Rampa, ianuarie 1928 (Anul 13, nr. 2982-3005)
1928-01-30 / nr. 3005
OMAGIU LUI ION AL BRĂTESCU-VOINEŞTI adus de intelectualitatea română, în şezătoarea festivă de la Ateneul Român, cu prilejul aniversarei a 60 de ani Scflitatea scriitorilor romani !1 D. LIVIU REBREANU, preşelui, mărturii veşnic vii ale unuidintele S. S. R. : V’am poftit la suflet ales, cinstim împreună o zi frumoasă în viata celui mai ilustru coleg al nostru şi celui mai iubit autor al d-voastră, Brătescu-Voinesti! In vreme ce,,,Puiul” şi „Microbul" şi „Neamul Udreştilor” şi „Pană Trăsnea Sfântul” şi „Călătorului îi sarie bine cu drumul” şi „Niculăiţă Minciuna” şi toate celelalte capodopere cuprinse în câteva volume ce reprezintă rodul unei cariere literare, în vreme ce toţi eroii lui întrupaţi în conştiinţa neamului ca nişte ființe în carne şi oase şi-au păstrat frăgezimea şi tinereţea şi au rămas tot noui — el, creatorul lor a trebuit să înre-gistreze în suflet trecerea anilor. Un mare artist, un superb cizelator, un delicat povestitor, un înțelept duios — iată cum cred că s’ar putea caracteriza în câteva cuvinte Brătescu - Voineşti. Arta lui de-a povesti e unică în literatura noastră prin discreţie, prin simplicitate, printr’o gingăşie firească. In tot ce a scris e atâta măsură, atâta cuviinţă, atâta farmec, încât poate servi de model tuturor care iubesc într’adevăr literatura, bună. Ş’apoi d’n opera aceasta duioasă şi caldă, respiră un suflet românesc cuminte, sfătos, aşezat, ca şi din pânzele marelui Grigorescu, cu care Brătescu- Voineşti pare să aibă afinităţi de expresie. Pe cât de cuceritor e însă artistul Brătescu-Voineşti, pe atât de fermecător e şi omul. De o modestie fără seamăn, de o delicateţă rară, de o bunătate nemărginită, nu poate inspira decât simpatia, ca şi opera lui. Aşa între om şi operă e un echilibru cum nu se întâlneşte decât la marii clasici în faţa cărora trebue să te descoperi totdeauna, Brătescu-Voineşti e clasic în înțelesul cel mai curat al cuvântului. Dintr’o antologie românească oricine ar putea lipsi afară de el — pildă de seninătate şi cumpătare... Pentru noi, scriitorii, tovarăşii lui de străduinţi, activitatealui e un îndemn şi o isbândă. Dacă prin opera lui a dat o strălucire nouă prozei româneşti, prin viaţa lui a câştigat un spor de prestigiu breslei scriitoreşti. El n’a fost decât scriitor şi tot ce a dobândit ca scriitor a dobândit. Astfel succesele lui au contribuit mai mult ca orice la consolidarea conştiinţei profesionale a scriitorilor. De aceea, printre purtătorii de cuvânt care, răspunzând la chemarea noastră, au binevoit să vie azi aci să tălmăcească sexagenarului Brătescu-Voineşti admiraţia şi dragostea întregului neam românesc. Societatea scriitorilor români revendică mândria şi bucuria de-a fi cea dintâi care să-i ureze sănătate şi ani mulţi şi puterea de-a îmbogăţi literatura românească cu opere noui şi tot atât de strălucite ! In povara lor au venit recunoaşterile, a venit gloria şi a venit admiraria miilor şi zecilor de mii de Cititori din toate colţurile pământului românesc. Au fost compensaţi pentru anii ce treceau pentru jertfa sufletească pe care Bratescu - Voineşti o făcea modest şi stăruitor pe altarul scrisului. D aci, dacă nimic nu poate răscumpăra tinereţea trecută, compensaţiile exterioare pot servi cel puţin ca o mângâiere unei vieţi constructive. Astfel Brătescu-Voineşti a ajuns la un popas de unde poate privi în urmă cu dreaptă mulţumire, fiindcă printre cei şaizeci de ani, presărate ca nişte mărgăritare, strălucesc operile D. Liviu Rebreanui Tocmirele ,Mui ministru Al Artelor Vorbesc în numele d-lui ministru al Artelor, pe care împrejurări independente de voinţa sa, îl împiedică să ia parte la sărbătorirea Dv, pentru a vă saluta în numele său personal şi al ministerului sub oblăduirea căruia, scriitorii din ţara românească, potrivit unei prescripţii biblice ar trebui să crească şi să se înmulţească pentru o cât mai mare cinstire a noastră a tuturor. Pentru mine însă, prilejul acesta este cu atât mai bine venit, cu cât, cu voia ministrului care m-a delegat să-l reprezint şi poate chiar cu voia Dv. care cred că nu mai aveţi nevoe de încurajări venite de sus, mă pot desbrăca cel puţin de data asta de fastul oficialităţii care în materie de artă mai ales, apare câteodată ridicol, pentru a vă spune aceste câteva cuvinte, nu ca un oarecare funcţionar al statului, ci ca cea ce sunt şi vreau să rămân cu adevărat, ca un simplu confrate şi admirator sincer al Dv. Mi s’a spus că astăseară se sărbătoreşte Brătescu-Voineşti, sau mai bine zis un scriitor român care împlineşte 60 de ani. Şi eu mi-am zis : Pe scriitorul Brătescu-Voineşti, nu-i nevoe să-l sărbătorim fiindcă el se bucură de o sărbătoare perpetuă, plăcerea pe care o simt cititorii operii sale şi plăcerea lui de a se vedea înconjurat cu dragoste de cât mai mulţi admiratori, din zi în zi... Cât priveşte pe omul Brătescu iVoineşti, de ce l-am sărbători chiar la 60 de ani, când el ne dovedeşte mai mult ca orice alt scriitor al nostru, că un om îndrăgostit de frumos, nu îmbătrâneşte niciodată... Şi fiindcă Dv. ne-aţi spus şi ne-aţi dovedit-o că unui călător îi stă bine cu drumul, daţi-mi voe şi mie să vă spun că tot aşa de frumos îi stă şi scriitorului cu scrisul lui... Scrisul, opera lui, acesta este singurul drum al unui scriitor în viaţă. Celelalte drumuri, oricât de triste şi frumoase ar fi ele, nu sunt decât nişte popasuri de o clipă, în care cel mult te poţi ospăta mai comod decât pe bolovanii de pe marginea drumului obosit, dar atâta tot... Scriitorul însă, numai pe drumul acesta, pe drumul propriei sale opere, îşi poate lăsa adevărata urmă a paşilor săi de om care trăeşte.. Generaţia noastră, a celor cu puţin mai tineri decât dv. va iubeşte şi vă admiră tocmai pentru calmul cu care dv bătătoriţi acest drum, pregătind astfel scriitorilor de mâine mai multe şi mai reale înlesniri profesionale decât acelea pe care le-aţi avut dv. la îndemână. Şi când drumul acesta se va lărgi aşa ca pe el să poată păşi umăr la umăr, şi cei mai bătrâni şi cei mai tineri, când opera cv. va intra definitiv în patrimoniul nostru al tuturor, cei veniţi mai târziu, nu se vor mai mira de sigur, de măreţia celor care lucraseră gară să obosească, fiindcă atunci vor şti şi ei ca şi noi că îndrăgostiţii de frumos nu îmbătrânesc niciodată şi cei care nu îmbătrânesc niciodată, lucrează la infinit. Să trăiţi dar ani mulţi şi fericiţi ca să puteţi lucra înainte, pentru voluptatea dv. personală şi pentru însufleţirea mai departe a celor cari va urmează cu dragoste şi admiraţie. Ion Minulescu D. Ion Minulescu in numele femeilor române D-na Alexandrina Gr. Cantacuzino Doamnelor şi domnilor, "Felurite sunt darurile cu care Domnul a înzestrat pe om ! Nicio manifestaţie însă nu cere mai multă pricepere a rostului vieţii, nici una nu cere mai multă iubire de aproape, mai multă dornţa de a descoperi adevărul, mai multă scântee de la inimă la inimă, mai multă sinceritate, o mai adâncă înţelegere a omenirii, o mai desăvârşită disciplină intelectuală decât apostolatul de scriitor, căci el este doctorul sufletelor chemat a pune diagnoza şi a înfăţişa societăţile pe rând aşa cum sunt, arătându-le totodată drumul ce duce spre mântuire. Nimeni nu a înţeles mai bine caracterul specific al poporului român decât d. Brătescu-Voineşti. Opera sa este în armonie cu câmpiile voastre, are acelaş orizont, aceeaşi linişte ; aceeaşi încredere se desprinde într-o parte şi în fr’,illa , svâcnirile sănătoase ale unui popor tânăr —* care cu simplitate şi hotărîre păşeşte spre desfăşurarea normală a vieţii sale lăuntrice şi cu toată gingăşia, cuviinţa, omenia, dorul de dreptate ce-l frământă dau acestei opere literare caracterul unei adevărate sinteze a sufletului românesc. In vremurile acestea întunecate, ■ când începem a ne îndoi de puterea de bine a poporului nostru, să răsfoim lumea Dreptăţii. În slujba Păcii, întuneric şi Lumină şi vom, învăţa a ne cunoaşte, vom relua firul cu tradiţia neaoş românească — cu tot substratul sănătos ce a dat neamului nostru putinţa să întâmpine vijeliile cu liniştea acelora ce au ochii aţintiţi spre culmi. Domnul Brătescu-Voineşti nu este numai artistul între artişti, cugetătorul ce caută a da viaţă unor fiinţe isvorâte, însăşi din tulpina neamului, el este ceva mai mult, este duhovnicul poporului nostru, l-a spovedit în taină, şi dă la iveală comorile ce, sunt mândria şi cinstea noastră. In numele Uniunei Intelectuale române aducem prinosul nostru de admiraţie marelui scriitor Brătescu-Voineşti, îi urăm, să trăiască bucurându-se de isbânda operelor sale care sunt un isvor binefăcător la care să se adape generaţiile ce vor veni. !Cuvântarea d-lul I. R. Pogoneanu Aduc din partea Convorbirilor literare expresiunea profundei afecţiuni şi recunoştinţe ce o păstrează strălucitului scriitor care în cercul lor şi-a luat sborul. Brătescu-Voineşti e un scriitor de rasă. Marile lui însuşiri sufleteşti, care-l fac să fie în mijlocul neamului nostru un exemplar rar de distinsă umanitate şi ca om de societate, şi ca scriitor, vin din depărtate adâncuri străbune şi au crescut în mijlocul unei vieţi de familie de o superioară armonie. Privirea sa iubitoare asupra lumei, nobila concepţie de viaţă, ce se desprinde din scrisul său, distincţia sa sufletească, incomparabilul sau talent de povestitor — sunt zestrea pe care i-au dăruit-o părinţii şi strămoşii. Le-ar fi avut, oricare ar fi fost mai târziu oamenii cu care s’a întâlnit şi în mijlocul cărora a trăit. Norocul însă a făcut ca tânărul cu aceste rare însuşiri să vină în apropierea unui mare animator de talente şi în acelaş timp un neîntrecut îndrumător, un mare educator. La cursurile de filosofie ale lui Titu Maiorescu, neuitate, unice, s’a trezit în tânărul student în drept chemarea de cugetător şi scriitor. Apoi prin afecţiunea şi în intimitatea acestui suflet cultivat şi de un aşa de desăvârşit gust şi în cercul celor din jurul „Convorbirilor literare” — în care, din generaţia întemeietorilor, pe lângă vecinie seninul şi fermecătorul Titu Maiorescu, erau încă Iacob Negruzzi, Zizi Cantacuzino, traducătorul lui Schopenhauer în franţuzeşte, Petre Carp , au înflorit şi s’au desăvârşit darurile de acasă ale tânărului scriitor. Cât datoreşte Brătescu-Voineşti lui Titu Maiorescu, cât îi datorăm noi toţi prin el, pentru formaţiunea sa literară, nimeni nu a spus-o cu mai multă lepădare de sine decât însuşi Brătescu, în mişcătoarea sa cuvântare de acum un an, la sărbătorirea a 60 de ani de la apariţia Convorbirilor. In acea fină discreţie şi distincţie a personalităţii de scriitor a lui Brătescu-Voineşti, e de bună seamă, o notă a fondului sau sufletesc dintru început, dar, desigur, nturita de contactul cu acea atmosferă unică din jurul lui Titu Maiorescu şi mai ales de intimitatea timp de mulţi ani cu acest om de cultură şi de educaţie europeană. Nimeni nu l-a apropiat pe Maiorescu fără să privească un spor sufletesc în fiinţa sa. In câţi a trezit chemări, pe câţi i-a îndrumat în formarea gustului şi a culturii, ce parte are el în scrisul unora din cei mari ai literature! noastre! Niciodată însă eu nu spus un cuvânt despre aceasta, — cuvântul „lui” nu cred sa se afle în vreun articol al lui Maiorescu — în deosebire de atâţi mărunţi urmaşi care nu obosesc a vorbi mereu despre sine şi despre închipuita lor influenţă asupra scriitorilor ! Era de la început o înrudire morala şi de educaţie între Maiorescu şi Brătescu ; dar cât trebue să fi agonisit un suflet ca al său din conversaţia şi din îndemnurile linei minţi şi unui caracter ca ale lui Titu Maiorescu ! Dacă legătura cu pământul ţarii natale şi cu ce e mai distins şi mai cald în felul de viaţă al neamului nostru e una din trăsăturile originale ale scrisului lui Brătescu Voineşti, aplecarea sa spre o privire filosofică a întâmplărilor vîeţeî şi a aspectelor naturii, familiarizarea cu literatura şi cugetarea apuseană, sobrietatea sa de expresie şi arta sa de compoziţie s’au întărit şî s’au adâncit în intimitatea lui Titu Maiorescu. Brătescu-Voineşti este astăzi, împreună cu autorul admirabililor „Oameni de la munte", cel care întrupează continuitatea directă, prin contact personal cu Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi, a literaturii noastre clasice în mijlocul prefacerilor aduse de succesiunea generaţiilor. Pornind de la Constantin Negruzzi, Bălcescu, Alexandrescu, Alexandri, trecând prin Eminescu şi Creangă, în Brătescu-Voineşti naţiunea noastră continua nobila tradiţie a unui scris însufleţit de idealism şi de sentimentul marii răspunderi de educator al neamului şi al omenirii întregi uneori — ce e legată de oricine are in sufletul său scânteia divină a creaţiunii unei opere de artă. Ii suntem recunoscători că, în perindarea curentelor şi modelor literare, a rămas credincios sie însuşi, credincios misiunei sale şi avântului cin anii fericiţi ai tinereţei, dăruindu-se astfel o comoară de vecinică încântare şi de înălţare a tuturor celor ce-l vor citi şi mai ales a tinerimei. Ii dorim ani mulţi încă, spre a spori această neperitoare comoară. D. Rădulescu Pogoneanu Salutul P. E. N. Clubului P. E. N. Clubul, în numele căruia vorbesc, e poate o instituţie mai la ea acasă la Londra decât la Bucureşti. Ca, să se înţeleagă dreptul lui la cuvânt şi la o însufleţire deopotrivă, în această sărbătoare a gândului cu părtaşi cunoscuţi şi dragi tuturor, ar fi nevoe aproape de o prezentare. Noroc numai, pentru el şi pentru dvs., că o singură lămurire face de prisos alte desvoltări : preşedintele P. E. N. Clubului român ed. Ion Al. Brătescu-VoineşU. Când am pornit acum câţiva ani în cuprinsul literaturii române, cu anumite măsuri, ca un condur al Cenuşeresei în mână, după care să descoperim pe fruntaşul chemat al acestei secţii de scriitori internaţionali, oprirea înaintea d-lui Brătescu-Voineşti nu a fost întâmplătoare. Ea se făcea după multa căutare şi a ajuns fapt după tot atâta împtrivire din partea celui însfărşit descoperit. Masurile se nimereau însă întocmai şi trimeşii nu mai voiau să ştie de altceva. Iar când d. Brătescu-Voineşti a apărut între cei mai de seamă scriitori ai lumei, în oraşul de naştere al lui Shakespeare, în sus pe Aron, la sfat şi rătăcire pe urmele de vis ale dramei elisabetane, • însuşirile sale de cumpăt, de umor împăcat, ratau că scriitorii români ştiu să aşeze la orice loc pe omul potrivit Pentru aceste însuşiri de om şi pentru ceea ce el s’a priceput să desfacă din arta artei ca artă a vieţii, P. E. N. Clubul, adăugând foarte depărtate şi măreţe aderări, îşi îngădue să pue nota lui mişcată în corul de închinare al zilei. EM. BUCUŢA Autori dramatici S. S. R. prin preşedintele ei a luat iniţiativa să serbeze 600 de ani de viaţă ai marelui noistru prozator. Al. Brătescu- Voineşti. După jubileul de 25 de ani de activitate literară a lui Caragiale, acesta este a doua serbătoare românească, care ne umple sufletele de mulţumire şi de înălţare. S. A D. R. printre ai cărei membri fondatori are cinstea de a prenumăra şi pe ilustrul nostru sărbătorit, ia parte cu tot elanul la această festivitate şi-şi prezintă omagiile sale. Căci dacă activitatea marelui nostru l. Al. Brătescu-Voineşti s’a manifestat mai cu seamă în nuvelistică, unde a ţinut linia dreaptă clasică a înaifltaşilor săi Negruzzi şi Caragiale, S. A. D. D. îl revendică cu aceiaşi mândrie ca 3. S. R. pentru D. Mih. Sorbul acea atmosferă clasică şi tipică românească pe care a înfăptuit-o în comedia «Sorana» scrisă în colaborare cu confratele nostru Herz. E în această comedie o limbă, un dialog, o mentalitate, de specifica burghezie românească, poate şi ceva romantism de dinainte de război, pe care le-a ştiut a le împreuna şi a le contopi în acea adâncă dragoste de omenesc, ce caracterizează întru totul întreaga sa operă literară. S. A. D. R. nu spune şi nu regretă că activitatea maestrului Brătescu-Voineşti s’a rezumat mimai într’o singură lucrare, pentru motivul binecuvântat, că dânsa aştepta de la acest doctor al scrisului şi sufletului românesc, noui lucrări care să îmbogăţească patrimoniul teatrului nostru. Şi pentru acest trecut şi pentru acel viitor ce-l întrevedem S. A. D. R. mulţumeşte şi omagiază o activitate ce nu se opreşte la 60 de ani, ci numai se sărbătoreşte aşa precum sunt nunţi de argint, care profetizează nunţi de aur. Să trăești maestre ! Mihail Sorbul CBTanftfl trifled dramatice Preşedintele Soc. Sriitorilor, In nuvelă ca şi în teatru ne-ai Români a avut bunăvoinţa de a dăruit această asemănare cu ilustrul d-tale predecesor, a întreba Asociaţia Criticei Dramatice şî Muzicale dacă se asociază cu un cuvânt de cinstire la aniversarea de şeasezeci de ani a scriitorului Brătescu- Voineşti. Răspunsul nu putea fi de cât prezent la apel. După Caragiale nimeni n’a îngrijit mai cu drag cuvântul românesc, nimeni n’a arătat mai mult respect pentru tălmăcirea gândului, mai părintească dragoste pentru ca copilul sufletului să se înfăţişeze lumea caldă. Humorul d-tale parcă cere iertare când ne face să râdem de o biată slăbiciune omenească, când tragi de urechi ca o mână, cu cealaltă alinţi. In această privinţă eşti scriitorul cel mai aproape de blândeţea naturei şi a poporului dela noi. Răbdarea şi contemplaţia te-a făcut pescar, iscusit pe cât se spune. Cel puţin în proza românească nu te-ai muilţimit în plevuşcă. Ai căutat şi ai găsit mărgăritarul. Mulţi ani înnainte şi noroc la pCSCQlt EM. D. FAGURE mai curăţel şi mai frumuşel aşa cum îi plăcea lui Caragiale ......... .....r„., „„ ...... să-şi vadă progenitura intelecte nemirare şi de alese purtări, afuală. Fondul lui era sarcastic, forma lui caustică, liric n’a devenit decât în viziunea lui Ion Nebunul când vorbeşte de veveriţa din pădure. Fondul d-tale e bun ca pâinea D. Em. D. Fagure despre Brătescu-Volraeşti BBWBBSSBr' O sărbătoare literară in zilele noastre, proslăvirea unui scriitor la un popas al vârstei... S’a oprit o clipă valul de preocupări pozitive, ca să plutim cu gândul în imperiul abstracţiunii şi să ne uităm în ochii înlăcrămaţi ai unui om, care o viaţă întreagă n’a făcut decât să spuie poveşti... Nu vi se pare că e la mijloc capriciul unei iluzii, că suntem în plin anahronism, că din lumea veche o ispită întârziată a rătăcit la noi şi ne încearcă cu tot farmecul duios şi trist al vremilor apuse? Am senzaţia că s’a suspendat ritmul înfrigurat al prezentului şi ca ne-am reintegrat ca prin minune în ierarhia valorilor de odinioară, când dincolo de proza cotidiană ne încălzea un vis şi când alături cu alte religii trăia şi cultul cuvântului... Mulţumesc Societăţii Scriitorilor Români, că ne-a dat, câteva clipe măcar, acest miraj, făcând să treacă pe dinaintea noastră jocul fermecat de lumini şi umbre care a prins sufletul unui artist în vârtejul creaţiunii... E o adevărată sărbătoare patriarhală din care ne cântă trecutul, cuvios şi blând ca un tropar într’un colţ de strană bătrânească dintr’o biserică la ţară. Pentru evocarea acestei lumi de demult nu se putea găsi o mai potrivită magie decât cărţile lui Brătescu-Voineşti. Paginile lui deschise azi în vâltoarea postbelică sunt tot atâtea impulsuri de rectificare sufletească pe seama generaţiei actuale, sunt accentele unei străvechi nobleţi de gândire din care se desluşeşte pecetea rasei şi sănătatea morală de la temelia începuturilor noastre. Pentru că, Brătescu,Voineşti, a cărui frunte de ilustru sexagenar o încununăm azi cu recunoştinţa noastră, în realitate e mult mai bătrân şi mult mai tânăr de cum scrie la carte. Nu şaizeci de ani, ci câteva sute de ani, se desfac din structura de cuget şi simţire a aceluia care a descins pe arenă întovărăşit de toată „funia neamului Odreştilor dela Târgovişte... Literatura lui se resimte că s’a zămislit pe ruine de cetate domnească. E o strălucită emanaţie a solului, cu o vie resonanţă istorică şi în spiritul integral care-o animează şi în toate amăruitele ei. O cuviinţă boerească, o onestitate a omului de sol, o glumă potolită şi binevoitoare se desface din poveştile încadrate în podoabe arhaice, spuse parcă de unul din curtenii vechiului voevod vânător de bouri... Faceţi în treacăt să defileze o parte din galeria figurilor create de autor, ca să se închege definitiv tabloul! II vedeţi pe Conu Costache Udrescu strănepotul lui jupân Radu biv-vel logofăt din zilele răposatului Matei Voevod, răzimat pe perne în patul de sub portretele strămoşeşti, silindu-se să nu plângă : — Păstrează-i pământul neamului tău, flăcăul tatii... Iată-l și pe Pană Trăznea Sfântul, răsădind flori în grădina lui, după ulucii de-un stânjen și jumătate... Uite-l şi pe nenea Guţă, vine cu zâmbetul deschis, findcă „la nenea Guţă nu încape minciună, ori diplomaţie, dumnealui spune lucrurile pe faţă, drept şi pe şleau”... Aduce mult cu Conu Alecu, care „măcar că e boer get-beget, e de principuri liberale”... Lăsaţi-i să vie cu toţii la adunarea noastră, pe rând păstrând rangul şi fiecare rânduiala tagmei... Mai la frunte, fireşte, cocoana Eleonora văduva lui Alecu Nisipeanu cu patima „ghenealoghiei”: — „Vezi dumneata toţi munţii ăia ? toţi au fost a noştri odaia!” La colţ stă pe gânduri Conu Naie cu inima lui rănită de tată povăţuindu-şi băiatul venit de la Paris : „Mişule, fătul tatei, lasă cărţile alea că nu sunt bune... ascultă-mă pe mine nu sunt bune”... Fiţi cu îngăduinţă şi cu milă creştinească pentru Niţă Ionesco Antileristul, a păţit-o rău de tot bietul şi „atât a făcut , s’a plesnit cu amândouă palmele peste obraz şi într’un hohot de plâns a strigat cu-o adâncă şi amară sfâşiere : Aaah ! Mito, mi-ai mâncat ambiţul... Mito... Mi-ai mâncat ambiţul... Mito !!!... Primiţi-i cu blândeţe pe Microbul şi pe Isaia fără blană... Vine şi Niculăiţă Minciuna... Numai Pitache Cojescu şi cu Năiţă nu pot veni, fiindcă „dorm duşi cu faţa în sus şi sforăie să zici că umblă cu ferăstrăul , iar hangiul care-i cunoaşte de mult, a pregătit pentru diseară o ciorbă cu ardei grozavă, nişte pui de frigare apelpisiţi, o salată de ţâri bătăioasă, a pus clondirile la ghiaţa şi-a trimis pe Tilică în sat să caute pe Dîma lăutarul. Ştie el că domnu’ Pitache şi domnu’ Năiţă nu se întorc curând acasă, că sunt călători şi călătorului îi şade bine cu drumul”... Cum vi se pare această lume !l Privindu-i pe toţi, ascultându-Ie în treacăt păsurile şi proverbele, nu esclamaţi din primul moment! Ce oameni, cum se cade ? Cei mai mulţi, boieri de neam în pridvorul casei strămoşeşti, magistraţi chinuiţi de „lumea dreptăţii”, sau ţărani cu ochii limpezi, ori câţi răsar din toate colţurile încarnează instinctele ancestrale ale neamului , o societate orânduită pe prin- cipiul unei vieţi de echilibru şî normalitate, pătura noastră provincială de ieri care vine de de- o parte din adâncimea vremilor. De aceia părintele ei, Brătescu-Voineşti, a cărui aniversară o serbăm azi, e, cum spuneam, foarte bătrân, din scrisul lui se desprinde la fiece pas pravila veacurilor. Şi cu toate acestea mai tânăr ca noi! Cine va scrie odată cartea lămuritoare de mâine în care se va fixa aspectul intelectual al povestitorului va descifra această dualitate ciudată : îmbinarea unui tradiţionalism purcezând de la prevoslovia lui Miron Costin, cu cele mai avansate probleme de gândire modernă... Brătescu-Voineşti, trecut prin şcoala de criticism sever al Junimei a altoit pe fond de specială sensibilitate locală criteriile filosofice ale unui occidental, înfăţişându-se astfel şi mai român şi mai european decât alţii. Dacă aş căuta o asemuire într’o literatură străină, m’aş gândi la Turgenieff, cu care are aridităţi de gentilom şî poet. Citiţi continuare în pagina I-a: D. Octavian Goga Pentru artişti plastici Este astăzi un prilej rar pen- cerc şi de unde ne despărţeam tru membrii sindicatului arte- înarmaţi cu curaj şi entuziasm lor frumoase al pictorilor şi sculptorilor din ţară care alături cu scriitorii care au organizat aceasta sărbătoare să arate aci dragostea şi admiraţia lor faţă de neîntrecutul maestru al povestirii, d-nii Ion Aelx. Brătescu-Voineşti. Activitatea artistică în ţara noastră, după război s’a întins şi s’a răsfrânt oarecum asupra finţii noastre naţionale. Noutatea post-belică în creaţia artistică s’a voit a se căuta în rădăcinile cele mai depărtate ale trecutului şi tradiţiei. Sufletul artistic al naţiei noastre este mai mult ca oricând, în căutarea de sine însuşi. Din toate artele, literatura pusă pe meşteşugirea graiului nostru, închis intre hotarele ţărei şi sub ale conştiinţei ne apare ca cea mai apropiată a pământului şi a sevei din care se hrăneşte ca aceea care poate arunca cele mai strălucitoare reflexe peste hotarele poporului de la care pleacă. La noi artele plastice la începuturile lor, s’au încălzit suflul şi oblăduirea scrisului pentru artă ! Aceasta a fost cel dintâi şi cel mai mare sprijin al plasticei noastre. Ea a fost hrănită întâi de cărţile scrisului românesc şi prin aceste cărţi li s’au deschis orizonturile largi şi drumurile multiple de astăzi. Opera de literatură a fost îndreptat pentru toate artei© la noi. Din această operă se desprinde astăzi, aceea a d-lui I. Al. Brătescu-Voineşti cu nesfârşite variaţii de aspect sufletesc. Alături de povestirea care o gustam altădată, astăzi înţelegem mai mult. Liniştea domniei sale se aseamănă cu răbdarea de veacuri, pusă in trama şi culorile cu care s’a realizat un covor, înţelepciunea domniei sale cu aceea a iconarului care crează o Icoană şi o Religie. Membrii Sindicatului Artelor plastice, al pictorilor şi sculptorilor din ţară aduc aci expresiunea marelor dragoste şi admiraţie, maestrului care prin cuvinte ne-a zugrăvit aşa de românesc. Avem încă proaspete frumos diferite aspecte de sui minte câteva figuri a mare-jflet românesc, cu profund sim-ilor dispăruţi ai literaturei noas-t fământ de băştinaş, tre, împrejurul cărora se făcea Sculptorul Jalea