului subvenţio­nat. In care ambii soli joacă ? Totuşi, din când în când, după o împăcare, cu braţ la braţ pe straja, aşa s’a întâmplat zilele trecute, când plecară în dulce armonie de acasă spre teatru, pe strada Câm­pineanu. Trecând prin dreptul unui mana­zin de porţelanuri, patronul îi salută foarte frumos din uşa prăvăliei.­­In muşteriu, actor şi el, îl întrebă: — Ii cunoşti ? — Cum nu ? răspunse vesel, negu­storul. Sunt cei mai buni clienţi ai mei! In fiecare săptămână, îşi sparg toată vesela în cap ! Elvira Popescu şi Louis Verneuil au sosit aseară în Capitală In întâmpinarea oaspeţilor.­ Elvira e radioasă şi fericită.­Louis Verneuil e încântat De vorbă cu Elvira. — Emoţia revedere!. — „Patima roşie“ primul succes Opera artiştilor români In străinătate. — In amintirea lui De Max Elvira Popescu şi Louis Verneuil au sosit, in ţară. Am plecat in întâmpinarea marei noastre comediane şi a autorului care a cunoscut in Franţa şi la noi, pe scena teatrului Mic, in interpreta­rea d-lui lancovescu, succese atât de strălucite. Pe peronul gării, lume multă, stu­denţi, artişti şi seniori. Toţi aşteaptă cu înfrigurare să revadă pe aceia cam­ de trei ani, pe scenele Franţei, a contribuit alături de Ventura, Fen­nel şi de marele dispărut care a fost de­­Max la consolidarea reputaţiei noastre artistice, la afirmarea geniu­lui românesc. O emoţie adâncă cuprinde sufletele asistenţilor, când Orientul­ Express intră . In gară, Toți se îmbulzesc spre vagoane s’o vadă pe ea, pe „Elvira noastră!", cum i se spune. Fiecare vrea să fie cel dintâi care să-i prezinte florile şi să-i spună Tra­diţionalul „bine ai venit". Aşteptarea nu durează prea mult. Un grup de elevi şi eleve ale Conser­vatorului au zărit-o Intr'un comparti­ment al vagonului de dormit Paris - Bucureşti. Urale formidabile isbucnesc, se a­­runcă flori, şi după câteva minute Elvira, mai frumoasă ca totdeauna, mai veselă ca niciodată, mai exube­rantă deed*, ne-am fi închipuit, se află In mijlocul nostru și împarte cu gratia ei Infinită surâsuri, strângeri de mână, cuvinte amabile — Ai rămas aceia*... — Dece te-ai fi­ aşteptat, să. mi schimb ? Rămân aceiaşi admiratoare a publicului românesc, care m’a for­mat, m’a iubit, şi mi-a dat­ încredere sa înfrunt judecata străinătăţii. Ade­vărata emoţie o voi resimţi in faţa acestui public, care m’a cunoscut cel dintâi şi care e chemat, astăzi, să ve­rifice tot ceiace am realizat in străi­nătate. Un grup de prieteni, — Elvira Po­pescu nu are decât prieteni, — se a­­propie de noi şi ne întrerupe. între­bările cad multe, una dur­ă alta, eu­­■Hoăsi •• Cât stai ? f'.dt rămâi In iară .* Unde tragi ? Când vine trupa ? Ai adus multe toalete ! Cum Iţi pare în (ară ? Eşim, într'o seară împreună . Nu uita. să-mi telefonezi. „ Eşti mulţumită de primire ?' Ai emoţii ?... şi pentru fiecare Elvira are un răs­puns, un cuvânt, bun, un surâs, o floare. In sfârşit, făcându-şi­ drum prin va­iul admiratorilor, Elvira Popescu împreună cu Louis Verneuil, se în­dreaptă spre cuirea gării. Mă invită să iau foc un automobil, fiindcă după stăruinţa mea Elvira e gata să comunice ■ publicului româ­nesc, prin Rampa intenţiile ei, să-mi vorbească de spectacolele pe cari le dă şi despre, planurile de vifor. Până la Athénée-Palace, unde domi­ciliază, Elvira îmi spune cele ce sti­mează: — Un adevărat interview înţeleşi că nu-ţi pot da acum. Sunt obosită de drum şi mai ales copleşită de emoţia că-mi revăd ţara, încât lasă-mă, o zi cel puţin, fiindcă am să-ţi spun multe... ..Pentru publicul care mă aşteaptă şi care a dovedit atâta interes pentru spectacolele anunţate la Eforie, nu am decât cuvinte de mulţumire, pe care te rog să le transmiţi in forma cea mai simplă, — a sincerei emotiunî. .Nici nu m­aş fi sandat vreodată, acum trei ani când am plecat cam tot pe vremea asta, ci mă voi reîntoarce în tara mea, în fruntea unei trupe franceze, alături de Louis Verneuil, tovarăşul si colaboratorul meu, care mi-a înlesnit prin lucrările sale, debit, tul de scenele franceze. .Doresc să-mi revăd camarazii pe cari i-am lăsat, ca să le spun după trei ani de experienţă, cât de mult m-au a­­jutat prin munca pe care am depus-o atunci când eram in tară cot la cot cu dânşii ca să mă pot forma si să pot bi­rui. Dacă publicul nostru va voi să recunoască ce efort reprezintă turneul pe care-l întreprind, aceasta trebue să se știe că se datoreste acelora cari in străinătate, deși străină, m’au accep­tat să joc pe scenele ior, lui Louis Verneuil al cărui talent de mare scrii D-na Elvira Popescu tot si artist ne-a pus la dispoziţie lu­crările sate, camarazilor mei de aci cu cari am lucrat si publicului românesc, admirabilului public care fără să miă­menajeze a ştiut totuşi să mă răsfeţe si să-mi dea încrederea necesară in forţele meie. : — „Sunt in curent prin „Rampa1’ cu întreaga mişcare artistică din tară,’de care mă simt un intreg inelesatil, pe care o apreciez si stimiz şi dorinţa mea cea mai vie nu e decât să pot a­­sista la cât mai multe spectacole ale camarazilor mei, spre a-i putea a­plauda. — ..Am citit cu emoţie că s'a reluat „Patima Roşie" in care am jucat pri­­mul meu rol mare. Şi nu mă pot opri de a spune că această piesă a purtat noroc nu numai lui Sorbul, dar şi mic. Când mă gândesc că tot datorită aces­­tei piese împreună cu marele talent care e lancovescu, am reuşit ca la tea­trul „l’Oeuvre­“, să ne facem cunoscuţi Parisului si că de aci începe întreaga mea cariera în străinătate. Sunt doar zece ani dela primul meu rol mare în ..Patima Roşie” si se vede ceiace du­pă puterile mele am reuşit a înfăptui in acest timp. — „Revăd cu drag tara noastră, d£ care mă simt permanent legată si pen­tru care, în mare măsură, muncesc zi de zi in străinătate alături de marii mei camarazi, Ventura, Yonne! Alice Cocea si alţii, spre a ne menţine pres­tigiul teatral, pe care nemuritorul nos­tru înaintaş de Max Fa cimentat in panteonul recunoştinţei franceze. „A făcut atât de mult acest mare ar­tist pentru renumele tării, a deschis a­­tât de temeinic drumul nostru, al ce­lor cari venim după el, încât mi se pare că este cea mai umilă dintre o­­frande si cea mai sacră datorie de a înălţa un bust in fortul Teatrului National aceluia care ne a reprezentat atât de strălucit, in istoria dramatur­giei universale. Supunându-ţi­ă unui comandament de ordin atât de supe­rior, voi căuta ca împreună cu câţiva prieteni, să luăm iniţiativa ridicării a­­cestui bust, care trebueşte cât mai re­pede înfăptuit. „Dar am multe, multe de spus. Iţi voi comunica mâine tot ceia ce ţin să se ştie. Te rog mulţumeşte până a­tunci publicului nostru pentru tot ceia ce a făcut ca reuşita acestui mare tur­neu francez să fie asigurată. — Stăbătusem calea Griviţei, calea Victoriei,, şi ne apropiam da Athim­ée- Palace. Mişcarea pe aceste , artere principale ale oraşului­, e încă destul de viei Capitala,' care' întâmpinase *cu­ atâta entuziasm, misiunea italiană In cursul zilei și.care acov.cHsc,cu flori, la, gara de. Nord pc Elvira Popcscst și Louis’ Verneuil, fremita . încă dc neastâmpăr. întreb pc d. Louis Verneuil cârc-i e prima impresie. ■ Cu un delicios accent... francez! d. Verneuil îmi răspunde în româneşte :­­— Sunt încântat... sunt încântat... bu­­cureștenii sunt adorabili .... Transmit cu plăcere bucureștenilor acest amabil cuvânt al celebrului, autor dramatic. D. Verneuil, la inzistenţele­ mele, îmi fffgăduește • o convorbire mai lungă pentru astăzi, dimineaţa. Am ajuns la Athénie-Palace. Maşina se opreşte. Un „la revedere“ şi repede la re­d­actie ca să pot transmite ,cititorilor noştri primele impresii ale El,circi şi ‘ale lui Louis Verneuil. I. M.­ ­*. Rânduri albe Hazlia întâmplare a uni critic ,.Sc, știe d­i­n J. .T. N.k, chitic, ,ato­ma­nia com­paraţiilor. Pe un distirjs,.poet îl compară cu Hugo, pe un nu­mai frati'n distins, dramaturg ILJfltpafiS.te­­nenijjg et dărâma' pe^SăVaw;' V’ddoldjiă 'și tT ' rândeile cu el, pe un romancier Ii opurie Înmii întregi spiniineL rit'os cii­­te când lumea n.'a existat un geniu m­ai înzestrat. St'; ce» ^ bizar, blajinii n­îștvi BuioTunu protestează nieiod­aia Sm­potivâ bfe%sifeî Taro n se aduce mi titlu de elogiu de către sinistrul personagiu al criticei românești. Totuș ni' st? colhunicii' azi un fapt nou și original pe care nu-l putem trece cu vederea." Ta.tft de ce e vorba. Deunăzi se prezentă la d. T. N. cri­tic, un tânăr scriitor pe care-l h­mn­­dase ,,maestrul“. Amfitrioana, tocmai, pregătea, criticului de aspept un cent cu­ pesmeți. — Ce vânt te aduce, tinere genial » — Maistre, e jale mare...' — Adică cum.?' — M-ai lăudat intr'un .articol. — Adică care?.... ................ — Nu știu . .irit s’a spus.... Dar până ca.magistrul să-și aducă aminte (căci, operația , acea­sta d-sa o face introducându-și prin ureche până la creier scobitori lungi muiate în terbentină), tânărul isbucni : — Maistre, maistre, oh, nu mă­­mai compara­, cu. nimerit. . . Lasămă’n... p...­fata domnului, maistre, că de nu te... (aici urmează , o expresie din cauza căreia amfitrioana risipi pes­­meţii criticului pe jos)... te... te... şi mai te... Maistrul a început să se bâlbâe­ şi să facă cacofonii, în­ timp ce tânărul trântea uşa. Da. necaz, d. T. N. a jucat toată ziua sârba popilor pi­sând Pe duşumea pesmeţii­ săi favo­riţi. Tr. . Cronica dramatică Taalrul Mic . Conica are doi cortaşi, comedie In 3 acte de Felix Bandera. Gandera a scris acum câti­va soţul ei, fiindcă acesta o înșela snî o piesă de mare succes în­­ cumplit. S’a căsătorit a doua ca care a­ jucat Elvira. Comedia seară cu un fabricant de vopsele — numea Culcuşul Miresei. Mai puţ un tip cam trecut, pisălog şi a­­fin inspirata, noua premieră a fost. Soţul având nevoie de Teatrului Mic reuşeşte totuşi să amuze în ultimele două acte. Nici nu poţi cere mai mult aces­tui gen de teatru vodevil, care nu se bazează decât pe situaţiuni şi încurcături. Păcat că expune­rea primului act e cam obositoa­re. îndată ce subiectul se preci­zează însă, artiştii se animă şi râsul izbucneşte în teatru ! Subiectul? Seamănă atât de mult toate aceste comedii uşoare între ele, încât marele avantaj e că le uiţi îndată ce ai părăsit sala. Pe aceasta se şi bazează vodeviliştii, cari împrumută situ­aţiile unii de la alţii. In realitate, toată această lteratură ma-i fă­­cută decât din reminiscenţe şî din autorepetările autorului. Tema din Coniţa are doi co­­p­aşi e inspirată din Frumoasa a­­ventură. Spunem numai tema, fiindcă piesa lui de Flers e o ad­mirabilă comedie ca simţ de observaţie, caracterizare psiholo­gică şi delicateţe. Voi încerca să-mi reamintesc’ titlul: .O femeie tânără a divorţat de Cronica muzicală Opera Română, Regele Ysului, operă în 5 tablouri de E Lalo, Versiune românească de Oct. Luchide bani se adresează soţiei, soţia mătuşii, care e bogată. Şi într’o zi mătuşa soseşte. Ce să facă nepoata fiindcă mătu­şa nu e în curent cu divorţul ei şi că s’a căsătorit a doua oară. Atunci se stabileşte următorul acord: Bărbatul adevărat va trece drept prietenul casei iar soţul divorţat drept bărbatul ade­vărat. De aci se nasc o serie de încurcături şi culmea e că mă­tuşa văzând răceala dintre ne­­­poata ei şi falsul soţ, îi îndeam­nă, de bună credinţă fiind, să-şi reia viaţa în comun şi-i închide pe amândoi într’o cameră. Ce e firesc se întâmplă. Soţul al doilea află, se supără, dar se consolează repede la gân­dul că va rămâne cu banii mătu­șei, care consimte să-i investeas­că în fabrica lui de culori. Actul al treilea se petrece în brat — deci succesul e garantat. Ansamblul compus din d-nii Fotino, d-nele Renée Annie,­ Ma­rietta Rareş, Nutzi Stănescu şi d. Channel au c­ucat antrenant. La „Opera Română’“ se lucrează cu multă râvnă la modernizarea reperto­riului, scuturând colbul vremii din par­tituri şi din decoruri şi deschizând ,— deocamdată cu riguroasă atenţiune —• intrarea în repertoriu a lucrărilor com­ Doritorilor moderni , „Boris Godunov” a fost prima, biruinţă a spiritului nou pe vechia, scenă a­ „Liricului**. Azi, noua direcţiune a Operii reia cu „Regele Ysului’’ utila iniţiativă de a îndruma înţelegerea ■publicului spre producţiunile creatorilor contimporani în domeniul dramei lirice.. Rămâne to­tu­şi, în ciuda acestui lău­dabil efort, un bizar anachronism faptul că, în tmnp­uus la concertele sim­fonice aplaudăm lucrările compozito­rilor ultra-modernişti, la­­Operă nu am trecut încă cu excepţia câtorva nume consacrate ale repertoriului italian — de Wagner si Verdi. Asupra repertoriului francez mai a­­les, în care strălucesc eu reflexe de diamante preţioase lucrările unui Saint-Saens. Debussy, Charpentier, Opera română­­nu­ şi-a îndreptat cu prea multă atenţie privirile. Ne-am o­­prit şi aci la Bizet si Massenet, lă­­sându-ne captivati pferitru 'câteva dece.' nii de.cochetăria ademenitoare, a.fru­­m­oasei .spaniole „Carmen” saari de melancolia'romantică a nefericiţilor ..Ma non“’ si „Weither’1. O îndreptare a­­ gravei nedreptăţi­­comise geniului muzical francez, se im­purţina cu atât'mai mult cu cât.. „Fi­larmonica pornise la rândul ei, cu mult succes lă comple­ctarea reperio.­­­rhihji cu productiunile pleiadei com­păzitorilor contimporani francezi.' Sperăm astfel că „Regelui YSul#î’’ îi va urma reluarea operei „Samson si Dalila" care. pornise într’una din stagiunile trecute întro lungă serie la Opera română şi premiera „Louîsei”, d­e Charp­entier, lucrarea, lirică cea mai interesantă a generaţiei moderne fran­ceze.­­ In istoria dramei muzicale franceze Lalo’si­ a cucerit cu ,­.Regele Ysului”, un joc de cinste alături de­ compozito­rii­­generaţiei­­sale : Massenet, Bizet, Saint-Saifees, Delibes. In timp ce dincolo, peste Rhin, Wag­ner era, ridicat gratie caracterului na­tional al artei sale, la­ Înălţimea unui idevariant simbol. Franţa aştepta încă a­pari­tia compozitorului ei national. _ Lalo nu a­ manifestat nici­odată as­piraţiile sale de a cuceri această glo­rie­ .. . Misiunea lui Lialo, de a da Franţei o operă naţională întrecea fără îndo­ială puterile sale creatoare ei după 0 încercare neizbutită compozitorul mărturiseşte: 1.jCând lam distrus acum doi ani partitura ..Regelui Y­su­­-nii“ aveam aspiraţia de a crea o fărâmă lirică în accepţiunea moder­nă a cuvântului; după o serioasă diib­um­ântă m’am oprite înspăimântat de streutatea acestei probleme, prea grele pentru puterile mele”.­­ Cu atât mai grea era problema ca­ta ,se impunea, lui Edouard Lalo cu Cât figura luminoasă a­ lui Wagner plana paste întreaga viaţă muzica v­u­i a vremii, atrăgând cu puteri magnetice aspiraţiile tuturor compo­­zit­orilor spre noule sale idealuri de artă. . . ■ • Este interesant de urmărit în în­treaga muzică post-sragnetiană , un efort permanent­ p­entru indepâ­rtta­­rea acestui spectru ameninţător care tindea să paralizeze orice creatiune originală. Sfi Lalo încearcă să-l biruiască pe Wagner cu propriile sale arme. Wag­ner a adus pe scenă legendele me­dievale germane; Lalo s-a inspirat din legenda bretonă care amintește încă șii azi călătorului de orașul le­gendar Ys, scufundat de urgia'ceru­lui in fundul mării. Personagiile. 'im­­­presionante d­in vigoarea lor primititi­­vă,' smintesc de figurile cele mai.' carant­eristice din .dramele­.lui Wag­ner. ' " Analiza obiectivă de sminte întru câtva I această afirmaţie­­ şi ne permi­te să­­ distingem în. ..Regele Ysului“ creat­iunea originală de„ influenţele precursorilor, g.i. ale „contimporanilor. ■ Peste întreaga, sa operă Lalo aş­terne vălul uitării notând în fuga con­deiului că „forma operă permite în­că crearea unei muzici originale fără imitarea epigonilor ? Povestea tragică a dragostei Mar­­garedei, fiica regelui'asului pentru Mylio logodnicul surorei sale Roseni răzbunarea groaznică a Margairedei şi a lui Karnak­, prinţul învins în lup­tă de HMylio, dau o artă de deosebită originalitate întregei drame. Lalo a utilizat din belşug folklo­rul breton în partitura sa aducând cu acest element original, caracterul nou şi viu, care a­ îndreptăţit succesul emerit de „Regele Ysului”. Scenele poporului din actul I cu admirabilul cor în „mi major” corul femeilor pe o temă bretonă mai pre­sus de toate însă admirabila muzică a actului III, cu melodia de balet (în re major) cu tema repetată continuu — cum se obicinue­şte în cântecele popu­lare, apoi, graţiosul cor dialogat între nuntaşi şi mire — iată în aceste me­lodii simple ş­i de o candoare incom­p­arabilă aportul original al geniu­lui francez în opera lui Lalo. In caracterizarea, celor două su­rori Margared ei Rozeni, Lalo a reu­iţit­­să prindă unul dintre cele mai originale contraste pe cari le găsim în literatura dramatică muzicală. Mar­gared, rănită în a­moru­l ei propriu prin logodna lui Mylio cu sora­­ ei, Roizenn buria naivă și neînțelegătoare a geloziei morbide care chinueşte su­fletul surorei sale. Compozitorul nu s-a mărginit la o simplă antiteză mu­zicală ci a dat acestui conflict tot ve­rosimilul vietei, cu o artă precisă și delicată. Pentru zugrăvirea personagiilor sale Lalo este insă nevoit să facă apel, — cu toată discreţia cuvenită — la teh­nica wagneriană a, temelor caracteris­ti­ce cari «însoţesc personagiile princi­pale ale dramei în toată ţesătura par­titurei: Karnac, Rozenn, Mylio. Stă­rile lor suflet­ești sunt exprimate în fraze muzicale cari readuc în cele mai variate metamorfoze melodice crâmpeie de orii și de duette, relua­te în orhestră. Pe lângă elementele noui ale tab­­ricei moderne, Lalo revine ades­ei la forma ce nu ne sfiim a o numi ba­nală — a operei de efect (fanfarele, quattuonil a­ctual al doilea). In tratarea orhestrei, Lalo isi poate revendica drept titlu de glorie im­putarea­ de a fi un „simfonist” făcută de unii critici severi după premiera, din 1888 de la Paris. Uvertura onerii în care temele prin­cipale ale partiturei sunt unite într’o admirabilă desvoltare simfonică for­mează o strălucită introducere în at­mosfera de poezie romantică şi mis­­t­icism medieval, a întregei lucrări. întreaga partitură, de o inspiraţie modernă dacă nu prea abundentă, to­tuşi întotdeauna singră şi concisă, este concepută în respectuoasă amin­tire a preceptelor marilor maeștri ai genului operii: Mozart și Weber. ^Chiar atunci când o reminiscență su­părătoare wagneriană cântă să se strecoare în partitură printr’o temă scurtă la tobe sau când coloritul or­­bhestraitiei aminteşte câte­odată de Bizet, Lalo rămâne întotdeauna, bi­ruitor, în pagina Următoare, în lupta dârză contra imit­atiunei servile. La, Opera română „Regele Ysului’­ se alătură cu succes în seria opere­­­lor necesare repertoriului Operii de stat. Repetăm însă că vedem în „Re­gele Ysului’“ numai un început și că premierei de Marti îi vor urma și alte opere franceze. Dea­semenea Wagner așteaptă la rân­dul său o reabilitare .Intre Mussorski (Continuare în pagina l­-a) E. Lalo CaAMhAi A t» iXOfcitiöKtc. MM Ultimele modele de pălării de dami pentru sezon se găsesc la magazinul Strada Academiei, 27 „I« X" Sosind un mare transport de veleu» chilion în toate culorile pentru rochi­a o vinde cu prețuri de reclamă.^ Francis de Miomandre , face un elogiu revistei „Manuscrit autographe", apărută de curând sub direcţiunea d-lor Blaizot şi Jean Royere. E o revistă cu­rioasă, în care cititorul ia con­tact direct cu facsimilul autoru­lui. Tipografia este pur şi simplu desfiinţată, păstrând doar maşi­na de imprimat. Placa de zinc pe care s’a fixat trăsăturile scrisu­lui a luat locul şpaltului suscep­tibil de corecturi şi de greşeli criminale. Această revistă pune însă din nou­ în discuţie chestiunea cali­grafiei scriitorilor. Căci nu se m­a poate imagina efectul estetic al unei­­poezii suave, începută în nişte caractere grafice oribile. Miomandre recunoaşte că o ca­ligrafie ipocrită ca aceea, a cali­grafului de meserie nu se poate impune scriitorului. Nu e însă mai puțin adevărat că im scris, desordonat nu poate fi vehiculul imor idei filate lent, analizate. Violenţa şi repeziciunea sim­t ne­gaţiile reflexiei. Un articol de zi­ar cerut repede are o scuză, dar o­ poezie, care are pretenţia de a fi artă, trebue să fie graficeşte şi artisticeşte caligrafică. E o concepţie cabotină şi de care se abuzează foarte, aceea care sus­ţine că scrisul e expresia tempe­ramentului şi că nimic nu se poa­te schimba. Chiar scriind caligra­fie, scrisul păstrează insignele personale ale caracterului scrii­torului. Dimpotrivă caracterele specifice sunt scrise, denaturate şi caricaturizate atunci când de­­sordinea în cugetare atrage vi­teza manei care scrie. Revsta „Mt­nuscrit autogra- Vire" mai desvată ne autori de burgheza deprindere de a-si scrie poeziile la maşina de scris, infama invenţie care dacă ar fi fost inventată de mai multă vre­me ne-ar fi­ lipsit de plăcerea pre­tioasă a cercetării unui manus­cris de Hugo. .Baudelaire, Ver­laine și poate chiar Eminescu. Creangă, Caragiale, e de trei mari figuri ale literaturii noas­­tre. . Oare când vom avea și în ro­mânește o astfel de revistă?... Cronica plastică Expoziţia Bulgaraş O pusderie de tablouri, făcute cu râvnă de fabricant de galoşi­ pentru o vreme de iarna­­ o silinţă de om circ­­ întârzie la­ târg, o pridjim­ală de refi­­zător de gogoşi cu frică să mi i se istoia­scă marfa. Aşa, sunt­ multe expoziţii cu mro­­tenite de artă, pe afiş,­ şi cu interes pur comercial. la bază. • Facem­­ considerente "generale, fă­ră ’să indicăm vre-o personalitate. Sezo­nul deschis,­ avem câteva expoziţii P­ur comerciale, alte ale unor bieţi meseriaşi. Relativ la. d. Bulgara? amintim, doar, cu­ şi d-sa este considerat de foarte multă lume ca un abil mă mii­lor al creionului, dar ca un neartist. Nu înseamnă că eşti artist, când, în cazul no] mai bun, reuşeşti să redai o realitate fotografică. Nu înseamnă că ai gusi când redai iintyoJUdi­n natură, inexpresiv «î n­ e­­coflinist T)/ Balgam* lucea eră, de mult timp, şi un fel de pictură în relief. In spe­cial când înfăţişează flori. Pune o mare cantitate de culoare, dar florile nu mai au nici culoare, nici volum, nici măcar contur. „Modelul d-roi Burete“’ din Paris e o eloquentă, operă de gust maha­­lugesc. Nu mai vorbesc de sânii d-roi Burdy, ca două bombe, sau de mon­struosul peisaj expus sub No. 15, carte poştală în toată accepţia cuvântului. Cât despre „La belle paysape” (No.­­14), nu­­Putem spune decât că repre­­sintă ne o biată ţărancă aranjată în faţa unui obiectiv de către un foto­graf neîndemânatec. Şi ca să nu ,facem numai, afirmaţii, putem s-o descriem : La belle paysane stă, ţanţoşă, cu gâtul întins ca o lebădă, forţându-se să­ nu clipească şi sprijinindu-se să nu cadă. E atâta retorism, poză falsă, conven­ţionalism panoramic, încât te întrebi unde te afli : într'o expoziţie de artă sau­ altundeva.­­ Culorile ţipătoare şi inexpresive in­­b­racă la rândul lor corpuri, fără ex­presie, figuri forţate, canonite pozând, prostite de-o virtuozitate aparentă. „Portretul Doamnei S.” (No. 4) e doar, o pildă din cele nenumărate. Nici o problemă de volum, spaţiu, a­­dâncime, expresie, echilibru, simetrie nici trece prin mintea acestui pictor. Dar nici prin capul celor care, to­tuşi, îi cumpără aceste produse. Sunt, evident, şi câteva bucăţi cin­­st­it lucrate. Exemplific : Frumoasa spoitoreasă (No. 59) şi­­Aii (No. 70). Desenul e corect, culoarea oarecum a­­corda­tă, corpul nemutilat­. Arămiul ,corpului , spoitoresei este chiar fericit nimerit. D. Bulgănaş este un bun desenator, dar. doar, .în. sensul, în care-1 înţeleg astuiz­i numai unii profesori de'deseîî întârziat). .In cele 86 de bucăţi expuse mi gă­­sim vre-o tremurare de artă, • vre-u­n gând de ador»ire.' vre-un drum deftchi» spre creaţie. Atmosferă piaţă, umilă şi mărginită. Arta nu poate încape în ea nici cât vâr­ful de nenel. PETRU COMARNESCU Spectatorii englezi îşi formulează revendicările Spectatorii englezi nu sunt mulţumiţi, încă, din anul 1884 ci sau organizat, în cluburi, pen­tru a-şi apăra drepturile. O mare mulţime a răspuns a­­pelu­lu­i O­­p. Club­ului care a luat în discuţie, drepturile spec­tatorilor. Este foarte curios că cea mai mare parte din abuzurile de ca­re se adâne amatorii de spectaco­le din 1926, sunt aceleași cari au motivat fondarea Primului club de spectatori, în 1884. Ei protestează contra preturi­lor prea ridicate, contra cozii care trebue s’o facă la cassa de bilete, contra vinderei tutunului şi ciocolatei în sala de spectacol, lungimei entreactelor, proastei redactări a programului şi con­tra preţului ridicat al acestei programe. In sfârşit, îi supără intrarea spectatorilor întârziaţi în timpul reprezentaţiei. S’a decis o energică interven­ţie pe lângă cei în drept pentru satisfacerea acestor revendicări. 1

Next