Rampa, iulie 1930 (Anul 15, nr. 3731-3756)

1930-07-28 / nr. 3754

U 141. Diferiţi negustori improvizaţi şi fără scrupule au pus in vânzare CIORAPI ORDINARI sub numele „MQNIGA“ NUMAI MONICA Atragem Insă atenţiunea publicului sa ceară VERITABILII CIORAPI— unanim apreciaţi şi care poartă marca „MONICA" la Voii şi fii d Ecossc, tipărită pe talpă, iar la mătase, ţesută în marginea de sus DEPOZITAR GENERAL BUCUREŞTI SCLAVICI VIZITAT! STRANDUL KISE­­EFI LIPSCANI Hlizea! Hentopluial Bucureşti (Continuare din pagina I-a) mult. Se face chiar in centrul Bucureştilor. Se construesc clă­diri care au rămas netermina­te de ani de zile, şi care totuş continuă să fie locuite şi azi. De cine ?... Probabil de oame­nii normali, care socotesc că pentru prestigiul oraşului lor natal, nu este de ajuns arcul de triumf de la Şosea şi îi mai trebue şi aceste ruini, noui notiţe !... Ruinele trecutului cel puţin, când personalitatea lor artisti­că le dă oarecare drepturi de perpetuare, se pot păstra. Cele­lalte, se distrug sau se trans­formă în construcţiuni noui. Ruini moderne însă, nu există decât în concepţia autohtonilor bucureşteni. Iată ce înseamnă la Bucu­reşti : „Sunt lacrymae serum”. Sunt lacrimile unui oraş în care de­şi trăesc aproape 800.000 de oameni normali, nu aparţine parcă nimănui încă. Adevăraţii lui stăpâni, nu şi-au lăsat ur­ma paşilor pe nicăeri. Bucureş­tii par construiţi în întregime, de cinicul Ludovic XV. „Aprés moi, le deluge” !... Şi totuş, de pe urma acestui rege, Franţa s’a ales cel puţin cu un „stil” — o minune omenească, peste ca­re deluviile timpului au trecut, mm se spune, cu : „chapeau bas”. Iată ce-mi frământa mintea acum câteva zile, când pe calea­­Victoriei, o inscripţie ciudata „Muzeul Municipiului Bucu­reşti” mă face să ma opresc brusc în faţa unei clădiri bă­trâneşti, fără nici o pretenţie oficială. Altă dată, probabil, aşi fi ex­clamat : — Ce-i lipseşte chelului ?.. Tichie de mărgăritar !... De data asta însă, nu ştiu de ce împing poarta fără să mă gândesc ce fac, şi pătrund în clădire, cu încăpăţânarea omu­lui anormal, care încearcă să scoată apă din piatra seacă. Şi-acum, începe minunea — minunea Cuvioaselor Maici Macrina şi Dia, fiindcă lucrul acesta s’a petrecut Sâmbătă 19 Iulie. E drept că apa din piatră seacă n’a eşit. în schimb însă, amărăciunea din sufletul meu, s’a îndulcit cu o picătură din mierea albinelor — simbolul muncei constructive și al senti­mentului de armonie in liniile arhitectonice. Iată un lucru pe care nu-1 bănuiam încă nici eu la Bucu­reşti. Oraşul meu natal, are un muzeu municipal. Surpriza cea mare însă, este alta. In pragul acestui muzeu, proaspăt ca o declaraţie de dragoste, vecinie nouă, mă întâmpină un bun prieten al meu, tot bucureştean şi el, ca şi mine, un bucureştean insă artist adevărat, nu impro­vizat ca or­ce om normal când e vorba numai de locul său natal- Prietenul meu se trudeşte de câtva timp să rinduiască obiec­tele adunate cu pricepere şi în­sufleţire — obiecte nebănuite de nici un autohton bucureş­tean până azi — care deocam­dată formează un fericit nucleu de muzeu al Bucureştilor, mu­zeu care, îmi dau seama, începe să prindă fiinţă în felul unui fagure de miere, pentru desă­vârşirea căruia, eu urez oraşu­lui meu natal, numai concursul albinelor adevărate, fără nici un trântor. Pe pereţii muzeului care au început să se însufleţească şi ei, estampele cu vederi din Bucureştii de altă data, par mult mai guralive, ca in vitri­nele anticarilor sau în raftu­rile prăfuite ale bibliotecilor fără amatori. E vocea trecutu­lui, care parcă mustră clădirile Bucureştilor de azi că n’au fost în stare să se ridice cu nim­ic mai presus de ele, ca să-şi poa­tă lărgi în primul rând, orizon­tul prestigiului său de oraş ci­­vilizat, nu numai periferia po­­litico-electorală. Iată bunăoară „Cortegiul Sfântului Dumitru Bassarabot, patronul Capitalei României” iată „Prima defilare a oştirei româneşti, numită straja pă­­mântănească” iată „Incendiul Bucureştilor în ziua de Paşti a anului 1847, provocat de un pistol descărcat într’un pod cu fin”, iată „Bătălia pompierilor d­in Dealul Spirei, cu oastea otomană, din anul 1848”, iată „Prima canalizare a Dâmbovi­­ţei, începută la 20 Noembrie 1880” şi iată-l şi pe „Carol al XII, Regele Suediei, care s’a suit pe tron la etatea de 15 ani” acest faimos musafir al Bucureştilor, care ne făcuse cadou Turnul Colţei pe care însă, oamenii normali de mai târz­iu, l’au dărâmat ca să nu împiedice vederea şandramalei de peste drum. Sunt lucruri pe care, în par­te, le cunoşteam şi eu, dar care acum când le regăsesc strânse la un loc, îmi par mult mai frumoase, mult mai evocatoare, mult mai înduioşătoare şi mai ales, mult mai elocvente, atât pentru mizeria fatală a vremu­rilor de-atunci, cât şi pentru vinovata, nepăsare tradiţională a vremurilor noastre. Şi tot aşa mai departe, după Bucureştii de acum o sută de ani, iată că vine rândul Bucu­reştilor din anii şi mai înde­părtaţi, pe care autohtonii lui de azi, nu cred să-i fi bănuit măcar că au existat când­va. Iată o serie de obiecte de bronz din epoca romană, dintre care, unele sunt adevărate mi­nuni artistice. Pieptini înflo­­raţi, nasturi şi agrafe de prins toga pe umăr, statueta de bronz a unei zeiţe, cu surîsul pe buze, căreia nu-i lipsesc decât tăl­pile, ca să poată sta in picioa­re şi azi, şi în fine, o admira­bilă plachetă-pecetie, cu care corporaţia olarilor, multipli­cau probabil imagina patronu­lui lor, zeul Apollo, a cărui roată solară, era simbolul roa­tei cu care ei modelau oalele. Iată apoi o bogată colecţie de vase preistorice, vase de mărimi diferite şi de forme, ui­mitor de graţioase, desgropate de prin mlaştinele din jurul Bucureştilor, Măgura de la Ji­lava, lacul Tei, ostrovul Fun­­deni şi chiar Bucureştii noui Pe unul din ele, se vede un rând de trestii eşind din apele lacului ondulate de vânt, iar pe majoritatea lor, tot felul de în­­crucişeri de linii drepte şi curbe, motivele primitive, din care ghiceşti imediat că-şi trag origina toate cusăturile noastre ţărăneşti, de eri, de azi şi de totdeauna. Iată lucruri menite să ui­mească pe cel mai normal au­tohton bucureştean. Aproape încep să mă cred artist şi eu. Ele ne dovedesc nu numai ve­chimea posesiunei noastre ima­ginare, dar şi bogăţia reală a moştenirei pe care insă n’am ştiut s’o păstrăm intactă. Dar ceeace trebue să încânte mai mult pe autohtonii bucureşteni, este faptul că înaintea strămo­şilor noştri istorici, am mai a­­vut şi alţi strămoşi, care deşi anonimi, nu erau toţi oameni normali şi printre ei se găseau şi foarte mulţi artişti adeva­raţi. Dar tot aşa de preţios pentru bucureşteni, mai e faptul că a­­cum 1900 de ani, când oraşul lor de azi, nu exista decât poate în imaginaţia lui Dum­nezeu, pe malurile Dâmboviţei noastre, forfoteau legionarii Ro­mei şi cetăţenii liberi ai aces­tui imperiu, care n’a dispărut decât să-şi poată perpetua gran­doarea lui unică pe lume, prin existenţa celor care aveau să-l moştenească după litera legilor divine. *­­ Să lăsăm insă strămoşii de-o­­parte şi să ne întoarcem la muzeul municipiului Bucu­reşti. Iată cum se poate injgheba un muzeu. In primul rând îi trebue un suflet, fiindcă obiec­tele de preţ nu pot exista de­cât însufleţite de cineva. Şi su­fletul acesta nu-1 poţi găsi de­cât într’un artist. Şi prietenul meu care este un artist adevă­rat, a reuşit să însufleţească Muzeul Municipiului Bucu­reşti şi să-l facă să vorbească o limbă a lui proprie. Este o limbă pe care la înce­put, o înţelegi cu greu, dar pe care odată ce-ai trecut pragul clădirei, simţi c’ai inceput s’o vorbeşti şi tu fără să-ţi agi seama. Oamenii normali insă, care se mulţumesc să priveas­că muzeele numai pe dinafară, n’au să înveţe nici odată limba asta. In schimb, cei care au în­­văţat-o odată, simt nevoia să vorbească numai in ea. Asta înseamnă că existenţa Muzeu­lui Municipiului Bucureşti, de­vine o necesitate cetăţenească... Cei care au început această operă însă, sunt datori să sfârşească cu orice preţ. Un muzeu costă mai puţin ca o ale­gere comunală. Costă mai pu­ţin, şi ţine mai mult. Şi-odată începutul făcut, nimeni nu mai poate da înapoi. Nici cei de azi, nici cei de mâine. Muzeul Municipiului București, trebue să existe ca o evocare a trecu­tului dar mai ales ca o mân­­gâere a lipsurilor noastre de azi. Muzeul acesta, trebue sa fie ca flacăra dela mormântul eroului necunoscut... Sa nu se stingă niciodată... ■ * Hai, domnule Primar !... Ertaţi-mă că întrebuinţez faţă de dvs., această expresie brutală. Este o expresie insă, curat românească, o expresie populară — expresia celui mai sincer şi mai spontan îndemn sufletesc, care verbal sau gra­fic, rămâne vecinic acelaş. Este o împrospătare continuă a dinamismului cu care obişnuim să ne încurajăm la fapte bune... Hai, domnule Primar !... Hai să dăm Bucureştilor ce i s’a promis. Şi dacă nu-i pu­tem da ce i se cuvine, hai să-i dam măcar atât... Să nu dăm pu­tinţa să îşi cinstească origina pe care i-o dovedeşte propriul său muzeu... De­ocamadată, aceasta este singura noastră mare volup­tate — amintirea cetăţenilor ro­­mâni care nu ne-au lăsat moş­tenire decât simbolul vecini­­cei lor legături cu noi — agra­fele cu care altă dată, îşi prin­deau cu mândrie pe umeri, toga lor de cetăţeni liberi. ION MINULESCU Un nou star, Danis King Denis King, născut la Co­­weniry,. ín Warviscsbire, in Anglia, a studiat la Birmin­gham. In timpul războiului a luptat ca soldat in armata engleza. N’avea decât șaisprezece ani, in 1914, când a izbucnit răz­boiul mondial. In Statele­ Unite a venit ca actor, cu o trună ambulanta. King îl juca pe Monsieur Beau­­caire. Astăzi Denis King este unul din actorii tineri de viitor ai filmului vorbitor american. Interpretează rolul lui Fran­­cais Villon în filmul colorat „Regele vagabond”. tt UUF is. O­LMECINE^­ Cine scrie cariera lui Griffith, scrie în bună parte insă­şi isto­ria cinematografului american. Nu numai fiindcă Griffith a fost unul din primii săi regisori, dar fiindcă a jucat realmente un rol important în evoluţia cinemato­grafului. D. W. Griffith şi-a făcut debu­tul in anul 1908, in studiourile Biograph din New-York. Unul din primele sale filme «Aventuri­le lui Dolly», datează din 1908. Dar, ca şi alţi cineaşti americani, el nu realizează opere de valoare decât în anii războiului mondial. Stabilindu-se la Hollywood, Griffith fondează împreună cu e­­levul şi asistentul său Thomas H. Ince compania «Triangle». In anul 1915, el realizează «Naş­terea unei naţiuni», primul său film valoros care aduce pe ecran conflictul mondial. După succesele pe care le obţin alte două filme «Inima lumii» şi «Intoleranţă», Griffith este clasat ca primul regisor al Arsericii. Aceste mari epoci au relevat spiritul lui Griffith, care este un idealist şi un liric. Ii place să monteze subiecte confuze, reprezentaţii simbolice, ca şi lui Fritz Lang sau Abel Gan­ce , dar el posedă ceea ce le lip­seşte rivalilor săi europeni : sim­ţul omenescului. Caracterele pe care ni le prezintă, pot fi conven­ţionale şi subiectele naive şi sen­timentale, căci el evita banali­tatea prin puterea expresivă a detaliilor. Griffith a introdus în toate sce­nele un element dinamic, chiar dacă sunt lipsite de o acţiune ex­terioară , ceea ce sileşte interpre­ţii săi să dea jocului lor un anu­mit ritm. Chiar dacă ne prezintă o scenă statică, ea e înregistrată de un aparat mobil. Grifith ţine cont de faptul că imaginile statice sunt contrare celor mai elemen­tare legi ale cinematografului. «O floare între ruine» are un subiect mai puțin ambițios ca fil­mele sale anterioare, dar «Le Lys brisé» a fost o revelație. Cu «Le Lys bisé» el a realizat una din acele opere care modifi­că drumul unei arte. Cinematograful datorează lui Griffith tendința sa de a evolua spre subtilitate și adevăr psiholo­gic. Mai târziu realiză «Amor săr­man» şi «Le Roman de la Vallée heureuse» cu Liliap Gish. Apoi, după o rapidă reîntoarcerea spre trecut cu «Cele două Orfeline» şi «Pentru independenţă», el reali­zează «A travers l’Orage. «Strada visurilor» este o reîn­toarcere la simbolism, dar mai discretă, mai umană. După «Stra­da visurilor» Griffith ne dă compoziţie fantezistă, «Noaptea misterioasa», care e in bună parte o parodie a filmului poli­ţist. Griffith este un mare techni­cian, a inventat multe «proce­dee», la care insă el a renunţat mai târziu, pentru aşi simplifica arta. Convingându-se că timpul ex­perienţelor a trecut şi că o artă technică impersonala, ca aceea a lui Chaplin şi a discipolilor săi, e mai eficace, el realizează, în a­­cest spirit «Trandafirul alb», «De tresse» şi «Sylly, fiica circului». La drept vorbind, după «A tra­vers l’Orage» geniul lui Griffith nu se mai manifestă, căci în fil­mele sale realizate acum in serii se simte tendința de comerciali­zare. Cu «Les Chagrins le Satan» sa crezut că Griffith se relevă încă odată. Dar nu acest film este o anto­logie a slăbiciunilor sale și «Ti­nereţe triumfătoare», care ii ur­mează, este şi mai mediocru. Dar iată că apare «Bătălia se­xelor» in care regăsim un Grif­fith aspru, sensibil şi puternic. A­cest film ne demonstrează că este încă capabil să realizeze opere actuale, prin subiect şi spirit Singurul lucru ce i sar putea re­proşa, este gustul pentru o preci­zie excesivă, pe care şi-l mani­festă în «Bătălia sexelor». Dar ceasta e o operă de clasă şi pu­tem să aşteptăm încă multe al­tele. Vedetele ecranului sunt zilnic asaltate de mii de cereri de au­tografe. E lucru cunoscut. In scop de reclamă, său întocmit şi statistici, spre a se vedea câte scrisori, ca număr şi kilograme, primeşte zilnic fiecare vedetă. O luptă de rivalitate na întârziat; fiecare susţine că primeşte mai multe scrisori Căci, numărul scrisorilor, cred unii, se poate vedea care vedetă e mai po­pulară. Dar ştiaţi că şi vedetele cer autografe? Ei bine, aflut-o as­tăzi! De la cine? E cineva mai pre­sus decât o «stea», care are la picioarele ei cinci continente? Nu, dar şi steaua ca orice spec­tator, are drept să se distreze. Pentru ea cinematograful nu e distracţie. Vedeta se duce la cinematograf să vadă cum a «eşit» filmul, dacă e pe placul publicu­lui, şi mai ales, să fie aplaudată şi sărbătorită. Se mai duce şi la filme care nu sunt ale ei, ca să ştie ce «poate» rivalul sau rivala, să cântărească succesele, într’un cu­liam Haines, Charles Rogers şi Fay Wray, sunt cei mai înfocaţi admiratori ai şampionului na­ţional de tennis Jim Johnson. Căci aceste vedete sunt ele în­suşiri virtuoase ale tennisulu­i. Jim­ Johnson are obiceiul să semneze autografele pe mingi de tennis. Fay Wray şi Clara Bow posedă o bogată colecţie de «mingi-autografe». John Boyles interpretul istori­cului personaj al lui Rouget­ de Lisle, compozitorul imnului na­ţional francez, are o foarte in­teresantă colecţie de autografe ale marilor scriitori francezi şi celebrilor muzicanţi ai lumii. Gloria Swanson este şi ea o pătimaşă colecţionară de auto­grafe. Vedetele franceze şi germane au mai toate autografe şi chiar dedicaţii pe volume ale scriito­rilor contemporani. Faţă de colecţiunile atât de bi­zare pe care le au unele vedete, ca Corinne Griffith care colec­ţionează pantofi şi flacoane de parfum, colecţiunile de autogra­fe sunt desigur cele mai intere­sante şi au uneori o valoare con­siderabilă.­­ Un precursor David Wark Griffith Şi vedetele cer autografe... Griffith Gloria Swanson Clara Bew Şi apoi, colecţionarea de auto­­grafe mai este şi o ocupaţie, ca să zicem aşa, intelectuală. Conrad Veidt CONRAD VEIDT se a'’ cu familia, sa la Ostende. t MAX BROD cunoscutul scriitor german a scris, in colaborare cu Rudolf Thomas, o carte care tratează problema Dragostei in film”. •WTtsr. u CLOWNUL CROCK va turna un film vorbitor. Pentru asta şi-a constituit propria sa so­cietate de producţia. VAN DYKE celebrul realizator al „Umbrelor albei’ şi al „Cântecului păgânii lui” turnează actualmente în Ar frica un film ai cărui interpreţi sunt doi veritabili canibali: Media şi Riano. IVAN PETROVITC şi a renunţat la angajamentul său cu producătorul franco-german Jean de Meely, pentru a semna un contract la Hollywood. Va plăti, însă, natural despăgu­biri. OLGA TSCHECHOWA își pot f­ace vilegiatura la St. Wolf, gang în regiunea Salzkammergut KURT BERNHARD unul din cei mai buni regi sori ti­neni ai Germaniei, se află actual­mente la Constantnopol, unde va turna exterioarele noului său film. LA BERLIN in rulează actualmente două filme ruseşti: „Pământ” și „Kiev flăcări", ambele realizate de ti­nărul regisor Doroschenko. KARL GRÜNE a început realizarea noului său film „Casa gallină din Rio”, du­pă piesa cu acelaş nume a lui Jo­­seph M. Welter, căruia i sa decer­nat anul trecut pentru această piesă „Premiul Reinhardt”. 3», /'s. i d ade va turna la Berlin un fi tor in limba germană. AL. TOLSON ihn vorbi- Un film sonor evreesc Regisorii Jack Stern și Hares D. Richter vor realiza un film vorbitor evreesc cu Nina Shei­­kevitz, cunoscuta vedetă a tea­trului evreesc american. „Fata de pe Volga“ Regisorul Robert Wohlmuth a terminat noul său film: «Fata de pe Volga». Este o interesantă realizare, cu Evelyn Holt in rolul principal. «Fata de pe Volga» trece drept unul din filmele cele mai bune ale producţiei germane. vânt, să fie edificată asupra miş­cării cinematografice, să aibă ce vorbi şi ce critica. Dar mai sunt şi alte genuri de spectacole, de exemplu, spectaco­lele sportive. La acestea­, vedete­le, mai ales in America, vin ca orice spectator anonim. Se aşea­ză cuminte în bănci, trec prin aceleaş emoţii pe care le are­­... când vede cum Schemlling e cul­cat la pământ, se entuziasmează dacă «favoritul» a învins, şi a­­poi îl caută peste tot, să-i ceară «un autograf». Vedetele tinere, sunt toate sportive... Aşii ringului, ai teni­sului, foot-ball-ului, rugby-ului, şi toate celelalte duzini de spor­turi practicate în America, tre­bue să satisfacă şi ei, la rândul lor, solicitările vedetelor, acor­­dându-le mult doritul autograf. Numai că este şi o diferenţă în­tre solicitările adoratorilor necu­noscuţi şi cele ale vedetelor. A­­cestea din urmă se fac pe cale... amicală, ca între oameni de ace­laş rang. Vedetă şi vedetă. Colecţionarea de autografe este o ocupaţie foarte frumoasă pentru vedete, în orele libere. Oamenii sterelor, ai artelor, scriitori celebrii, compozitori ca Oscar Strauss, trebue să semne­ze şi ei... Şi nu rareori, o vede­tă care dă sute de autografe pe zi, se plânge prietenilor că vrea un autograf de la celebrul pic­tor... şi nu ştie cum să-l obţină. Richard Arien, Clara Bow, Wil iu câlcva raiduri O mare prefacere a suferit in­­dustria americană de filme. Se petrec in ultimul timp lucruri cari dau de gândit. Cu o deosebită elocvenţă vor­­beşte, despre aceasta prefacere, mai ales vertiginoasa scădere a salariilor actorilor pe cari îi an­­gajează companiile americane de producţie. Astfel, o revistă berlineză re­latează faptul, proape de necre­zut, că sa oferit din Hollywood unei actriţe germane destul de cu­noscute un angajament cu retri­buţia de 50 (cincizeci) dolari pe săptămână... Cincizeci dolari ! Proaste afaceri trebue să facă producătorii americani, dacă s’au pus pe asemenea serioasă econo­mii. Cincizeci dolari pe săptămână ! Adică 7500 lei! Şi asta la Hol­lywood ! E mai puţin chiar decât se plă­teşte unei actriţe îndeajuns de cu­­noscute, în teatrul românesc... Înfiorător ! Cel mai nou rival al lui Ri­chard Tauber, Emil Jannings cărei în noul lui film, va cânta o romanţă! Americanii lau îndrăgit pe Tolstoi. Ii transpun, din aceleaşi lucrări: «Cadavrul viu», nou, pe ecran «Invierea» şi cu cântece, dansuri. De aproape trei ani,­zează filme vorbitoare, limbile. Dar de ce nu se gândeşte nimeni la esperanto ? Să fi fost într’adevăr, numai bluff toate congresele acelea in­ternaţionale din anii trecuţi ?. Desigur, etc... se Teali. în toate John Boles -xox-­ Dolores De! Rio Celebra ved­etă americana a a­­nunțat că va vizita in curând Europa.

Next