Rampa, ianuarie 1928 (Anul 13, nr. 2982-3005)

1928-01-30 / nr. 3005

OMAGIU LUI ION AL BRĂTESCU-VOINEŞTI adus de intelectualitatea română, în şezătoarea festivă de la Ateneul Român, cu prilejul aniversarei a 60 de ani Scflitatea scriitorilor romani !1 D. LI­VIU REBREANU, preşe­­lui, mărturii veşnic vii ale unui­­dintele S. S. R. : V’am poftit la suflet ales, cinstim împreună o zi frumoasă în viata celui mai ilustru coleg al nostru şi celui mai iubit autor al d-voastră, Brătescu-Voinesti! In vreme ce,,,Puiul” şi „Micro­bul" şi „Neamul Udreştilor” şi „Pană Trăsnea Sfântul” şi „Călă­torului îi sarie bine cu drumul” şi „Niculăiţă Minciuna” şi toate ce­lelalte capodopere cuprinse în câteva volume ce reprezintă rodul unei cariere literare, în vreme ce toţi eroii lui întrupaţi în conştiinţa neamului ca nişte ființe în carne şi oase şi-au păstrat frăgezimea şi tinereţea şi au rămas tot noui — el, creatorul lor a trebuit să înre-gistreze în suflet trecerea anilor. Un mare artist, un superb ci­­zelator, un delicat povestitor, un înțelept duios — iată cum cred că s’ar putea caracteriza în câteva cuvinte Brătescu - Voi­­neşti. Arta lui de-a povesti e unică în literatura noastră prin discreţie, prin simplicitate, prin­­tr’o gingăşie firească. In tot ce a scris e atâta măsură, atâta cu­viinţă, atâta farmec, încât poate servi de model tuturor care iu­besc într’adevăr literatura, bună. Ş’apoi d­’n opera aceasta du­ioasă şi caldă, respiră un su­flet românesc cuminte, sfătos, a­­şezat, ca şi din pânzele marelui Grigorescu, cu care Brătescu- Voineşti pare să aibă afinităţi de expresie. Pe cât de cuceritor e însă ar­tistul Brătescu-Voineşti, pe atât de fermecător e şi omul. De o modestie fără seamăn, de o de­licateţă rară, de o bunătate ne­mărginită, nu poate inspira decât simpatia, ca şi opera lui. Aşa între om şi operă e un echili­bru cum nu se întâlneşte decât la marii clasici în faţa cărora trebue să te descoperi totdea­una, Brătescu-Voineşti e clasic în înțelesul cel mai curat al cu­vântului. Dintr’o antologie ro­mânească oricine ar putea lipsi afară de el — pildă de senină­tate şi cumpătare... Pentru noi, scriitorii, tovară­şii lui de străduinţi, activitatea­­lui e un îndemn şi o isbândă. Dacă prin opera lui a dat o stră­lucire nouă prozei româneşti, prin viaţa lui a câştigat un spor de prestigiu breslei scriitoreşti. El n’a fost decât scriitor şi tot ce a dobândit ca scriitor a do­bândit. Astfel succesele lui au contribuit mai mult ca orice la consolidarea conştiinţei profesio­nale a scriitorilor. De aceea, printre purtătorii de cuvânt care, răspunzând la che­marea noastră, au binevoit să vie azi aci să tălmăcească sexa­genarului Brătescu-Voineşti ad­miraţia şi dragostea întregului neam românesc. Societatea scrii­torilor români revendică mândria şi bucuria de-a fi cea dintâi care să-i ureze sănătate şi ani mulţi şi puterea de-a îmbogăţi litera­tura românească cu opere noui şi tot atât de strălucite ! In povara lor au venit recunoaş­terile, a venit gloria şi a venit ad­mirar­ia miilor şi zecilor de mii de Cititori din toate colţurile pămân­tului românesc. Au fost compen­saţi pentru anii ce treceau­ pen­tru jertfa sufletească pe care Bra­­tescu - Voi­n­eşti o făcea modest şi stăruitor pe altarul scrisului. D aci, dacă nimic nu poate răs­cumpăra tinereţea trecută, com­pensaţiile exterioare pot servi cel puţin ca o mângâiere unei vieţi constructive. Astfel Brătescu-Voineşti a a­­juns la un popas de unde poate privi în urmă cu dreaptă mul­ţumire, fiindcă printre cei şai­zeci de ani, presărate ca nişte mărgăritare, strălucesc operile D. Liviu Rebreanui To­cmirele ,Mui ministru Al Artelor Vorbesc în numele d-lui mi­nistru al Artelor, pe care îm­prejurări independente de vo­­inţa sa, îl împiedică să i­a parte la sărbătorirea Dv, pentru a vă saluta în numele său perso­nal şi al ministerului sub oblă­duirea căruia, scriitorii din ţara românească, potrivit unei prescripţii biblice ar trebui să crească şi să se înmulţească pentru o cât mai mare cinstire a noastră a tuturor. Pentru mi­ne însă, prilejul acesta este cu atât mai bine venit, cu cât, cu voia ministrului care m-a dele­gat să-l reprezint şi poate chiar cu voia Dv. care cred că nu mai aveţi nevoe de încurajări venite de sus, mă pot desbrăca cel puţin de data asta de fastul oficialităţii care în materie de artă mai ales, apare câte­odată ridicol, pentru a vă spune a­­cest­e câteva cuvinte, nu ca un oare­care funcţionar al statu­lui, ci ca cea ce sunt şi vreau să rămân cu adevărat, ca un simplu confrate şi admirator sincer al Dv. Mi s’a spus că as­­tăseară se sărbătoreşte Brătes­cu-Voineşti, sau mai bine zis un scriitor român care împlineşte 60 de ani. Şi eu mi-am zis : Pe scriitorul Brătescu-Voineşti, nu-i nevoe să-l sărbătorim fiind­că el se bucură de o sărbătoare perpetuă, plăcerea pe care o simt cititorii operii sale şi plă­cerea lui de a se vedea încon­jurat cu dragoste de cât mai mulţi admiratori, din zi în zi... Cât priveşte pe omul Brătescu iVoineşti, de ce l-am­ sărbători chiar la 60 de ani, când el ne dovedeşte mai mult ca ori­ce alt scriitor al nostru, că un om îndrăgostit de frumos, nu îm­bătrâneşte nici­odată... Şi fiind­că Dv. ne-aţi spus şi ne-aţi do­vedit-o că unui călător îi stă bine cu drumul, daţi-mi voe şi mie să vă spun că tot aşa de frumos îi stă şi scriitorului cu scrisul lui... Scrisul, opera lui, acesta este singurul drum al unui scriitor în viaţă. Celelalte drumuri, ori­cât de triste şi frumoase ar fi ele, nu sunt de­cât nişte popasuri de o clipă, în care cel mult te poţi ospăta mai comod de­cât pe bolovanii de pe marginea drumului obo­sit, dar atâta tot... Scriitorul însă, numai pe drumul acesta, pe drumul propriei sale opere, îşi poate lăsa adevărata urmă a paşilor săi de om care trăeş­te.. Generaţia noastră, a celor cu puţin mai tineri decât dv. va iubeşte şi vă admiră tocmai pentru calmul cu care dv bă­tătoriţi acest drum, pregătind astfel scriitorilor de mâine mai multe şi mai reale înles­niri profesionale decât acelea pe care le-aţi avut dv. la înde­mână. Şi când drumul acesta se va lărgi aşa ca pe el să poată păşi umăr la umăr, şi cei mai bătrâni şi cei mai tineri, când opera c­v. va intra definitiv în patrimoniul nostru al tuturor, cei veniţi mai târziu, nu se vor mai mira de sigur, de măreţia celor care lucraseră gară să o­­bosească, fiind­că atunci vor şti şi ei ca şi noi că îndrăgos­tiţii de frumos nu îmbătrânesc niciodată şi cei care nu îmbă­trânesc niciodată, lucrează la infinit. Să trăiţi dar ani mulţi şi fericiţi ca să puteţi lucra îna­inte, pentru voluptatea dv. per­sonală şi pentru însufleţirea mai departe a celor cari v­a ur­­mează cu dragoste şi admiraţie. Ion Minulescu D. Ion Minulescu in numele femeilor române D-na Alexandrina Gr. Cantacuzino Doamnelor şi domnilor, "Felurite sunt darurile cu care Domnul a înzestrat pe om ! Nicio manifestaţie însă nu cere mai mul­tă pricepere a rostului vieţii, nici una nu cere mai multă iubire de aproape, mai multă dornţa de a descoperi adevărul, mai multă scântee de la inimă la inimă, mai multă sinceritate, o mai adâncă în­ţelegere a omenirii, o mai desă­vârşită disciplină intelectuală de­cât apostolatul de scriitor, căci el este doctorul sufletelor chemat a pune diagnoza şi a înfăţişa socie­tăţile pe rând aşa cum sunt, ară­­tându-le totodată drumul ce duce spre mântuire. Nimeni nu a înţeles mai bine caracterul specific al poporului ro­mân decât d. Brătescu-Voineşti. Opera sa este în armonie cu câm­piile voastre, are acelaş orizont, a­­ceeaşi linişte ; aceeaşi încredere se desprinde într-o parte şi în fr’,illa , svâcnirile sănătoase ale unui popor tânăr —* care cu simplitate şi ho­­tărîre păşeşte spre desfăşurarea normală a vieţii sale lăuntrice şi cu toată gingăşia, cuviinţa, omenia, dorul de dreptate ce-l frământă dau acestei opere literare caracterul u­­nei adevărate sinteze a sufletului românesc. In vremurile acestea întunecate, ■ când începem a ne îndoi de pu­terea de bine a poporului nostru, să răsfoim l­um­ea Dreptăţii. În sluj­­ba Păcii, întuneric şi Lumină şi vom, învăţa a ne cunoaşte, vom re­lua firul cu tradiţia neaoş româ­nească — cu tot substratul sănătos ce a dat neamului nostru putinţa să întâmpine vijeliile cu liniştea acelora ce au ochii aţintiţi spre culmi. Domnul Brătescu-Voineşti nu este num­ai artistul între artişti, cugetătorul ce caută a da vi­aţă u­­nor fiinţe isvorâte, însăşi din tul­pina neamului, el este ceva mai m­ult, este duhovnicul poporului nostru, l-a spovedit în taină, şi dă la iveală comorile ce, sunt mândria şi cinstea noastră. In numele Uniunei Intelectuale române aducem prinosul nostru de admiraţie marelui scriitor Bră­­tescu-Voineşti, îi urăm, să trăiască bucurându-se de isbânda operelor sale care sunt un isvor binefăcător la­ care să se adape generaţiile ce vor veni. !Cuvântarea d-lul I. R. Pogoneanu Aduc din partea Convorbirilor literare expresiunea profundei a­­fecţiuni şi recunoştinţe ce o păs­trează strălucitului scriitor care în cercul lor şi-a luat sborul. Brătescu-Voineşti e un scriitor de rasă. Marile lui însuşiri sufle­teşti, care-l fac să fie în mijlocul neamului nostru un exemplar rar de distinsă umanitate şi ca om de societate, şi ca scriitor, vin din depărtate adâncuri străbune şi au crescut în mijlocul unei vieţi de familie de o superioară armonie. Privirea sa iubitoare asupra lu­­mei, nobila concepţie de viaţă, ce se desprinde din scrisul său, dis­tincţia sa sufletească, incompara­bilul sau talent de povestitor — sunt zestrea pe care i-au dăruit-o părinţii şi strămoşii. Le-ar fi a­­vut, ori­care ar fi fost mai târziu oamenii cu care s’a întâlnit şi în mijlocul cărora a trăit. Norocul însă a făcut ca tânărul cu aceste rare însuşiri să vină în apropierea unui mare animator de talente şi în acelaş timp un neîntrecut îndru­mător, un mare educator. La cursurile de filosofie ale lui Titu Maiorescu, neuitate, unice, s’a trezit în tânărul student în drept chemarea de cugetător şi scriitor. Apoi prin afecţiunea şi în intimi­­tatea acestui suflet cultivat şi de un aşa de desăvârşit gust şi în cercul celor din jurul „Convorbi­rilor literare” — în care, din ge­neraţia întemeietorilor, pe lângă vecinie seninul şi fermecătorul Titu Maiorescu, erau încă Iacob Negruzzi, Zizi Cantacuzino, tradu­cătorul lui Schopenhauer în fran­ţuzeşte, Petre Carp , au înflorit şi s’au desăvârşit darurile de a­­casă ale tânărului scriitor. Cât datoreşte Brătescu-Voineşti lui Titu Maiorescu, cât îi datorăm noi toţi prin el, pentru formaţiu­nea sa literară, nimeni nu a spus-o cu mai multă lepădare de sine de­cât însuşi Brătescu, în mişcătoarea sa cuvântare de acum un an, la sărbătorirea a 60 de ani de la a­­pariţia Convorbirilor. In acea fină discreţie şi dis­tincţie a personalităţii de scriitor a lui Brătescu-Voineşti, e de bună seamă, o notă a fondului sau su­fletesc dintru început, dar, de­sigur, nturita de contactul cu a­­cea atmosferă unică din jurul lui Titu Maiorescu şi mai ales de in­timitatea timp de mulţi ani cu a­­cest om de cultură şi de educaţie europeană. Nimeni nu l-a apropiat pe Ma­iorescu fără să privească un spor sufletesc în fiinţa sa. In câţi a trezit chemări, pe câţi i-a îndru­mat în formarea gustului şi a cul­turii, ce parte are el în scrisul u­­nora din cei mari ai literature! noastre! Nici­odată însă eu nu spus un cuvânt despre aceasta, — cuvântul „lui” nu cred sa se afle în vreun articol al lui Maiorescu —­ în deosebire de atâţi mărunţi ur­maşi care nu obosesc a vorbi me­reu despre sine şi despre închi­puita lor influenţă asupra scrii­torilor ! Era de la început o înrudire mo­rala şi de educaţie între Maiorescu şi Brătescu ; dar cât trebue să fi agonisit un suflet ca al său din conversaţia şi din îndemnurile li­nei minţi şi unui caracter ca ale lui Titu Maiorescu ! Dacă legătura cu pământul ţarii natale şi cu ce e mai distins şi mai cald în felul de viaţă al nea­mului nostru e una din trăsăturile originale ale scrisului lui Brătescu Voineşti, aplecarea sa spre o pri­vire filosofică a întâmplărilor vîe­­ţeî şi a aspectelor naturii, fami­liarizarea cu literatura şi cugeta­rea apuseană, sobrietatea sa de expresie şi arta sa de compoziţie s’au întărit şî s’au adâncit în inti­mitatea lui Titu Maiorescu. Brătescu-Voineşti este astăzi, împreună cu autorul admirabililor „Oameni de la munte", cel care întrupează continuitatea directă, prin contact personal cu Titu Ma­­iorescu şi I­acob Negruzzi, a lite­raturii noastre clasice în mijlocul prefacerilor aduse de succesiunea generaţiilor. Pornind de la Constantin Ne­gruzzi, Bălcescu, Alexandrescu, Alexandri, trecând prin Eminescu şi Creangă, în Brătescu-Voineşti naţiunea noastră continua nobila tradiţie a unui scris însufleţit de idealism şi de sentimentul marii răspunderi de educator al neamu­lui­­ şi al omenirii întregi une­ori — ce e legată de ori­cine are in sufletul său scânteia divină a creaţiunii unei opere de artă. Ii suntem recunoscători că, în perindarea curentelor şi modelor literare, a rămas credincios sie însuşi, credincios misiunei sale şi avântului cin anii fericiţi ai tine­­reţei, dăruindu-se astfel o comoară de vecinică încântare şi de în­ăl­ţare a tuturor celor ce-l vor citi şi mai ales a tinerimei. Ii dorim ani mulţi încă, spre a spori această neperitoare comoară. D. Rădulescu Pogoneanu Salutul P. E. N. Club­ului P. E. N. Clubul, în numele că­ruia vorbesc, e poate o instituţie mai la ea acasă la Londra decât la Bucureşti. Ca, să se înţeleagă drep­­tul lui la cuvânt şi la o însufleţire deopotrivă, în această sărbătoare a gândului cu părtaşi cunoscuţi şi dragi tuturor, ar fi nevoe aproape de o prezentare. Noroc num­ai, pentru el şi pen­tru d­vs., că o singură lămurire face de prisos alte desvoltări : pre­şedintele P. E. N. Clubului român e­d. Ion Al. Brătescu-VoineşU. Când am pornit acum câţiva ani în cuprinsul literaturii române, cu anumite măsuri, ca un condur al Cenuşeresei în mână, după care să descoperim pe fruntaşul chemat al acestei secţii de scriitori inter­naţionali, oprirea înaintea d-lui Brătescu-Voineşti nu a fost întâm­plătoare. Ea se făcea după multa căutare şi a ajuns fapt după tot atâta împtrivire din partea celui însfărşit descoperit. Masurile se nimereau însă întocmai şi trimeşii nu mai voiau să ştie de altceva. Iar când d. Brătescu-Voineşti a apărut între cei mai de seamă scrii­­tori ai lumei, în oraşul de naştere al lui Shakespeare, în sus pe Aron, la sfat şi rătăcire pe urmele de vis ale dramei elisabetane, • însuşirile sale de cumpăt, de umor împăcat, ratau că scriitorii români ştiu să aşeze la orice loc pe omul potrivit Pentru aceste însuşiri de om şi pentr­u ceea ce el s’a priceput să desfacă din arta artei ca artă a vieţii, P. E. N. Clubul, adăugând foarte depărtate şi măreţe aderări, îşi îngădue să pue nota lui mişca­tă în corul de închinare al zilei. EM. BUCUŢA Autori dramatici S. S. R. prin preşedintele ei a luat iniţiativa să serbeze 60­0 de ani de viaţă ai marelui no­­i­stru prozator­­. Al. Brătescu- Voineşti. După jubileul de 25 de ani de activitate literară a lui Ca­­ragiale, acesta este a doua ser­­bătoare românească, care ne umple sufletele de mulţumire şi de înălţare. S. A D. R. printre ai cărei membri fondatori are cinstea de a prenumăra şi pe ilustrul nostru sărbătorit, ia parte cu tot elanul la această festivitate şi-şi prezintă omagiile sale. Căci dacă activitatea mare­lui nostru l. Al. Brătescu-Voi­neşti s’a manifestat mai cu sea­mă în nuvelistică, unde a ţinut linia dreaptă clasică a înaiflta­­şilor săi Negruzzi şi Caragiale, S. A. D. D. îl revendică cu ace­iaşi mândrie ca 3. S. R. pentru D. Mih. Sorbul acea atmosferă clasică şi tipică românească pe care a înfăptu­it-o în comedia «Sorana» scri­să în colaborare cu confratele nostru Herz. E în această comedie o lim­bă, un dialog, o mentalitate, de specifica burghezie româneas­că, poate şi ceva romantism de dinainte de război, pe care le-a ştiut a le împreuna şi a le con­topi în acea adâncă dragoste de omenesc, ce caracterizează în­tru totul întreaga sa operă lite­rară. S. A. D. R. nu spune şi nu re­gretă că activitatea maestrului Brătescu-Voineşti s’a rezumat mimai într’o singură lucrare, pentru motivul binecuvântat, că dânsa aştepta de l­a acest doctor al scrisului şi su­fletului românesc, noui lucrări care să îmbogăţească patrimo­niul teatrului nostru. Şi pentru acest trecut şi pen­­tru acel viitor ce-l întrevedem S. A. D. R. mulţumeşte şi oma­giază o activitate ce nu se o­­preşte la 60 de ani, ci numai se sărbătoreşte aşa precum sunt nunţi de argint, care profeti­zează nunţi de aur. Să trăești maestre ! Mihail Sorbul CBTanftfl trifled dramatice Preşedintele Soc. Sriitorilor, In nuvelă ca şi în teatru ne-ai Români a avut bunăvoinţa de a dăruit această asemănare cu ilustrul d-tale predecesor, a întreba Asociaţia Criticei Dramatice şî Muzicale dacă se asociază cu un cuvânt de cins­tire la aniversarea de şeasezeci de ani a scriitorului Brătescu- Voineşti. Răspunsul nu putea fi de cât­ prezent la apel. După Caragiale nimeni n’a îngrijit mai cu drag cuvântul românesc, nimeni n’a arătat mai mult respect pentru tălmă­cirea gândului, mai părintească dragoste pentru ca copilul su­fletului să se înfăţişeze lumea caldă. Humorul d-tale parcă cere iertare când ne face să râ­dem de o biată slăbiciune ome­nească, când tragi de urechi ca o mână, cu cealaltă alinţi. In a­­ceastă privinţă eşti scriitorul cel mai aproape de blândeţea naturei şi a poporului dela noi. Răbdarea şi contemplaţia te-a făcut pescar, iscusit pe cât se spune. Cel puţin în proza românească nu te-ai muilţi­mit în plevuşcă. Ai căutat şi ai gă­sit mărgăritarul. Mulţi ani înnainte şi noroc la pCSCQl­t EM. D. FAGURE mai curăţel şi mai frumuşel aşa cum îi plăcea lui Caragiale ......... .....r„., „„ ...... să-şi vadă progenitura intelec­te nemirare şi de alese purtări, a­­fuală. Fondul lui era sarcastic, for­ma lui caustică, liric n’a deve­nit de­cât în viziunea lui Ion Nebunul când vorbeşte de ve­veriţa din pădure. Fondul d-tale e bun ca pâinea D. Em. D. Fagure despre Br­ăt­escu-V­ol­raeşti BBWBBSSBr' O sărbătoare literară in zilele noastre, proslăvirea unui scriitor la un popas al vârstei... S’a oprit o clipă valul de preocupări pozi­tive, ca să plutim cu gândul în imperiul abstracţiunii şi să ne uităm în ochii înlăcrămaţi ai unui om, care o viaţă întreagă n’a fă­cut decât să spuie poveşti... Nu vi se pare că e la mijloc capriciul unei iluzii, că suntem în plin anahronism, că din lumea veche o ispită întârziată a rătăcit la noi şi ne încearcă cu tot farmecul duios şi trist al vremilor apuse? Am senzaţia că s’a suspendat rit­mul înfrigurat al prezentului şi ca ne-am reintegrat ca prin mi­nune în ierarhia valorilor de odi­nioară,­­ când dincolo de proza cotidiană ne încălzea un vis şi când alături cu alte religii trăia şi cultul cuvântului... Mulţumesc Societăţii Scriitorilor Români, că ne-a dat, câteva clipe măcar, a­­cest miraj, făcând să treacă pe dinaintea noastră jocul ferme­cat de lumini şi umbre care a prins sufletul unui artist în vâr­tejul creaţiunii... E o adevărată sărbătoare patriarhală din care ne­ cântă trecutul, cuvios şi blând ca un tropar într’un colţ de strană bătrânească dintr’o bi­serică la ţară. Pentru evocarea acestei lumi de demult nu se putea găsi o mai potrivită magie decât cărţile lui Brătescu-Voineşti. Paginile lui deschise azi în vâltoarea post­belică sunt tot atâtea impulsuri de rectificare sufletească pe sea­ma generaţiei actuale, sunt ac­centele unei străvechi nobleţi de gândire din care se desluşeşte pecetea rasei şi sănătatea mora­lă de la temelia începuturilor noastre. Pentru că, Brătescu,Voi­­neşti, a cărui frunte de ilustru sexagenar o încununăm azi cu recunoştinţa noastră, în realita­te e mult mai bătrân şi mult mai tânăr de cum scrie la carte. Nu şaizeci de ani, ci câteva sute de ani, se desfac din structura de cuget şi simţire a aceluia ca­re a descins pe arenă întovără­şit de toată „funia neamului Odreştilor dela Târgovişte... Li­teratura lui se resimte că s’a ză­mislit pe ruine de cetate dom­nească. E o strălucită emanaţie a solului, cu o vie resonanţă isto­rică şi în spiritul integral care-o animează şi în toate amărui­te­le ei. O cuviinţă boerească, o o­­nestitate a omului de sol, o glu­mă potolită şi binevoitoare se desface din poveştile încadrate în podoabe arhaice, spuse parcă de unul din curtenii vechiului voe­­vod vânător de bouri... Faceţi în treacăt să defileze o parte din galeria figurilor create de autor, ca să se închege defi­nitiv tabloul! II vedeţi pe Conu Costache Udrescu strănepotul lui jupân Radu biv-vel logofăt din zilele răposatului Matei Voevod, răzimat pe perne în patul de sub portretele strămoşeşti­, silin­­du-se să nu plângă : — Păstrea­­ză-i pământul neamului tău, flă­căul tatii... Iată-l și pe Pană Trăznea Sfântul, răsădind flori în grădina lui, după ulucii de-un stân­jen și jumătate... Uite-l şi pe nenea Guţă, vine cu zâmbetul deschis, findcă „la nenea Guţă nu încape minciună, ori diplo­maţie, dumnealui spune lucrurile pe faţă, drept şi pe şleau”... Aduce mult cu Conu Alecu, care „măcar că e boer get-beget, e de principuri liberale”... Lăsaţi-i să vie cu toţii la adunarea noas­tră, pe rând păstrând rangul şi fiecare rânduiala tagmei... Mai la frunte, fireşte, cocoana Eleo­nora văduva lui Alecu Nisipea­­nu cu patima „ghenealoghiei”: — „Vezi dumneata toţi munţii ăia ? toţi au fost a noştri odaia!” La colţ stă pe gânduri Conu Naie cu inima lui rănită de tată povăţuindu-şi băiatul venit de la Paris : „Mişule, fătul tatei, lasă cărţile alea că nu sunt bune... ascultă-mă pe mine nu sunt bune”... Fiţi cu îngăduinţă şi cu milă creştinească pentru Niţă Io­nesco Antileristul, a păţit-o rău de tot bietul şi „atât a făcut , s’a plesnit cu amândouă palmele pe­ste obraz şi într’un hohot de plâns a strigat cu-o adâncă şi amară sfâ­şiere : Aaah ! Mito, mi-ai mâncat ambiţul... Mito... Mi-ai mâncat am­­biţul... Mito !!!... Primiţi-i cu blân­deţe pe Microbul şi pe Isaia fără blană... Vine şi Niculăiţă Minciu­na... Numai Pitache Cojescu şi cu Năiţă nu pot veni, fiindcă „dorm duşi cu faţa în sus şi sforăie să zici că umblă cu ferăstrăul , iar hangiul care-i cunoaşte de mult, a pregătit pentru diseară o ciorbă cu ardei grozavă, nişte pui de fri­­gare apelpisiţi, o salată de ţâri bă­tăioasă, a pus clondirile la ghiaţa şi-a trimis pe Tilică în sat să cau­te pe Dîma lăutarul. Ştie el că domnu’ Pitache şi domnu’ Năiţă nu se întorc curând acasă, că sunt călători şi călătorului îi şade bine cu drumul”... Cum vi se pare această lume !l Privindu-i pe toţi, ascultându-Ie în treacăt păsurile şi proverbele, nu esclamaţi din primul moment­­! Ce oameni, cum se cade ? Cei mai mulţi, boieri de neam în prid­vorul casei strămoşeşti, magistraţi chi­nuiţi de „lumea dreptăţii”, sau ţă­rani cu ochii limpezi, ori câţi ră­­sar din toate colţurile încarnează­ instinctele ancestrale ale neamu­lui , o societate orânduită pe prin-­ cipiul unei vieţi de echilibru şî normalitate, pătura noastră pro­vincială de ieri care vine de de- o parte din adâncimea vremilor. De aceia părintele ei, Brătescu-Voine­şti, a cărui aniversară o serbăm azi, e, cum spuneam, foarte bă­trân, din scrisul lui se desprinde la fie­ce pas pravila veacurilor. Şi cu toate acestea mai tânăr ca noi! Cine va scrie odată cartea lămuritoare de mâine în care se va fixa aspectul intelectual al po­vestitorului va descifra această dualitate ciudată : îmbinarea unui tradiţionalism purcezând de la pre­­voslovia lui Miron Costin, cu cele mai avansate probleme de gândire modernă... Brătescu-Voineşti, tre­cut prin şcoala de criticism sever al Junimei a altoit pe fond de specială sensibilitate locală crite­riile filosofice ale unui occidental, înfăţişându-se astfel şi mai român şi mai european decât alţii. Dacă aş căuta o asemuire într’o litera­tură străină, m’aş gândi la Turge­­nieff, cu care are aridităţi de gen­tilom şî poet.­­ Citiţi continuare în pagina I-a: D. Octavian Goga Pentru artişti plastici Este astăzi un prilej rar pen- cerc şi de unde ne despărţeam tru membrii sindicatului arte- înarmaţi cu curaj şi entuziasm lor frumoase al pictorilor şi sculptorilor din ţară care ală­turi cu scriitorii care au orga­nizat aceasta sărbătoare să a­­rate aci dragostea şi admiraţia lor faţă de neîntrecutul maes­tru al povestirii, d-nii Ion Aelx. Brătescu-Voineşti. Activitatea artistică în ţara noastră, după război s’a întins şi s’a răsfrânt oarecum asupra finţii noastre naţionale. Nouta­tea post-belică în creaţia artis­tică s’a voit a se căuta în rădă­cinile cele mai depărtate ale trecutului şi tradiţiei. Sufletul artistic al naţiei noastre este mai mult ca oricând, în căuta­rea de sine însuşi. Din toate ar­tele, literatura pusă pe meşte­­şugirea graiului nostru, închis intre hotarele ţărei şi sub ale conştiinţei ne apare ca cea mai apropiată a pământului şi a sevei din care se hrăneşte ca aceea care poate arunca cele mai strălucitoare reflexe peste hotarele poporului de la care pleacă. La noi artele plastice la în­ceputurile lor, s’au încălzit suflul şi oblăduirea scrisului pentru artă ! Aceasta a fost cel dintâi şi cel mai mare sprijin al plasticei noastre. Ea a fost hrănită întâi de cărţile scrisu­lui românesc şi prin aceste cărţi li s’au deschis orizontu­­rile largi şi drumurile multiple de astăzi. Opera de literatură a fost îndreptat pentru toate artei© la noi. Din această operă se desprinde astăzi, aceea a d-lui I. Al. Brătescu-Voineşti cu nesfârşite variaţii de aspect sufletesc. Alături de povestirea care o gustam altădată, astăzi înţele­gem mai mult. Liniştea dom­niei sale se aseamănă cu răbda­rea de veacuri, pusă in trama şi culorile cu care s’a realizat un covor, înţelepciunea domniei sale cu aceea a iconarului care crează o Icoană şi o Religie. Membrii Sindicatului Artelor plastice, al pictorilor şi sculp­torilor din ţară aduc aci ex­presiunea marelor dragoste şi admiraţie, maestrului care prin­ cuvinte ne-a zugrăvit aşa de românesc. Avem încă proaspete frumos diferite aspecte de su­i­ minte câteva figuri a mare-jflet românesc, cu profund sim-i­lor dispăruţi ai literaturei noas-t fământ de băştinaş, tre, împrejurul cărora se făcea­­ Sculptorul Jalea

Next