Rampa, aprilie 1929 (Anul 14, nr. 3358-3379)

1929-04-29 / nr. 3379

Cn Icon Dart (Imién P. Dotez) despre el $i despre alfii .*­ora 6 începea instrucţia la câmp şi tatăl meu se sbătea ca­­un scatiu în colivie. Eşea singur d­­e jos pe dealul Copoului, Ia­­şi, şi fiindcă nu mai avea sa­bie, mânuia un baston. Se oprea în drum, privind cu nostalgie cazărmile. Aproape de­­tot soldații se instruiau. El înain­­ta până la şanţ, se aşeza sub un castan şi asculta sgomotul indes­criptibil al armelor ce se cioc­nesc... Trecea pe lângă el câte un mi­litar grăbit Tatăl meu întorcea capul după el: — «Ce dracu­, nici nu mă mai salută ?...», apoi observa că e în costum civil şi se întorcea acasă copleşit de tristeţe. Pasiunea lui pentru arme l’a fă­cut să mă dea la şcoala militară. Avea şi oarecari îndreptăţiri. De mic eram un vagabond pasionat, nu-mi plăcea nici cartea, nici societatea, ci doar să hoinăresc.. Militar m’am făcut cam fără voia mea. Leagănul familiei mele e la Tg- Ocna. Tatăl meu însă, când m’am născut eu, era căpitan de graniţă la Burdu­jeni. Şcoala am învăţat-o la Iaşi. Sunt al Iaşului. E­­curios cum sau schimbat toate în urma noastră. Aşa cum astăzi se discută de dans, de sport, de reuniuni mondene, pe vremea copilăriei mele, la Iaşi se discu­ta... filosofie. In clasa întâia de liceu, ţin foarte bine minte, eu eram filosof!... Umblam de colo colo, citeam broşuri din care nu pricepeam nimic, aduceam ţărani la clubul socialist al lui Ion Nă­dejde... \ _ ...? ! — Dumneata ai dreptate. Prea puţine lucruri se cunosc din ceea ce a fost mişcarea socialistă de la Iaşi pe atunci. Nu era socialismul deşănţat de astăzi, ci mai mult o mişcare cul­turală foarte pronunţată, caracte­rizată prin aceea că se combatea Religia cu principii din Darwin Brukner, ş. a. Vorbeam tocmai deunăzi cu domnul Graur dela «Adevărul­­că suntem prieteni vechi — cum s’a stins toată generaţia aceea. Pu­ţini mai pot da lămuriri despre misterul acelei fierberi sociale. Şi aşa că ne-am hotărât să ne adu­năm laolaltă cu toţii şi să scriem tot ceea ce ştim — alcătuind o lucrare în genul «Amintirilor de la junimea» a lui Negruzzi. , O istorie a socialismului în Ro­­mign­a trebue să înceapă însă de la 1848. Se face azi dovada că N. Bălcescu avea o întinsă cultură socială, citise ,pe Prudhon, pe Rousseau și­ pe utopiști. Profesorul Charles Bonglé îi spunea lui Ralea, care a fost e­­legiu­l lui: «trebue să aflaţi care şi în ce măsură a fost influenţa lui Saint Simon, a lui Prudhon, a lui Rousseau asupra moldovenilor socialişti... Dealtfel în scrisorile lui Ghica ştii mata că sunt câteva pagini măreţe, cele despre Dia­mant, cari interesează deaproape.. Această lucrare pe care ara proectat-o cu bunul meu amic Graur cred că va fi de un mare interes. Eu am scris mai de mult, după moartea lui Ton Nădejde, o broșurică intitulată «Misterul din strada Sărăriei», dar chestiunea e mult mai amplă și întrece com­petența unui singur om. Trebue deosebită influenta franceză în­tâmplată la 48. de rea rusească nihilistă de ne la 1875, venită la noi cu dr. Roussel, Zubcu Co­­drianu, Gherea și Axelrod. S’a spus într’un rând că Dobro­­geanu Gherea, criticul, și-ar fi fost scria memoriile, dar că ace­stea s’au pierdut în vremea răz­boiului. E cu putintă. Dar bă­­nuesc că în ele va fi existat şi acea cutremurătoare poveste a fugii sale din Rusia într'o barcă înspre Oceanul Inghetat, apoi re­fugiul său la Paris, unde din pri­cina politiei ruseşti viata îi era aşa de imposibilă că a trebuit ca bunul Costache Rosetti să-l ia sub ocrotirea lui. . . . #in urmă mișcarea socialistă s’a stins la Iași. Cea mai mare parte dintre tineri, «tinerimea generoa­să» a trecut la liberali, aducând acolo ideile democratice, iar o altă parte a continuat sporadic să ser­vească acelaș ideal, până s’a cris­talizat în partidul naţional-ţără­­nesc de astăzi. __ — Oamenii laşului copilăriei mele merită o oprire a atenţiei ^în convorbirea cu d-ta. De ce m aş îngâmfa spunând de Eminescu lu­cruri mari? Până azi păstrez un ochi icoana poetului. TI TTăd, du­pă ce trecuse primul acces al bo­lii lui, plimbându-se singuratic, melancolic pe sub teii din grădi­na Copoului. Domnule, vedeai bine că omul acela niu putea fi decât neînţeles. Noi copiii de şcoală ne ţineam după el la oare­care distanţă şi ne şopteam unul altuia cuvinte de admiraţie. Aşa m­-am apropiat eu de literatură.­­ Deschideam o carte... «Autorii Români» îi zicea, şi citeam. Erau acolo chipurile scriitorilor, biograf­­ia lor pe scurt, şi câte o bucată literară. Mă gândeam: «Uite, dom­nule, ce mare lucru e­­să ajungi aşa !...» Apoi am cunoscut la Iaşi !pe Ion Creangă. T’am avut dascăl, şi-i ţin minte figura lui blândă şi g jovială, trutul lui de statue cu burtă, surâsul acela viclean, lu­mina din privirile lui şi firea a­­ceea zburdalnică ce-l făcea să tragă — deşi era popă — toată ziua cu puşca­­’n ciori, cum ţi-a spus şi Mihail Sadoveanu. Am spus dealtfel prietenilor mei de la «Adevărul­­Literar» ai­­ceste lucruri mai de mult şi nu pot spune ca nu i-am amuzat. Din generaţia paşoptistă îmi a­­miintesc de câţiva bonjurişti şi unionişti — toţi cu un vag aer de ridicol, cum au toti oamenii de­votaţi unei idei. Intre alţii nu uit pe G. Sion, frate cu bunică-mea, al cărui cap iată-1 ! — Acela e Victor Hugo!.. — îngrozitor seamănă cu Hugo, dar nu e decât Sion al nostru. I s’a întâmplat odată să cumpere nişte cărţi dintr’o librărie, la Pa­ris. După ce şi-a ales cărţile buni­cul meu a spus librarului: «Aş dori să-mi trimitefi acasă cărţile. Uite, să vă las adresa». Librarul ofensat a răspuns: lăsaţi adresa... vai, dar cine nu ştie unde locuiţi dv....» Sion a crezut că librarul îşi ba­te joc de el. Cu greu a priceput că-l confunda cu Victor Hugo... Dintre cei cari au umplut vre­mea de la 48, mai ţin minte foarte vag pe Iturmuzachi, mi se pare că nu Eudoxie, ci un frate sau o rudă a acestuia, cap luminat de idei democrate.­­— Bine, dar dacă eraţi în Şcoa­la Militară cum puteaţi fi socia­list — Citeam regulat «Contimpo­ranul» lui Ton Nădejde, şi mă în­doctrinasem şi cu alte cărţi. Oda­tă la o inspecţie, în pupitru, ofiţe­rul de serviciu a găsit la mine o întreagă bibliotecă subversivă. M’am pocăit abia la carceră, cu pâine și apă. Fă-fi idee de ce fo­car era insul socialist... — Şi cum v’ati apropiat de li­terat­ură — Eu mi-am inventat rolul. Nu învăţasem nimic dela alţii. Genul în care scriu dealtfel, nu are nici azi model. Poeziile mele erau nenmi pome­nit de proaste. Dar nu le-am tri­mis nicăiri. Primele rânduri le-am publicat alături de Sadoveanu, la «Pagini Literare». Când am cu­noscut pe Vlahuţă, am câştigat în el un prieten. Oridecâte ori venea a Sulina sau la Constanţa, între­ba d­e mine şi căuta să mă vadă. El mă dojenea mereu că nu scriu. — «Scriu, îi spuneam, dar eu sunt omul datoriei. Scriu lucrări de specialitate». Şi aşa şi era. Puţini scriitori cunosc lucrarea mea militară «Răsboiul pe Dună­re» şi studiile mele referitoare la chestiunea danubiană, problemă pe care Taleyrand o socotea ca­pitală în concertul de interese europene. Iar literatură scriu foarte greu. V­ă plângeam de asta lui Caragia­­le, care-mi răspundea: — Nil te mai văita. A scrie greu e o calitate... Arta nu e un joc... e o muncă... Văd că așa e. Ca să pot scrie, eu trebue să mă odihnesc două, trei zile în casă, neeșind deloc în oraș. _ ? — Nu, în timpul călătoriilor nara timp să notez nimic. Scriu din ceeace-mi rămâne în minte. Dintr’o călătorie pe coasta Ana­­toliei am scris «Jurnalul de Bord». «Prințesa Bibița» am scris-o în­tr’o lună. Ia mare, după ce un an întreg mă chinuisem cu întreba­rea: am sau nu am talent? Ca o ultimă probă am scris cartea a­­ceea. Un meșteșug atât de nesigur cum e literatura nu mă putea mâhni dacă m’aș fi lăsat de el, cred uneori. Dar de patima asta nu m’am putut lăsa. Odată ca să nu mai văd scriitori, am fugit tocmai la Giurgiu. Acolo mi-a eșit înainte poetul Artur Stavri, Dum­nezeu să-l aibă în seama sa, și mi-a cerut o bucată... Ei nu, e un destin, mi-am zis. Nu trebue să mai fug de el! — ...? — De scrisul meu eu sunt mai nemulțumit ca oricine. Când un critic «mă înjură», eu sunt de pă­rerea lui­­... Mă socotesc un diletant. Dar imt că cea mai mare parte dintre scriitorii noştri de astăzi, sunt tot diletanţi, cu toate că lor le place să-şi zică „specialişti”. — Aţi amintit numele lui Ca­­ngiale şi al lui Vlahuţă...­­— Văd astăzi cu câtă condam­nabilă uşurinţă se scrie şi se vor­­beşte de Vlahuţă... Pe nedrept. Eu am asistat la o scenă în care a­­mândoi, Caragiale şi Vlahuţă, se defineau complect cum nimeni n’ar fi isbutit vreodată. In restaurantul gării Ploeşti, a un pas de Gherea birtaşul, Vla­huţă îmi cerea lămuriri asupra curselor vapoarelor româneşti în­gipt, căci era hotărît cu orice preţ să facă o călătorie în Orient. „Caragiale care-şi sorbea tăcut jarba de bere, ridică deodată ca­pul săgetându-ne cu o privire tă­ioasă. —­ Mă, cum vă puteţi hotărî să mergeţi în Orient ? Nu pot înţe­­ege cum vă atrage barbaria de a­­colo ? — „Cum ? Pe dumneavoastră nu vă atrage Orientul ? îl întrebai mirat. — „Eu în Orient ? Să mă fe­rească Dumnezeu. Nu m’aş duce întrerupse Vlahuță.­. — Nu, răspunse răstit Caragia­­le, natura mă lasă rece, nu mă impresionează, nu mă atrage și de aceea nici n’o descriu». Degeaba a intervenit Gherea, zadarnic a vorbit Vlahuţă de o­­boseala socială a oamenilor cari se retrag în natura, Caragiale ră­mânea pe poziţia sa de la început. Lui nu-i producea nici un fel de emoţie estetică natura. «Nu mă a­­trage decât mecanismul omenesc şi simt o plăcere să-i demontez resorturile», spunea el. Şarja lui contra naturii lua proporfii : ataca pe Eminescu : —Natura moartă nu mă intere­sează. N’o contemplez şi nu o zu­grăvesc. Eu mă mulţumesc cu li­tografii şi cărţi poştale ilustrate cu subiecte din natură.. Când am citit prima dată Satira a ţm'rn. 1­ i­n altul 1 imi-am adus aminte că l-am văzut pe Eminescu stând pierdut, cea­suri întregi cu ochii ţintă pe un album nemţesc cu fotografiile castelelor medievale rămase pe malurile Rinului. Castelul singu­ratic oglindindu-se în fundul a­­pei clare... luna bălae străbate din ferestrele urcate şi durează­­ de văpae de la un ţărm la lebedele albe domnitoare __ _pe... cavalerul singur sus­pinând privea balconul pe când dulce seara picura ghitara... Mă rog, eu am credinţa că E­­minescu a scris satira a patra cu albumul nemţesc dinainte...» Caragiale socotea descripţia, portretul şi naraţiunea genuri li­terare inferioare. «Numai dialo­gul, spunea el, este singura formă literară comodă care permite cea mai mare lărgime de spirit şi des­­voltarea celor mai complexe idei. De aceea dialogul a servit în an­tichitate şi pentru filosofie. Dar e şi cel mai periculos gen de com­poziţie, căci e mare meşteşug să găseşti tonul potrivit ca să te poţi ţine la egală distanţă între rea­litate şi abstracţiune.­Incheerea dizertaţiei lui Cara­giale era : — Mă băete, dacă te duci în America n’ai să căşti gura la nici­­un monument de artă. Că n'ai ce vedea acolo. Ăia sunt copii, n’au ajus încă la artă. In loc de fru­museţi, ai să găseşti curiozităţi. Caută să vezi miraculosul din na­tura americană. Mie să-mi trimeţi o carte poş­tală ilustrată dela Niagara şi să-mi aduci o bucată de lemn pie­trificat dela Yellowstone... Iată, bucata de lemn petrificat pe care i-am adus-o din America. Dar când am ajuns la Berlin, am aflat că marele meu prieten mu­rise de-o lună. M’am mângâiat că cel puţin primise cărţile mele poştale ilustrate !... Privesc bucata de lemn. Sea­mănă cu un drob de cuartz, dar fibrele lemnoase şi-au păstrat o aparentă flexibilitate şi uşurinţă- Suvenirul de la Yellowstone face parte din muzeul personal al d-lui Jean Bart. — Dispar din ce în ce mai mult oamenii interesanţi. Civili­zaţia i-a făcut prea de tot unul la fel cu altul. Am auzit că d- Petraşcu a scos o carte despre Duiliu Zamfires­­cu. S’a vorbit bine de ea. Mă gân­desc să-mi adun cele câteva amin­­tiri ce am dela Duiliu cu care am lucrat mult timp la Comisia Eu­­ropeană, și să le public într’un articol mare, după ce voiu citi car­tea lui Petrașcu. Duiliu Zamfires­­cu m’a dus odată la Delavrancea acasă, pe când acesta era minis­tru. Locuia într’o dezordine de speriat. Casa-i era plină de ziare vechi răspândite peste tot- Stima mult pe tânărul magistrat... ? *• ■ • I . — Ce nu ştii ? Duilin a fost la începutul carierii lui judecător la Ilarşova (Dobrogea). Prost jude­cător ! Mai apoi a intrat în diplo­maţie. Prost diplomat! Numai ca scriitor e mare. După fuga lui de la Odesa în vremea războiului, am locuit împreună pe un vapor la Sulina. Convorbirile mele cu el de atunci erau interesante şi am să le scriu, nădăjduesc, într’o zi... Unul din locurile cele mai im­presionante ce am vizitat a fost mormântul lui Jean Jacques Rousseau. Eram într’un cârd de scriitori, după un congres al Pen- Clubului. Intre cei cari luaseră autobuzul înspre Soisson, era și Miguel de Unamuno. Lângă mine un poet japonez și o englezoaică blondă. Trecem pe lângă poarta monumentală a parcului Chaalis, veche mănăstire transformată în muzeu naţional, şi ne oprim la Armenouville, loc de pelerinaj care adăposteşte mormântul lui Rousseau. In capătul unei alei umbroase, dealungul unui lac, e Ioc bun de trecut în insula plopilor pirami­dali. Acolo e marele mister. In locul parcului de astăzi, hi 1760 era o pustietate de maidan puţin împădurit. Marchizul de Gerardin, urmaşul Gerardinilor din Florenţa, se retrăgea aici să citească pe Rousseau. într’o zi i-a venit gândul că pe acest loc s’ar putea face un parc. Iată-1! Este cel mai nimerit monument ridicat celui care a predicat reîntoarce­rea în natură. E un parc făcut cu cartea în mână- Tot ce se vede, este copiat după nişte descripţii din «La N­ou­­velle Holloise». Atât de mult i-a plăcut acest coif, de natură cetă­ţeanului d­in Geneva,­încât a ve­nit să moară aici. După o viaţă de vagabondaj, marele Rousseau, care a reformat întreaga omenire se retrăsese aici cu Tereza lui, şi ca să poată trăi era nevoit să copieze note muzi­cale. In duşmănie cu puternicii oa­meni ai timpului, cari-1 acuzau că binecuvintează animalele şi bat­jocoreşte oamenii, filosoful căzuse în mania persecuţiei şi era con­vins că se găseşte în faţa unui complot universal. Refuzase cu o extravagantă în­căpăţânare pensiunile ce i se ofe­reau în palatele Prinţului Conté, ale Marchizului de Mirabeau, şi ale contelui Orloff. Era sărac şi liber Cetăţeanul din Geneva. Cu şase săptămâni înainte de moarte filosoful cedă marchizului de Girardin, cum spun, şi se sta­tornici la Armenouville. Se scula de dimineaţă, îşi punea saboţii în picioare şi se plimba prin rouă ierbii. Intra în pădure şi rămânea până târziu, fără alt tovarăş de cât im­baston în care se sprijinea şi care se mai păstrează şi astăzi în muzeul din Chaalis. După şase săptămâni a murit în urma unui atac de apoplexie. Duşmanii lui au scornit că s’a sinibit. Mormântul lui e un sar­cofag simplu, în stil antic, aşezat pe o insulă mică, ce se vede de ce­ fite ca o foae plătitoare pe odihna lacului. Intre plopii foşni­tori se poate vedea un basorelief gingaş, o femee arătând copilului ei un gând scris în «Emile» cu da­t”Education. Pe laturi sunt două inscripţii: «Vitam impendere ve­rei şi «Aci se odihneşte omul na­turii şi al adevărului». Dar nu mai e adevărată inscrip­ţia. Jean Jacques Rousseau se o­­dihneşte la Pantheon. — Mai credeţi sincer în princi­piile de educaţie în Natură ale lui Rousseau, pe cari le văd atât de frumos colecţionate în raft ? — Vai, cât aş vrea să cred ! Eu însă ştiu că omul e cu mult mai rău şi mai nărăvit la rău decât în premizele lui Rousseau. In ul­timii ani de când mă ocup de chestiunile ce privesc asistenţa socială am putut constata că fii­d-lui I. Steriadi şi al­­d-lui Pă­­trăscu, artişti de valoare care au înţeles totuşi datoria de a expune la acest salon pentru ă îi da ni­velul dorit. Deşi Salonul Oficial a mai în­găduit în trecut expozanţi pos­tumi — şi îngădueşte chiar anul acesta expozanţi cu pseudonime— ne­putând stabili identitatea — a refuzat operele copilului mort Soare — opere care au avut mai multă cinste la Paris unde perso­nalităţi incontestabil superioare celor de la noi s-au pronunţat elo­gios. Aceiaşi asprime faţă de câţi­va dintre trimiţători care aveau ta­lent — nu a fost exercitată în schimb faţă de alţii unde ni se pare inexplicabilă indulgenţa. Spuneam că va trebui să ne cre­dem foarte fericiţi dacă din gene­raţia noastră vor rămâne cu ade­văr zece—doisprezece pictori sau tot atâţia scriitori. Restul nu poa­te fi în ori­ce ţară şi în ori­ce vreme de­cât cu merite descres­­cânde. Cu această prem­iză vom privi şi anul acesta salonul însem­nând câteva nume noi cu bucurie pentru ce jiromit sau pentru ce au realizat — şi ne vom sublinia impresile faţă de alţii, adăugâm­ însă argumentul consolator că poate scriitorul acestor rânduri se înşeală în judecata sa. Şi acum să pornim dealungul pereţilor de pânză. Angheluţă Octavian un nume nou — două picturi amuzante ■ în­­special colţul de atelier origi­nal şi cu atmosferă. Avachhian Hrandt un frumos peisaj în lumina verzuie—un ex­presiv portret de bătrână, tratat cu realism pitoresc. Agapiescu Victor cu o singură pânză „ardelence’’ tonuri calde­ şi luminoase mai ales la ţăranca tânără. O paletă care făgăduieşte Râşcu Dumitru un autoportre în tonalităţi delicate. Bunescu Marius. Un peisagiu dintre cele mai bune : „Biserica Radu Vodă’’, artistul face parte, dintre cei apreciaţi, Baidayre August o natură moartă ce ni se pare ciopârţită — împănată cu probleme transceden­­tale. De ait bântuie prin pictura noastră naturi moarte din care cad farfurii la unii, lulele la alţii — şi cărţi de artă încă. Bacalu Constantin stilizează majestos şi decorativ odată Mă­năstirea Horezu — poate totuşi cu prea mult gălbenuş pe un zid — dar cu talent. Nadia Crossman Bulyghin ur­mărind cu îndârjire un constru­ctivism ingrat — deşi dodată cu mari calităţi — ucide în voită tehnică o emotivitate simplă care cere graţie, cum a învederat-o o­­dinioară într’un arhaism mult mai simpatic. Constantinescu C., talent delicat tonuri distinse — în peisagiul din Balcic. Colea Laura în peisagiu cu care îşi aduce prea mult aminte că e nepoata lui Lukian, şi nu reuşe­şte să închiege un desen destul de puteric. In „fazan” mai multă voioşie de culori personale — mai aproape de o originalitate. Gh. Cantacuzino aminteşte în mai slab nudurile lui Pallady. Figura neisprăvită. Căpitănescu T. nume nou. Un portret graţios — o culoare sobră „fata cu pisica’’ o lumină verde ca un acord muzical. Catargi Henri două peisagii — din ce în ce mai luminoase — scapă de ceaţă şi de tonul mai ens capitol de filosofie a Istoriei. Eu­ropa a mai simţit şi altădată des­considerarea raselor orientale. Pri­ma oară când Turcii ajunseseră sub zidurile Vienei, a doua oară când japonezii au bătut pe Ruşi. Primul transport de prizonieri ruşi a provocat un entuziasm ne­bun în toată lumea galbenă. Se dovedise că omul alb poate fi în­vins. Or, în răsboiul mondial Aliaţii s’au servit de negri şi de galbeni, căci în răsboiu toate armele se socotesc legitime. Dar consecinţe­le au fost mai grave de cum se bănuiau. Negrii şi Galbenii văzând cum Albii creştini se sfâşia între dânşii au ajuns la un profund dispreţ pentru acel pseudo-creştinism pro­pagat cu atâta epocrizie. Un senegalez îmi spunea odată: «Am făcut răsboiul dar n’am în­ţeles nimic. Pentru mine Francezii şi Germanii erau aceiaşi oameni, pentru că sunt de aceeaş culoare».. Trebue să colinzi toată lumea pe uscat şi pe ape ca să-ţi m­ai vină să scrii un rând corespunză­tor adevărului. Părerea mea este că în şcoală nu înveţi nimic. To­tul îţi însuşeşti prin tine. Cred că nu greşesc dacă afirm că în domeniul politic şi istoric nu se întâmpla nimic. Totul este conse­cinţa previzibilă prin calcul. . . —Când m’am despărţit de batra­­nul marinar şi scriitor, de acest om care a călătorit în toate colţurile lumii şi care n’ar mai sfârşi de povestit cele ce ştie, m’am între­bat de tinde teama aceea, şovăiala în faţa hârtiei... De ce nu scrie mai mult acest scriitor ? Nimic ca ştiinţa lucrurilor nu te descurajează. Cu cât ştii mai multe, cu atât îţi dai seama cât de puţin ştii pe lângă numărul ce­lor scibite — şi renunţi sau te de­clari obosit. Domnul Eugeniu P. Botez, care pentru noi e Jean Bart, va lămuri poate şi întrebă­rile ce nu i se pot pune cu bruta­litate, în ciclul său de trei romane în prenarafiei «El» — «Ea» — «El şi Eu», ROMULUS DIANU apropiindu-se de o rază aurie. Dimitrescu‘ Ştefan o compoziţie bizară —* de atelier „mama cu copii'’ purtând enorme pălării de paie merită să fie remarcată, deşi are o paletă rece. Dem. Demetrescu grotesc şi a­­proape antipatic în portrete mai, mari de­cât mărimea naturală şi mai lătăreţe. Demetriade Bălcescu Lucia cu o „dansatoare spaniolă” având pieptul în umăr — foarte scrân­­tită ca anatomie — şi grotesc obo­sitor. Niculina Dona Delavrancea, re­marcăm în bine. Tonul anemone­lor — răsună spre vioară. Eleuteheriade Micaela talent — natură moartă. Gh­iaţă D. îşi schimbă paleta. Aşteptăm să îl judecăm în viitoa­rea sa expoziţie. Notăm îndrăz­neala decorativă a unui profil în prescurtare la „ţărancă*' şi lu­mina din munţi — la „peisaj’’. Luki Z. Galaction „Glasul văz­duhului” o compoziţie cu deplin progres faţă de expoziţia d-sale unde au fost totuşi câte­va lucrări ce meritau pomenire —­ în spe­cial câmpiile cu maci — şi câte­va schiţe — acum dovedeşte simţ de­corativ. Progres. Greceanu Olga stilizează cu a­­ceia­şi hieratică gravitate trans­formând capetele în ouă — iar din spâncene și nas făcând un T. Heiban Peters Ceorgeta un de­sen lipsit de desen, o culoare lip­sită de culoare. Nici o expresiune. Isachi­e Constantin un plein-air luminos. Ionescu Sin am pomenit la ex (Continuare în pag. IV-a) (Continuare din pagina I-a) pentru nimic în lume. Acolo n’ai nici măcar siguranţa vieţii. Eu când plec din ordinea şi civilizaţia Berlinului meu, încep a simţi mi­­­rosul supărător al Orientului din gara Vienei. Şi mirosul ăla acru, special de Orient, mă supără tot mai tare cu cât cobor la vale : Buda-Peeta, Bucureşti, Constan­ţa, şi tot mai acru trebue să fie înainte : Stambul, Pireu, Alexan­dria. Trebue să ai o fire de primi­­tiv ca să-ţi placă să te întorci de bună voe înapoi la barbarie. — Dar frumuseţile naturii, far* — «Vnn, cum se poate— să-mi mocul călătoriilor, atrag­e­ţia individului. Societatea, nici­decum Natura. In şcoala dela Gră­diştea, unde se trimit copiii găsiţi fără căpătâi, am găsit elevi inte­ligenţi, silitori, curaţi, cinstiţi. Cu toate astea căutând în fişele lor dela intrarea în şcoală am dat peste declaraţii ca aceasta pe ca­re face s’o citeşti: «Viaţa mea». Eu m-am născut în anul 1911 în Bucureşti. Tata era croitor, mama se ducea la ţa­ră şi aducea găini, raţe, gâşte, pe cari le vindea în Bucureşti. După o naştere, mama a zăcut şi a mu­rit. Tata văzându-se şi mamă şi tată la o casă cu 7 copii, nu ştiu pe ce să pună mâna mai curând. Tata a înebunit şi seara i se pă­rea că vede fel de fel de umbre prin casă. Eu de mizerie şi de fri­că am fugit de acasă. Prima dată am furat de la un negustor trei lei şi cincizeci de bani cu alţi trei prieteni, pe urmă am furat nişte portocale, smochine şi lămâi. «Apoi am furat o blană pe ca­re am vândut-o cu 550 lei. Toate le duceam la o femee cu numele de­ Florina, pentru a mă lăsa sa dorm. Văzând că îmi merge cu furatul, m’am întărit la rău. Mă duceam seara la tramvaiul elec­tric, unde buzunăream bine. După vre-o doi ani de hotit, m’am gân­dit că-i mai bine să vând jurnale, că eram sătul de bani, de mân­căruri, dar şi de bătăi. Am ajuns jurnalist (!!...); cu toate că vin­deam jurnale, tot furam». In doi ani de învăţătură acest copil s’a corijat şi a putut intra în Şcoala Normală de învăţători... Vezi dumneata, societatea nu e mai bună decât Natura decât da­că ajunge să extirpe instinctele rea ale oamenilor. Iţi voiu spune, cum dealtfel am mai spus, că albii au pierdut ori­ce prestigiu în ochii Negrilor şi ai Galbenilor. Aceste două rase inferioare a­­veau credinţa că geniul Europei este Creştinismul. Or răsboiul mondial a desminţit puterea creş­tinismului de a răspândi în lume moravuri mai blânde şi o ordine mai umană. Ridicolul subiect de foileton m­ai societatea poate face educa- «Pericolul Galben» nu e decât un Cronica plastica. „Salonul Oficial” de ADRIAN MANIU Salonul Oficial s’a inaugurat a­­nul acesta într’un mod cu totul neobicinuit. A participat mai mult oficialitatea de­cât artiştii. Pe când sub alte guverne Minis­terul A­telor lipsea şi îl găseam cel mult pe la întruniri politice, de data asta inaugurarea a fost cinstită de cei mai de seamă re­prezentanţi ai guvernului în frun­ta cu d. Aurel Vlad Ministrul Artelor care în cuvinte calde a arăta artiştilor grija ce poartă şi dorinţa ce are ca arta românească sa prospereze­ Fireşte nu au fost remediate toate greşelile trecute, dintre care multe stau şi azi la temelia artei oficializate—dar aşa cum a spus-o D-l Ministru „arta nu poate fi so­cotită prin pizma politicei de par­tid’’ suntem convinşi că acest Sa­lon nu e decât premergătorul unei noi organizări ce îşi va găsi selecţionarea valorilor nu pe poli­tică artistică electorală -— ci pe conştinciositatea talentelor. Aşa cum verdictele de premii la S.S.R. au fost supuse de multe ori criti­cei, tot astfel şi hotărârile juriilor de pictură sunt une­ori contesta­­tabile, şi aşa cum între cei 150 de membrii ai societăţii scriito­rilor nu sunt talente prime—ba unii chiar par la prima vedere minunat de obscuri, când alţi scri­itori buni nu fac parte din socie­tate — se întâmplă ca şi la Salon să nu avem participarea tuturor t­alentelor şi nici excluderea neta­­talentaţilor. Am­ pomenit în alt articol preo­cuparea ministerului de a lărgi cadrul cultural al salonului, a­­tunci când vor strădui cu impar­ţialitate. Ne lipsesc talentele d-lor Dă­­raşcu, IZER, C. Ressu, Ştefan Popescu, Palladi, Stoenescu, To­­nitza, Simonidi, Brăncuşi — ar­tişti care au azi un loc de frunte în ţara noastră — ba unii din ei ch­iar în străinătate. Desigur ei ar fi cei mai indicaţi să dea consis­tenţă unui nucleu serios dacă vom mai adăuga alături şi numele­­ mult pentru viitor. IONESCU-DORU, Prăvălia verde, THEODORESCU-SION Variaţiune în gris

Next