Rampa, aprilie 1929 (Anul 14, nr. 3358-3379)
1929-04-29 / nr. 3379
Cn Icon Dart (Imién P. Dotez) despre el $i despre alfii .*ora 6 începea instrucţia la câmp şi tatăl meu se sbătea caun scatiu în colivie. Eşea singur de jos pe dealul Copoului, Iaşi, şi fiindcă nu mai avea sabie, mânuia un baston. Se oprea în drum, privind cu nostalgie cazărmile. Aproape detot soldații se instruiau. El înainta până la şanţ, se aşeza sub un castan şi asculta sgomotul indescriptibil al armelor ce se ciocnesc... Trecea pe lângă el câte un militar grăbit Tatăl meu întorcea capul după el: — «Ce dracu, nici nu mă mai salută ?...», apoi observa că e în costum civil şi se întorcea acasă copleşit de tristeţe. Pasiunea lui pentru arme l’a făcut să mă dea la şcoala militară. Avea şi oarecari îndreptăţiri. De mic eram un vagabond pasionat, nu-mi plăcea nici cartea, nici societatea, ci doar să hoinăresc.. Militar m’am făcut cam fără voia mea. Leagănul familiei mele e la Tg- Ocna. Tatăl meu însă, când m’am născut eu, era căpitan de graniţă la Burdujeni. Şcoala am învăţat-o la Iaşi. Sunt al Iaşului. Ecurios cum sau schimbat toate în urma noastră. Aşa cum astăzi se discută de dans, de sport, de reuniuni mondene, pe vremea copilăriei mele, la Iaşi se discuta... filosofie. In clasa întâia de liceu, ţin foarte bine minte, eu eram filosof!... Umblam de colo colo, citeam broşuri din care nu pricepeam nimic, aduceam ţărani la clubul socialist al lui Ion Nădejde... \ _ ...? ! — Dumneata ai dreptate. Prea puţine lucruri se cunosc din ceea ce a fost mişcarea socialistă de la Iaşi pe atunci. Nu era socialismul deşănţat de astăzi, ci mai mult o mişcare culturală foarte pronunţată, caracterizată prin aceea că se combatea Religia cu principii din Darwin Brukner, ş. a. Vorbeam tocmai deunăzi cu domnul Graur dela «Adevărulcă suntem prieteni vechi — cum s’a stins toată generaţia aceea. Puţini mai pot da lămuriri despre misterul acelei fierberi sociale. Şi aşa că ne-am hotărât să ne adunăm laolaltă cu toţii şi să scriem tot ceea ce ştim — alcătuind o lucrare în genul «Amintirilor de la junimea» a lui Negruzzi. , O istorie a socialismului în Romigna trebue să înceapă însă de la 1848. Se face azi dovada că N. Bălcescu avea o întinsă cultură socială, citise ,pe Prudhon, pe Rousseau și pe utopiști. Profesorul Charles Bonglé îi spunea lui Ralea, care a fost elegiul lui: «trebue să aflaţi care şi în ce măsură a fost influenţa lui Saint Simon, a lui Prudhon, a lui Rousseau asupra moldovenilor socialişti... Dealtfel în scrisorile lui Ghica ştii mata că sunt câteva pagini măreţe, cele despre Diamant, cari interesează deaproape.. Această lucrare pe care ara proectat-o cu bunul meu amic Graur cred că va fi de un mare interes. Eu am scris mai de mult, după moartea lui Ton Nădejde, o broșurică intitulată «Misterul din strada Sărăriei», dar chestiunea e mult mai amplă și întrece competența unui singur om. Trebue deosebită influenta franceză întâmplată la 48. de rea rusească nihilistă de ne la 1875, venită la noi cu dr. Roussel, Zubcu Codrianu, Gherea și Axelrod. S’a spus într’un rând că Dobrogeanu Gherea, criticul, și-ar fi fost scria memoriile, dar că acestea s’au pierdut în vremea războiului. E cu putintă. Dar bănuesc că în ele va fi existat şi acea cutremurătoare poveste a fugii sale din Rusia într'o barcă înspre Oceanul Inghetat, apoi refugiul său la Paris, unde din pricina politiei ruseşti viata îi era aşa de imposibilă că a trebuit ca bunul Costache Rosetti să-l ia sub ocrotirea lui. . . . #in urmă mișcarea socialistă s’a stins la Iași. Cea mai mare parte dintre tineri, «tinerimea generoasă» a trecut la liberali, aducând acolo ideile democratice, iar o altă parte a continuat sporadic să servească acelaș ideal, până s’a cristalizat în partidul naţional-ţărănesc de astăzi. __ — Oamenii laşului copilăriei mele merită o oprire a atenţiei ^în convorbirea cu d-ta. De ce m aş îngâmfa spunând de Eminescu lucruri mari? Până azi păstrez un ochi icoana poetului. TI TTăd, după ce trecuse primul acces al bolii lui, plimbându-se singuratic, melancolic pe sub teii din grădina Copoului. Domnule, vedeai bine că omul acela niu putea fi decât neînţeles. Noi copiii de şcoală ne ţineam după el la oarecare distanţă şi ne şopteam unul altuia cuvinte de admiraţie. Aşa m-am apropiat eu de literatură. Deschideam o carte... «Autorii Români» îi zicea, şi citeam. Erau acolo chipurile scriitorilor, biografia lor pe scurt, şi câte o bucată literară. Mă gândeam: «Uite, domnule, ce mare lucru esă ajungi aşa !...» Apoi am cunoscut la Iaşi !pe Ion Creangă. T’am avut dascăl, şi-i ţin minte figura lui blândă şi g jovială, trutul lui de statue cu burtă, surâsul acela viclean, lumina din privirile lui şi firea aceea zburdalnică ce-l făcea să tragă — deşi era popă — toată ziua cu puşca’n ciori, cum ţi-a spus şi Mihail Sadoveanu. Am spus dealtfel prietenilor mei de la «AdevărulLiterar» aiceste lucruri mai de mult şi nu pot spune ca nu i-am amuzat. Din generaţia paşoptistă îmi amiintesc de câţiva bonjurişti şi unionişti — toţi cu un vag aer de ridicol, cum au toti oamenii devotaţi unei idei. Intre alţii nu uit pe G. Sion, frate cu bunică-mea, al cărui cap iată-1 ! — Acela e Victor Hugo!.. — îngrozitor seamănă cu Hugo, dar nu e decât Sion al nostru. I s’a întâmplat odată să cumpere nişte cărţi dintr’o librărie, la Paris. După ce şi-a ales cărţile bunicul meu a spus librarului: «Aş dori să-mi trimitefi acasă cărţile. Uite, să vă las adresa». Librarul ofensat a răspuns: lăsaţi adresa... vai, dar cine nu ştie unde locuiţi dv....» Sion a crezut că librarul îşi bate joc de el. Cu greu a priceput că-l confunda cu Victor Hugo... Dintre cei cari au umplut vremea de la 48, mai ţin minte foarte vag pe Iturmuzachi, mi se pare că nu Eudoxie, ci un frate sau o rudă a acestuia, cap luminat de idei democrate.— Bine, dar dacă eraţi în Şcoala Militară cum puteaţi fi socialist — Citeam regulat «Contimporanul» lui Ton Nădejde, şi mă îndoctrinasem şi cu alte cărţi. Odată la o inspecţie, în pupitru, ofiţerul de serviciu a găsit la mine o întreagă bibliotecă subversivă. M’am pocăit abia la carceră, cu pâine și apă. Fă-fi idee de ce focar era insul socialist... — Şi cum v’ati apropiat de literatură — Eu mi-am inventat rolul. Nu învăţasem nimic dela alţii. Genul în care scriu dealtfel, nu are nici azi model. Poeziile mele erau nenmi pomenit de proaste. Dar nu le-am trimis nicăiri. Primele rânduri le-am publicat alături de Sadoveanu, la «Pagini Literare». Când am cunoscut pe Vlahuţă, am câştigat în el un prieten. Oridecâte ori venea a Sulina sau la Constanţa, întreba de mine şi căuta să mă vadă. El mă dojenea mereu că nu scriu. — «Scriu, îi spuneam, dar eu sunt omul datoriei. Scriu lucrări de specialitate». Şi aşa şi era. Puţini scriitori cunosc lucrarea mea militară «Răsboiul pe Dunăre» şi studiile mele referitoare la chestiunea danubiană, problemă pe care Taleyrand o socotea capitală în concertul de interese europene. Iar literatură scriu foarte greu. Vă plângeam de asta lui Caragiale, care-mi răspundea: — Nil te mai văita. A scrie greu e o calitate... Arta nu e un joc... e o muncă... Văd că așa e. Ca să pot scrie, eu trebue să mă odihnesc două, trei zile în casă, neeșind deloc în oraș. _ ? — Nu, în timpul călătoriilor nara timp să notez nimic. Scriu din ceeace-mi rămâne în minte. Dintr’o călătorie pe coasta Anatoliei am scris «Jurnalul de Bord». «Prințesa Bibița» am scris-o într’o lună. Ia mare, după ce un an întreg mă chinuisem cu întrebarea: am sau nu am talent? Ca o ultimă probă am scris cartea aceea. Un meșteșug atât de nesigur cum e literatura nu mă putea mâhni dacă m’aș fi lăsat de el, cred uneori. Dar de patima asta nu m’am putut lăsa. Odată ca să nu mai văd scriitori, am fugit tocmai la Giurgiu. Acolo mi-a eșit înainte poetul Artur Stavri, Dumnezeu să-l aibă în seama sa, și mi-a cerut o bucată... Ei nu, e un destin, mi-am zis. Nu trebue să mai fug de el! — ...? — De scrisul meu eu sunt mai nemulțumit ca oricine. Când un critic «mă înjură», eu sunt de părerea lui... Mă socotesc un diletant. Dar imt că cea mai mare parte dintre scriitorii noştri de astăzi, sunt tot diletanţi, cu toate că lor le place să-şi zică „specialişti”. — Aţi amintit numele lui Cangiale şi al lui Vlahuţă...— Văd astăzi cu câtă condamnabilă uşurinţă se scrie şi se vorbeşte de Vlahuţă... Pe nedrept. Eu am asistat la o scenă în care amândoi, Caragiale şi Vlahuţă, se defineau complect cum nimeni n’ar fi isbutit vreodată. In restaurantul gării Ploeşti, a un pas de Gherea birtaşul, Vlahuţă îmi cerea lămuriri asupra curselor vapoarelor româneşti îngipt, căci era hotărît cu orice preţ să facă o călătorie în Orient. „Caragiale care-şi sorbea tăcut jarba de bere, ridică deodată capul săgetându-ne cu o privire tăioasă. — Mă, cum vă puteţi hotărî să mergeţi în Orient ? Nu pot înţeege cum vă atrage barbaria de acolo ? — „Cum ? Pe dumneavoastră nu vă atrage Orientul ? îl întrebai mirat. — „Eu în Orient ? Să mă ferească Dumnezeu. Nu m’aş duce întrerupse Vlahuță.. — Nu, răspunse răstit Caragiale, natura mă lasă rece, nu mă impresionează, nu mă atrage și de aceea nici n’o descriu». Degeaba a intervenit Gherea, zadarnic a vorbit Vlahuţă de oboseala socială a oamenilor cari se retrag în natura, Caragiale rămânea pe poziţia sa de la început. Lui nu-i producea nici un fel de emoţie estetică natura. «Nu mă atrage decât mecanismul omenesc şi simt o plăcere să-i demontez resorturile», spunea el. Şarja lui contra naturii lua proporfii : ataca pe Eminescu : —Natura moartă nu mă interesează. N’o contemplez şi nu o zugrăvesc. Eu mă mulţumesc cu litografii şi cărţi poştale ilustrate cu subiecte din natură.. Când am citit prima dată Satira a ţm'rn. 1 in altul 1 imi-am adus aminte că l-am văzut pe Eminescu stând pierdut, ceasuri întregi cu ochii ţintă pe un album nemţesc cu fotografiile castelelor medievale rămase pe malurile Rinului. Castelul singuratic oglindindu-se în fundul apei clare... luna bălae străbate din ferestrele urcate şi durează de văpae de la un ţărm la lebedele albe domnitoare __ _pe... cavalerul singur suspinând privea balconul pe când dulce seara picura ghitara... Mă rog, eu am credinţa că Eminescu a scris satira a patra cu albumul nemţesc dinainte...» Caragiale socotea descripţia, portretul şi naraţiunea genuri literare inferioare. «Numai dialogul, spunea el, este singura formă literară comodă care permite cea mai mare lărgime de spirit şi desvoltarea celor mai complexe idei. De aceea dialogul a servit în antichitate şi pentru filosofie. Dar e şi cel mai periculos gen de compoziţie, căci e mare meşteşug să găseşti tonul potrivit ca să te poţi ţine la egală distanţă între realitate şi abstracţiune.Incheerea dizertaţiei lui Caragiale era : — Mă băete, dacă te duci în America n’ai să căşti gura la niciun monument de artă. Că n'ai ce vedea acolo. Ăia sunt copii, n’au ajus încă la artă. In loc de frumuseţi, ai să găseşti curiozităţi. Caută să vezi miraculosul din natura americană. Mie să-mi trimeţi o carte poştală ilustrată dela Niagara şi să-mi aduci o bucată de lemn pietrificat dela Yellowstone... Iată, bucata de lemn petrificat pe care i-am adus-o din America. Dar când am ajuns la Berlin, am aflat că marele meu prieten murise de-o lună. M’am mângâiat că cel puţin primise cărţile mele poştale ilustrate !... Privesc bucata de lemn. Seamănă cu un drob de cuartz, dar fibrele lemnoase şi-au păstrat o aparentă flexibilitate şi uşurinţă- Suvenirul de la Yellowstone face parte din muzeul personal al d-lui Jean Bart. — Dispar din ce în ce mai mult oamenii interesanţi. Civilizaţia i-a făcut prea de tot unul la fel cu altul. Am auzit că d- Petraşcu a scos o carte despre Duiliu Zamfirescu. S’a vorbit bine de ea. Mă gândesc să-mi adun cele câteva amintiri ce am dela Duiliu cu care am lucrat mult timp la Comisia Europeană, și să le public într’un articol mare, după ce voiu citi cartea lui Petrașcu. Duiliu Zamfirescu m’a dus odată la Delavrancea acasă, pe când acesta era ministru. Locuia într’o dezordine de speriat. Casa-i era plină de ziare vechi răspândite peste tot- Stima mult pe tânărul magistrat... ? *• ■ • I . — Ce nu ştii ? Duilin a fost la începutul carierii lui judecător la Ilarşova (Dobrogea). Prost judecător ! Mai apoi a intrat în diplomaţie. Prost diplomat! Numai ca scriitor e mare. După fuga lui de la Odesa în vremea războiului, am locuit împreună pe un vapor la Sulina. Convorbirile mele cu el de atunci erau interesante şi am să le scriu, nădăjduesc, într’o zi... Unul din locurile cele mai impresionante ce am vizitat a fost mormântul lui Jean Jacques Rousseau. Eram într’un cârd de scriitori, după un congres al Pen- Clubului. Intre cei cari luaseră autobuzul înspre Soisson, era și Miguel de Unamuno. Lângă mine un poet japonez și o englezoaică blondă. Trecem pe lângă poarta monumentală a parcului Chaalis, veche mănăstire transformată în muzeu naţional, şi ne oprim la Armenouville, loc de pelerinaj care adăposteşte mormântul lui Rousseau. In capătul unei alei umbroase, dealungul unui lac, e Ioc bun de trecut în insula plopilor piramidali. Acolo e marele mister. In locul parcului de astăzi, hi 1760 era o pustietate de maidan puţin împădurit. Marchizul de Gerardin, urmaşul Gerardinilor din Florenţa, se retrăgea aici să citească pe Rousseau. într’o zi i-a venit gândul că pe acest loc s’ar putea face un parc. Iată-1! Este cel mai nimerit monument ridicat celui care a predicat reîntoarcerea în natură. E un parc făcut cu cartea în mână- Tot ce se vede, este copiat după nişte descripţii din «La Nouvelle Holloise». Atât de mult i-a plăcut acest coif, de natură cetăţeanului din Geneva,încât a venit să moară aici. După o viaţă de vagabondaj, marele Rousseau, care a reformat întreaga omenire se retrăsese aici cu Tereza lui, şi ca să poată trăi era nevoit să copieze note muzicale. In duşmănie cu puternicii oameni ai timpului, cari-1 acuzau că binecuvintează animalele şi batjocoreşte oamenii, filosoful căzuse în mania persecuţiei şi era convins că se găseşte în faţa unui complot universal. Refuzase cu o extravagantă încăpăţânare pensiunile ce i se ofereau în palatele Prinţului Conté, ale Marchizului de Mirabeau, şi ale contelui Orloff. Era sărac şi liber Cetăţeanul din Geneva. Cu şase săptămâni înainte de moarte filosoful cedă marchizului de Girardin, cum spun, şi se statornici la Armenouville. Se scula de dimineaţă, îşi punea saboţii în picioare şi se plimba prin rouă ierbii. Intra în pădure şi rămânea până târziu, fără alt tovarăş de cât imbaston în care se sprijinea şi care se mai păstrează şi astăzi în muzeul din Chaalis. După şase săptămâni a murit în urma unui atac de apoplexie. Duşmanii lui au scornit că s’a sinibit. Mormântul lui e un sarcofag simplu, în stil antic, aşezat pe o insulă mică, ce se vede de ce fite ca o foae plătitoare pe odihna lacului. Intre plopii foşnitori se poate vedea un basorelief gingaş, o femee arătând copilului ei un gând scris în «Emile» cu dat”Education. Pe laturi sunt două inscripţii: «Vitam impendere verei şi «Aci se odihneşte omul naturii şi al adevărului». Dar nu mai e adevărată inscripţia. Jean Jacques Rousseau se odihneşte la Pantheon. — Mai credeţi sincer în principiile de educaţie în Natură ale lui Rousseau, pe cari le văd atât de frumos colecţionate în raft ? — Vai, cât aş vrea să cred ! Eu însă ştiu că omul e cu mult mai rău şi mai nărăvit la rău decât în premizele lui Rousseau. In ultimii ani de când mă ocup de chestiunile ce privesc asistenţa socială am putut constata că fiid-lui I. Steriadi şi ald-lui Pătrăscu, artişti de valoare care au înţeles totuşi datoria de a expune la acest salon pentru ă îi da nivelul dorit. Deşi Salonul Oficial a mai îngăduit în trecut expozanţi postumi — şi îngădueşte chiar anul acesta expozanţi cu pseudonime— neputând stabili identitatea — a refuzat operele copilului mort Soare — opere care au avut mai multă cinste la Paris unde personalităţi incontestabil superioare celor de la noi s-au pronunţat elogios. Aceiaşi asprime faţă de câţiva dintre trimiţători care aveau talent — nu a fost exercitată în schimb faţă de alţii unde ni se pare inexplicabilă indulgenţa. Spuneam că va trebui să ne credem foarte fericiţi dacă din generaţia noastră vor rămâne cu adevăr zece—doisprezece pictori sau tot atâţia scriitori. Restul nu poate fi în orice ţară şi în orice vreme decât cu merite descrescânde. Cu această premiză vom privi şi anul acesta salonul însemnând câteva nume noi cu bucurie pentru ce jiromit sau pentru ce au realizat — şi ne vom sublinia impresile faţă de alţii, adăugâm însă argumentul consolator că poate scriitorul acestor rânduri se înşeală în judecata sa. Şi acum să pornim dealungul pereţilor de pânză. Angheluţă Octavian un nume nou — două picturi amuzante ■ înspecial colţul de atelier original şi cu atmosferă. Avachhian Hrandt un frumos peisaj în lumina verzuie—un expresiv portret de bătrână, tratat cu realism pitoresc. Agapiescu Victor cu o singură pânză „ardelence’’ tonuri calde şi luminoase mai ales la ţăranca tânără. O paletă care făgăduieşte Râşcu Dumitru un autoportre în tonalităţi delicate. Bunescu Marius. Un peisagiu dintre cele mai bune : „Biserica Radu Vodă’’, artistul face parte, dintre cei apreciaţi, Baidayre August o natură moartă ce ni se pare ciopârţită — împănată cu probleme transcedentale. De ait bântuie prin pictura noastră naturi moarte din care cad farfurii la unii, lulele la alţii — şi cărţi de artă încă. Bacalu Constantin stilizează majestos şi decorativ odată Mănăstirea Horezu — poate totuşi cu prea mult gălbenuş pe un zid — dar cu talent. Nadia Crossman Bulyghin urmărind cu îndârjire un constructivism ingrat — deşi dodată cu mari calităţi — ucide în voită tehnică o emotivitate simplă care cere graţie, cum a învederat-o odinioară într’un arhaism mult mai simpatic. Constantinescu C., talent delicat tonuri distinse — în peisagiul din Balcic. Colea Laura în peisagiu cu care îşi aduce prea mult aminte că e nepoata lui Lukian, şi nu reuşeşte să închiege un desen destul de puteric. In „fazan” mai multă voioşie de culori personale — mai aproape de o originalitate. Gh. Cantacuzino aminteşte în mai slab nudurile lui Pallady. Figura neisprăvită. Căpitănescu T. nume nou. Un portret graţios — o culoare sobră „fata cu pisica’’ o lumină verde ca un acord muzical. Catargi Henri două peisagii — din ce în ce mai luminoase — scapă de ceaţă şi de tonul mai ens capitol de filosofie a Istoriei. Europa a mai simţit şi altădată desconsiderarea raselor orientale. Prima oară când Turcii ajunseseră sub zidurile Vienei, a doua oară când japonezii au bătut pe Ruşi. Primul transport de prizonieri ruşi a provocat un entuziasm nebun în toată lumea galbenă. Se dovedise că omul alb poate fi învins. Or, în răsboiul mondial Aliaţii s’au servit de negri şi de galbeni, căci în răsboiu toate armele se socotesc legitime. Dar consecinţele au fost mai grave de cum se bănuiau. Negrii şi Galbenii văzând cum Albii creştini se sfâşia între dânşii au ajuns la un profund dispreţ pentru acel pseudo-creştinism propagat cu atâta epocrizie. Un senegalez îmi spunea odată: «Am făcut răsboiul dar n’am înţeles nimic. Pentru mine Francezii şi Germanii erau aceiaşi oameni, pentru că sunt de aceeaş culoare».. Trebue să colinzi toată lumea pe uscat şi pe ape ca să-ţi mai vină să scrii un rând corespunzător adevărului. Părerea mea este că în şcoală nu înveţi nimic. Totul îţi însuşeşti prin tine. Cred că nu greşesc dacă afirm că în domeniul politic şi istoric nu se întâmpla nimic. Totul este consecinţa previzibilă prin calcul. . . —Când m’am despărţit de batranul marinar şi scriitor, de acest om care a călătorit în toate colţurile lumii şi care n’ar mai sfârşi de povestit cele ce ştie, m’am întrebat de tinde teama aceea, şovăiala în faţa hârtiei... De ce nu scrie mai mult acest scriitor ? Nimic ca ştiinţa lucrurilor nu te descurajează. Cu cât ştii mai multe, cu atât îţi dai seama cât de puţin ştii pe lângă numărul celor scibite — şi renunţi sau te declari obosit. Domnul Eugeniu P. Botez, care pentru noi e Jean Bart, va lămuri poate şi întrebările ce nu i se pot pune cu brutalitate, în ciclul său de trei romane în prenarafiei «El» — «Ea» — «El şi Eu», ROMULUS DIANU apropiindu-se de o rază aurie. Dimitrescu‘ Ştefan o compoziţie bizară —* de atelier „mama cu copii'’ purtând enorme pălării de paie merită să fie remarcată, deşi are o paletă rece. Dem. Demetrescu grotesc şi aproape antipatic în portrete mai, mari decât mărimea naturală şi mai lătăreţe. Demetriade Bălcescu Lucia cu o „dansatoare spaniolă” având pieptul în umăr — foarte scrântită ca anatomie — şi grotesc obositor. Niculina Dona Delavrancea, remarcăm în bine. Tonul anemonelor — răsună spre vioară. Eleuteheriade Micaela talent — natură moartă. Ghiaţă D. îşi schimbă paleta. Aşteptăm să îl judecăm în viitoarea sa expoziţie. Notăm îndrăzneala decorativă a unui profil în prescurtare la „ţărancă*' şi lumina din munţi — la „peisaj’’. Luki Z. Galaction „Glasul văzduhului” o compoziţie cu deplin progres faţă de expoziţia d-sale unde au fost totuşi câteva lucrări ce meritau pomenire — în special câmpiile cu maci — şi câteva schiţe — acum dovedeşte simţ decorativ. Progres. Greceanu Olga stilizează cu aceiaşi hieratică gravitate transformând capetele în ouă — iar din spâncene și nas făcând un T. Heiban Peters Ceorgeta un desen lipsit de desen, o culoare lipsită de culoare. Nici o expresiune. Isachie Constantin un plein-air luminos. Ionescu Sin am pomenit la ex (Continuare în pag. IV-a) (Continuare din pagina I-a) pentru nimic în lume. Acolo n’ai nici măcar siguranţa vieţii. Eu când plec din ordinea şi civilizaţia Berlinului meu, încep a simţi mirosul supărător al Orientului din gara Vienei. Şi mirosul ăla acru, special de Orient, mă supără tot mai tare cu cât cobor la vale : Buda-Peeta, Bucureşti, Constanţa, şi tot mai acru trebue să fie înainte : Stambul, Pireu, Alexandria. Trebue să ai o fire de primitiv ca să-ţi placă să te întorci de bună voe înapoi la barbarie. — Dar frumuseţile naturii, far* — «Vnn, cum se poate— să-mi mocul călătoriilor, atrageţia individului. Societatea, nicidecum Natura. In şcoala dela Grădiştea, unde se trimit copiii găsiţi fără căpătâi, am găsit elevi inteligenţi, silitori, curaţi, cinstiţi. Cu toate astea căutând în fişele lor dela intrarea în şcoală am dat peste declaraţii ca aceasta pe care face s’o citeşti: «Viaţa mea». Eu m-am născut în anul 1911 în Bucureşti. Tata era croitor, mama se ducea la ţară şi aducea găini, raţe, gâşte, pe cari le vindea în Bucureşti. După o naştere, mama a zăcut şi a murit. Tata văzându-se şi mamă şi tată la o casă cu 7 copii, nu ştiu pe ce să pună mâna mai curând. Tata a înebunit şi seara i se părea că vede fel de fel de umbre prin casă. Eu de mizerie şi de frică am fugit de acasă. Prima dată am furat de la un negustor trei lei şi cincizeci de bani cu alţi trei prieteni, pe urmă am furat nişte portocale, smochine şi lămâi. «Apoi am furat o blană pe care am vândut-o cu 550 lei. Toate le duceam la o femee cu numele de Florina, pentru a mă lăsa sa dorm. Văzând că îmi merge cu furatul, m’am întărit la rău. Mă duceam seara la tramvaiul electric, unde buzunăream bine. După vre-o doi ani de hotit, m’am gândit că-i mai bine să vând jurnale, că eram sătul de bani, de mâncăruri, dar şi de bătăi. Am ajuns jurnalist (!!...); cu toate că vindeam jurnale, tot furam». In doi ani de învăţătură acest copil s’a corijat şi a putut intra în Şcoala Normală de învăţători... Vezi dumneata, societatea nu e mai bună decât Natura decât dacă ajunge să extirpe instinctele rea ale oamenilor. Iţi voiu spune, cum dealtfel am mai spus, că albii au pierdut orice prestigiu în ochii Negrilor şi ai Galbenilor. Aceste două rase inferioare aveau credinţa că geniul Europei este Creştinismul. Or răsboiul mondial a desminţit puterea creştinismului de a răspândi în lume moravuri mai blânde şi o ordine mai umană. Ridicolul subiect de foileton mai societatea poate face educa- «Pericolul Galben» nu e decât un Cronica plastica. „Salonul Oficial” de ADRIAN MANIU Salonul Oficial s’a inaugurat anul acesta într’un mod cu totul neobicinuit. A participat mai mult oficialitatea decât artiştii. Pe când sub alte guverne Ministerul Atelor lipsea şi îl găseam cel mult pe la întruniri politice, de data asta inaugurarea a fost cinstită de cei mai de seamă reprezentanţi ai guvernului în frunta cu d. Aurel Vlad Ministrul Artelor care în cuvinte calde a arăta artiştilor grija ce poartă şi dorinţa ce are ca arta românească sa prospereze Fireşte nu au fost remediate toate greşelile trecute, dintre care multe stau şi azi la temelia artei oficializate—dar aşa cum a spus-o D-l Ministru „arta nu poate fi socotită prin pizma politicei de partid’’ suntem convinşi că acest Salon nu e decât premergătorul unei noi organizări ce îşi va găsi selecţionarea valorilor nu pe politică artistică electorală -— ci pe conştinciositatea talentelor. Aşa cum verdictele de premii la S.S.R. au fost supuse de multe ori criticei, tot astfel şi hotărârile juriilor de pictură sunt uneori contestatabile, şi aşa cum între cei 150 de membrii ai societăţii scriitorilor nu sunt talente prime—ba unii chiar par la prima vedere minunat de obscuri, când alţi scriitori buni nu fac parte din societate — se întâmplă ca şi la Salon să nu avem participarea tuturor talentelor şi nici excluderea netatalentaţilor. Am pomenit în alt articol preocuparea ministerului de a lărgi cadrul cultural al salonului, atunci când vor strădui cu imparţialitate. Ne lipsesc talentele d-lor Dăraşcu, IZER, C. Ressu, Ştefan Popescu, Palladi, Stoenescu, Tonitza, Simonidi, Brăncuşi — artişti care au azi un loc de frunte în ţara noastră — ba unii din ei chiar în străinătate. Desigur ei ar fi cei mai indicaţi să dea consistenţă unui nucleu serios dacă vom mai adăuga alături şi numele mult pentru viitor. IONESCU-DORU, Prăvălia verde, THEODORESCU-SION Variaţiune în gris