Rampa, iulie 1930 (Anul 15, nr. 3731-3756)
1930-07-28 / nr. 3754
U 141. Diferiţi negustori improvizaţi şi fără scrupule au pus in vânzare CIORAPI ORDINARI sub numele „MQNIGA“ NUMAI MONICA Atragem Insă atenţiunea publicului sa ceară VERITABILII CIORAPI— unanim apreciaţi şi care poartă marca „MONICA" la Voii şi fii d Ecossc, tipărită pe talpă, iar la mătase, ţesută în marginea de sus DEPOZITAR GENERAL BUCUREŞTI SCLAVICI VIZITAT! STRANDUL KISEEFI LIPSCANI Hlizea! Hentopluial Bucureşti (Continuare din pagina I-a) mult. Se face chiar in centrul Bucureştilor. Se construesc clădiri care au rămas neterminate de ani de zile, şi care totuş continuă să fie locuite şi azi. De cine ?... Probabil de oamenii normali, care socotesc că pentru prestigiul oraşului lor natal, nu este de ajuns arcul de triumf de la Şosea şi îi mai trebue şi aceste ruini, noui notiţe !... Ruinele trecutului cel puţin, când personalitatea lor artistică le dă oarecare drepturi de perpetuare, se pot păstra. Celelalte, se distrug sau se transformă în construcţiuni noui. Ruini moderne însă, nu există decât în concepţia autohtonilor bucureşteni. Iată ce înseamnă la Bucureşti : „Sunt lacrymae serum”. Sunt lacrimile unui oraş în care deşi trăesc aproape 800.000 de oameni normali, nu aparţine parcă nimănui încă. Adevăraţii lui stăpâni, nu şi-au lăsat urma paşilor pe nicăeri. Bucureştii par construiţi în întregime, de cinicul Ludovic XV. „Aprés moi, le deluge” !... Şi totuş, de pe urma acestui rege, Franţa s’a ales cel puţin cu un „stil” — o minune omenească, peste care deluviile timpului au trecut, mm se spune, cu : „chapeau bas”. Iată ce-mi frământa mintea acum câteva zile, când pe caleaVictoriei, o inscripţie ciudata „Muzeul Municipiului Bucureşti” mă face să ma opresc brusc în faţa unei clădiri bătrâneşti, fără nici o pretenţie oficială. Altă dată, probabil, aşi fi exclamat : — Ce-i lipseşte chelului ?.. Tichie de mărgăritar !... De data asta însă, nu ştiu de ce împing poarta fără să mă gândesc ce fac, şi pătrund în clădire, cu încăpăţânarea omului anormal, care încearcă să scoată apă din piatra seacă. Şi-acum, începe minunea — minunea Cuvioaselor Maici Macrina şi Dia, fiindcă lucrul acesta s’a petrecut Sâmbătă 19 Iulie. E drept că apa din piatră seacă n’a eşit. în schimb însă, amărăciunea din sufletul meu, s’a îndulcit cu o picătură din mierea albinelor — simbolul muncei constructive și al sentimentului de armonie in liniile arhitectonice. Iată un lucru pe care nu-1 bănuiam încă nici eu la Bucureşti. Oraşul meu natal, are un muzeu municipal. Surpriza cea mare însă, este alta. In pragul acestui muzeu, proaspăt ca o declaraţie de dragoste, vecinie nouă, mă întâmpină un bun prieten al meu, tot bucureştean şi el, ca şi mine, un bucureştean insă artist adevărat, nu improvizat ca orce om normal când e vorba numai de locul său natal- Prietenul meu se trudeşte de câtva timp să rinduiască obiectele adunate cu pricepere şi însufleţire — obiecte nebănuite de nici un autohton bucureştean până azi — care deocamdată formează un fericit nucleu de muzeu al Bucureştilor, muzeu care, îmi dau seama, începe să prindă fiinţă în felul unui fagure de miere, pentru desăvârşirea căruia, eu urez oraşului meu natal, numai concursul albinelor adevărate, fără nici un trântor. Pe pereţii muzeului care au început să se însufleţească şi ei, estampele cu vederi din Bucureştii de altă data, par mult mai guralive, ca in vitrinele anticarilor sau în rafturile prăfuite ale bibliotecilor fără amatori. E vocea trecutului, care parcă mustră clădirile Bucureştilor de azi că n’au fost în stare să se ridice cu nimic mai presus de ele, ca să-şi poată lărgi în primul rând, orizontul prestigiului său de oraş civilizat, nu numai periferia politico-electorală. Iată bunăoară „Cortegiul Sfântului Dumitru Bassarabot, patronul Capitalei României” iată „Prima defilare a oştirei româneşti, numită straja pământănească” iată „Incendiul Bucureştilor în ziua de Paşti a anului 1847, provocat de un pistol descărcat într’un pod cu fin”, iată „Bătălia pompierilor din Dealul Spirei, cu oastea otomană, din anul 1848”, iată „Prima canalizare a Dâmboviţei, începută la 20 Noembrie 1880” şi iată-l şi pe „Carol al XII, Regele Suediei, care s’a suit pe tron la etatea de 15 ani” acest faimos musafir al Bucureştilor, care ne făcuse cadou Turnul Colţei pe care însă, oamenii normali de mai târziu, l’au dărâmat ca să nu împiedice vederea şandramalei de peste drum. Sunt lucruri pe care, în parte, le cunoşteam şi eu, dar care acum când le regăsesc strânse la un loc, îmi par mult mai frumoase, mult mai evocatoare, mult mai înduioşătoare şi mai ales, mult mai elocvente, atât pentru mizeria fatală a vremurilor de-atunci, cât şi pentru vinovata, nepăsare tradiţională a vremurilor noastre. Şi tot aşa mai departe, după Bucureştii de acum o sută de ani, iată că vine rândul Bucureştilor din anii şi mai îndepărtaţi, pe care autohtonii lui de azi, nu cred să-i fi bănuit măcar că au existat cândva. Iată o serie de obiecte de bronz din epoca romană, dintre care, unele sunt adevărate minuni artistice. Pieptini înfloraţi, nasturi şi agrafe de prins toga pe umăr, statueta de bronz a unei zeiţe, cu surîsul pe buze, căreia nu-i lipsesc decât tălpile, ca să poată sta in picioare şi azi, şi în fine, o admirabilă plachetă-pecetie, cu care corporaţia olarilor, multiplicau probabil imagina patronului lor, zeul Apollo, a cărui roată solară, era simbolul roatei cu care ei modelau oalele. Iată apoi o bogată colecţie de vase preistorice, vase de mărimi diferite şi de forme, uimitor de graţioase, desgropate de prin mlaştinele din jurul Bucureştilor, Măgura de la Jilava, lacul Tei, ostrovul Fundeni şi chiar Bucureştii noui Pe unul din ele, se vede un rând de trestii eşind din apele lacului ondulate de vânt, iar pe majoritatea lor, tot felul de încrucişeri de linii drepte şi curbe, motivele primitive, din care ghiceşti imediat că-şi trag origina toate cusăturile noastre ţărăneşti, de eri, de azi şi de totdeauna. Iată lucruri menite să uimească pe cel mai normal autohton bucureştean. Aproape încep să mă cred artist şi eu. Ele ne dovedesc nu numai vechimea posesiunei noastre imaginare, dar şi bogăţia reală a moştenirei pe care insă n’am ştiut s’o păstrăm intactă. Dar ceeace trebue să încânte mai mult pe autohtonii bucureşteni, este faptul că înaintea strămoşilor noştri istorici, am mai avut şi alţi strămoşi, care deşi anonimi, nu erau toţi oameni normali şi printre ei se găseau şi foarte mulţi artişti adevaraţi. Dar tot aşa de preţios pentru bucureşteni, mai e faptul că acum 1900 de ani, când oraşul lor de azi, nu exista decât poate în imaginaţia lui Dumnezeu, pe malurile Dâmboviţei noastre, forfoteau legionarii Romei şi cetăţenii liberi ai acestui imperiu, care n’a dispărut decât să-şi poată perpetua grandoarea lui unică pe lume, prin existenţa celor care aveau să-l moştenească după litera legilor divine. * Să lăsăm insă strămoşii de-oparte şi să ne întoarcem la muzeul municipiului Bucureşti. Iată cum se poate injgheba un muzeu. In primul rând îi trebue un suflet, fiindcă obiectele de preţ nu pot exista decât însufleţite de cineva. Şi sufletul acesta nu-1 poţi găsi decât într’un artist. Şi prietenul meu care este un artist adevărat, a reuşit să însufleţească Muzeul Municipiului Bucureşti şi să-l facă să vorbească o limbă a lui proprie. Este o limbă pe care la început, o înţelegi cu greu, dar pe care odată ce-ai trecut pragul clădirei, simţi c’ai inceput s’o vorbeşti şi tu fără să-ţi agi seama. Oamenii normali insă, care se mulţumesc să privească muzeele numai pe dinafară, n’au să înveţe nici odată limba asta. In schimb, cei care au învăţat-o odată, simt nevoia să vorbească numai in ea. Asta înseamnă că existenţa Muzeului Municipiului Bucureşti, devine o necesitate cetăţenească... Cei care au început această operă însă, sunt datori să sfârşească cu orice preţ. Un muzeu costă mai puţin ca o alegere comunală. Costă mai puţin, şi ţine mai mult. Şi-odată începutul făcut, nimeni nu mai poate da înapoi. Nici cei de azi, nici cei de mâine. Muzeul Municipiului București, trebue să existe ca o evocare a trecutului dar mai ales ca o mângâere a lipsurilor noastre de azi. Muzeul acesta, trebue sa fie ca flacăra dela mormântul eroului necunoscut... Sa nu se stingă niciodată... ■ * Hai, domnule Primar !... Ertaţi-mă că întrebuinţez faţă de dvs., această expresie brutală. Este o expresie insă, curat românească, o expresie populară — expresia celui mai sincer şi mai spontan îndemn sufletesc, care verbal sau grafic, rămâne vecinic acelaş. Este o împrospătare continuă a dinamismului cu care obişnuim să ne încurajăm la fapte bune... Hai, domnule Primar !... Hai să dăm Bucureştilor ce i s’a promis. Şi dacă nu-i putem da ce i se cuvine, hai să-i dam măcar atât... Să nu dăm putinţa să îşi cinstească origina pe care i-o dovedeşte propriul său muzeu... Deocamadată, aceasta este singura noastră mare voluptate — amintirea cetăţenilor români care nu ne-au lăsat moştenire decât simbolul vecinicei lor legături cu noi — agrafele cu care altă dată, îşi prindeau cu mândrie pe umeri, toga lor de cetăţeni liberi. ION MINULESCU Un nou star, Danis King Denis King, născut la Coweniry,. ín Warviscsbire, in Anglia, a studiat la Birmingham. In timpul războiului a luptat ca soldat in armata engleza. N’avea decât șaisprezece ani, in 1914, când a izbucnit războiul mondial. In Statele Unite a venit ca actor, cu o trună ambulanta. King îl juca pe Monsieur Beaucaire. Astăzi Denis King este unul din actorii tineri de viitor ai filmului vorbitor american. Interpretează rolul lui Francais Villon în filmul colorat „Regele vagabond”. tt UUF is. OLMECINE^ Cine scrie cariera lui Griffith, scrie în bună parte insăşi istoria cinematografului american. Nu numai fiindcă Griffith a fost unul din primii săi regisori, dar fiindcă a jucat realmente un rol important în evoluţia cinematografului. D. W. Griffith şi-a făcut debutul in anul 1908, in studiourile Biograph din New-York. Unul din primele sale filme «Aventurile lui Dolly», datează din 1908. Dar, ca şi alţi cineaşti americani, el nu realizează opere de valoare decât în anii războiului mondial. Stabilindu-se la Hollywood, Griffith fondează împreună cu elevul şi asistentul său Thomas H. Ince compania «Triangle». In anul 1915, el realizează «Naşterea unei naţiuni», primul său film valoros care aduce pe ecran conflictul mondial. După succesele pe care le obţin alte două filme «Inima lumii» şi «Intoleranţă», Griffith este clasat ca primul regisor al Arsericii. Aceste mari epoci au relevat spiritul lui Griffith, care este un idealist şi un liric. Ii place să monteze subiecte confuze, reprezentaţii simbolice, ca şi lui Fritz Lang sau Abel Gance , dar el posedă ceea ce le lipseşte rivalilor săi europeni : simţul omenescului. Caracterele pe care ni le prezintă, pot fi convenţionale şi subiectele naive şi sentimentale, căci el evita banalitatea prin puterea expresivă a detaliilor. Griffith a introdus în toate scenele un element dinamic, chiar dacă sunt lipsite de o acţiune exterioară , ceea ce sileşte interpreţii săi să dea jocului lor un anumit ritm. Chiar dacă ne prezintă o scenă statică, ea e înregistrată de un aparat mobil. Grifith ţine cont de faptul că imaginile statice sunt contrare celor mai elementare legi ale cinematografului. «O floare între ruine» are un subiect mai puțin ambițios ca filmele sale anterioare, dar «Le Lys brisé» a fost o revelație. Cu «Le Lys bisé» el a realizat una din acele opere care modifică drumul unei arte. Cinematograful datorează lui Griffith tendința sa de a evolua spre subtilitate și adevăr psihologic. Mai târziu realiză «Amor sărman» şi «Le Roman de la Vallée heureuse» cu Liliap Gish. Apoi, după o rapidă reîntoarcerea spre trecut cu «Cele două Orfeline» şi «Pentru independenţă», el realizează «A travers l’Orage. «Strada visurilor» este o reîntoarcere la simbolism, dar mai discretă, mai umană. După «Strada visurilor» Griffith ne dă compoziţie fantezistă, «Noaptea misterioasa», care e in bună parte o parodie a filmului poliţist. Griffith este un mare technician, a inventat multe «procedee», la care insă el a renunţat mai târziu, pentru aşi simplifica arta. Convingându-se că timpul experienţelor a trecut şi că o artă technică impersonala, ca aceea a lui Chaplin şi a discipolilor săi, e mai eficace, el realizează, în acest spirit «Trandafirul alb», «De tresse» şi «Sylly, fiica circului». La drept vorbind, după «A travers l’Orage» geniul lui Griffith nu se mai manifestă, căci în filmele sale realizate acum in serii se simte tendința de comercializare. Cu «Les Chagrins le Satan» sa crezut că Griffith se relevă încă odată. Dar nu acest film este o antologie a slăbiciunilor sale și «Tinereţe triumfătoare», care ii urmează, este şi mai mediocru. Dar iată că apare «Bătălia sexelor» in care regăsim un Griffith aspru, sensibil şi puternic. Acest film ne demonstrează că este încă capabil să realizeze opere actuale, prin subiect şi spirit Singurul lucru ce i sar putea reproşa, este gustul pentru o precizie excesivă, pe care şi-l manifestă în «Bătălia sexelor». Dar ceasta e o operă de clasă şi putem să aşteptăm încă multe altele. Vedetele ecranului sunt zilnic asaltate de mii de cereri de autografe. E lucru cunoscut. In scop de reclamă, său întocmit şi statistici, spre a se vedea câte scrisori, ca număr şi kilograme, primeşte zilnic fiecare vedetă. O luptă de rivalitate na întârziat; fiecare susţine că primeşte mai multe scrisori Căci, numărul scrisorilor, cred unii, se poate vedea care vedetă e mai populară. Dar ştiaţi că şi vedetele cer autografe? Ei bine, aflut-o astăzi! De la cine? E cineva mai presus decât o «stea», care are la picioarele ei cinci continente? Nu, dar şi steaua ca orice spectator, are drept să se distreze. Pentru ea cinematograful nu e distracţie. Vedeta se duce la cinematograf să vadă cum a «eşit» filmul, dacă e pe placul publicului, şi mai ales, să fie aplaudată şi sărbătorită. Se mai duce şi la filme care nu sunt ale ei, ca să ştie ce «poate» rivalul sau rivala, să cântărească succesele, într’un culiam Haines, Charles Rogers şi Fay Wray, sunt cei mai înfocaţi admiratori ai şampionului naţional de tennis Jim Johnson. Căci aceste vedete sunt ele însuşiri virtuoase ale tennisului. Jim Johnson are obiceiul să semneze autografele pe mingi de tennis. Fay Wray şi Clara Bow posedă o bogată colecţie de «mingi-autografe». John Boyles interpretul istoricului personaj al lui Rouget de Lisle, compozitorul imnului naţional francez, are o foarte interesantă colecţie de autografe ale marilor scriitori francezi şi celebrilor muzicanţi ai lumii. Gloria Swanson este şi ea o pătimaşă colecţionară de autografe. Vedetele franceze şi germane au mai toate autografe şi chiar dedicaţii pe volume ale scriitorilor contemporani. Faţă de colecţiunile atât de bizare pe care le au unele vedete, ca Corinne Griffith care colecţionează pantofi şi flacoane de parfum, colecţiunile de autografe sunt desigur cele mai interesante şi au uneori o valoare considerabilă. Un precursor David Wark Griffith Şi vedetele cer autografe... Griffith Gloria Swanson Clara Bew Şi apoi, colecţionarea de autografe mai este şi o ocupaţie, ca să zicem aşa, intelectuală. Conrad Veidt CONRAD VEIDT se a'’ cu familia, sa la Ostende. t MAX BROD cunoscutul scriitor german a scris, in colaborare cu Rudolf Thomas, o carte care tratează problema Dragostei in film”. •WTtsr. u CLOWNUL CROCK va turna un film vorbitor. Pentru asta şi-a constituit propria sa societate de producţia. VAN DYKE celebrul realizator al „Umbrelor albei’ şi al „Cântecului păgânii lui” turnează actualmente în Ar frica un film ai cărui interpreţi sunt doi veritabili canibali: Media şi Riano. IVAN PETROVITC şi a renunţat la angajamentul său cu producătorul franco-german Jean de Meely, pentru a semna un contract la Hollywood. Va plăti, însă, natural despăgubiri. OLGA TSCHECHOWA își pot face vilegiatura la St. Wolf, gang în regiunea Salzkammergut KURT BERNHARD unul din cei mai buni regi sori tineni ai Germaniei, se află actualmente la Constantnopol, unde va turna exterioarele noului său film. LA BERLIN in rulează actualmente două filme ruseşti: „Pământ” și „Kiev flăcări", ambele realizate de tinărul regisor Doroschenko. KARL GRÜNE a început realizarea noului său film „Casa gallină din Rio”, după piesa cu acelaş nume a lui Joseph M. Welter, căruia i sa decernat anul trecut pentru această piesă „Premiul Reinhardt”. 3», /'s. i d ade va turna la Berlin un fi tor in limba germană. AL. TOLSON ihn vorbi- Un film sonor evreesc Regisorii Jack Stern și Hares D. Richter vor realiza un film vorbitor evreesc cu Nina Sheikevitz, cunoscuta vedetă a teatrului evreesc american. „Fata de pe Volga“ Regisorul Robert Wohlmuth a terminat noul său film: «Fata de pe Volga». Este o interesantă realizare, cu Evelyn Holt in rolul principal. «Fata de pe Volga» trece drept unul din filmele cele mai bune ale producţiei germane. vânt, să fie edificată asupra mişcării cinematografice, să aibă ce vorbi şi ce critica. Dar mai sunt şi alte genuri de spectacole, de exemplu, spectacolele sportive. La acestea, vedetele, mai ales in America, vin ca orice spectator anonim. Se aşează cuminte în bănci, trec prin aceleaş emoţii pe care le are... când vede cum Schemlling e culcat la pământ, se entuziasmează dacă «favoritul» a învins, şi apoi îl caută peste tot, să-i ceară «un autograf». Vedetele tinere, sunt toate sportive... Aşii ringului, ai tenisului, foot-ball-ului, rugby-ului, şi toate celelalte duzini de sporturi practicate în America, trebue să satisfacă şi ei, la rândul lor, solicitările vedetelor, acordându-le mult doritul autograf. Numai că este şi o diferenţă între solicitările adoratorilor necunoscuţi şi cele ale vedetelor. Acestea din urmă se fac pe cale... amicală, ca între oameni de acelaş rang. Vedetă şi vedetă. Colecţionarea de autografe este o ocupaţie foarte frumoasă pentru vedete, în orele libere. Oamenii sterelor, ai artelor, scriitori celebrii, compozitori ca Oscar Strauss, trebue să semneze şi ei... Şi nu rareori, o vedetă care dă sute de autografe pe zi, se plânge prietenilor că vrea un autograf de la celebrul pictor... şi nu ştie cum să-l obţină. Richard Arien, Clara Bow, Wil iu câlcva raiduri O mare prefacere a suferit industria americană de filme. Se petrec in ultimul timp lucruri cari dau de gândit. Cu o deosebită elocvenţă vorbeşte, despre aceasta prefacere, mai ales vertiginoasa scădere a salariilor actorilor pe cari îi angajează companiile americane de producţie. Astfel, o revistă berlineză relatează faptul, proape de necrezut, că sa oferit din Hollywood unei actriţe germane destul de cunoscute un angajament cu retribuţia de 50 (cincizeci) dolari pe săptămână... Cincizeci dolari ! Proaste afaceri trebue să facă producătorii americani, dacă s’au pus pe asemenea serioasă economii. Cincizeci dolari pe săptămână ! Adică 7500 lei! Şi asta la Hollywood ! E mai puţin chiar decât se plăteşte unei actriţe îndeajuns de cunoscute, în teatrul românesc... Înfiorător ! Cel mai nou rival al lui Richard Tauber, Emil Jannings cărei în noul lui film, va cânta o romanţă! Americanii lau îndrăgit pe Tolstoi. Ii transpun, din aceleaşi lucrări: «Cadavrul viu», nou, pe ecran «Invierea» şi cu cântece, dansuri. De aproape trei ani,zează filme vorbitoare, limbile. Dar de ce nu se gândeşte nimeni la esperanto ? Să fi fost într’adevăr, numai bluff toate congresele acelea internaţionale din anii trecuţi ?. Desigur, etc... se Teali. în toate John Boles -xox- Dolores De! Rio Celebra vedetă americana a anunțat că va vizita in curând Europa.