Ramuri, 1973 (Anul 10, nr. 1-12)
1973-08-15 / nr. 8
RAMURI • 11 X l' . .. ■ ,v ■ ‘ ' j • •. v* • .| Spre deosebire de literatura altor ţări, literatura română are o apariţie relativ tîrzie şi o evoluţie lentă. In perioada veche, medievală, cuprinsă între aproximativ sfîrşitul secolului al XIV-lea şi sfîrşitul secolului al XVIII-lea, aşadar vreme de patru sute de ani, ca instrument de comunicare a servit, mai ales în secolele XV şi XVI, limba slavonă, sporadic latina şi greaca. Procesul de formare a limbii române literare începe în secolul al XVI-lea, de cînd datează şi primele tipărituri româneşti. între 1780 şi 1830 avem în literatura română o fază de tranziţie spre literatura modernă, clasică şi preromantică, sub influenţa gîndirii iluministe. Literatura modernă se desfăşoară, începînd din 1830, sub înrîurirea romantismului francez. Este epoca în care pe plan politic înregistrăm puternice tendinţe de emancipare, reflectate adînc în literatura vremii care are un caracter revendicativ, militant, scriitorii marcanţi fiind membri activi ai revoluţiei de la 1848, iniţiatori ai Unirii Principatelor, luptători pentru libertate naţională şi socială. O dată cu apariţia unui nou contingent de scriitori grupaţi în societatea „Junimea“ care va avea o mare revistă. Convorbiri literare, apărută în 1867, şi o direcţie critică, literatura română intră într-una din perioadele ei esenţiale de dezvoltare, perioada marilor clasici, moralişti, adică observatori ai umanităţii pe latura morală, creatori obiectivi de tipuri, cultivînd expresia impersonală, concentrată în aforisme, vorbirea în pilde, structurile paremiologice, gnomice. în mai puţin de două decenii, literatura română oferă lumii scriitori de valoare universală, pe Eminescu în poezie, Creangă şi Slavici în proză, Caragiale în teatru, Maiorescu în critică. La sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului nostru se înregistrează în literatura română o nouă perioadă de tranziţie, cu încercări de înnoire mai ales în poezie prin înrîurirea franceză, dar şi prin consolidarea tradiţiei naţionale, în poezie ca şi în proză, reprezentanţii de seamă fiind Alexandru Macedonski şi şcoala sa, Octavian Goga şi Mihail Sadoveanu. Urmează perioada dintre cele două războaie mondiale, altă fază esenţială a literaturii române, cu cea mai bogată apariţie de scriitori mari, de valoare şi circulaţie universală, precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Al. Philippide. Din 1944 şi pînă în prezent, după o scurtă fază de tranziţie, sîntem în spaţiul literaturii române contemporane, populat de scriitori din toate generaţiile, la început de Sadoveanu, Arghezi, Blaga,, Camil Petrescu, G. Călinescu, acum de apariţii viguroase noi, precum Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Eugen Barbu, Emil Botta, Şt. Augustin Doinaş, Nichita Stănescu. Prezentăm în continuare, pe scurt, evoluţia poeziei, prozei, teatrului şi criticii româneşti prin reprezentanţii cei mai însemnaţi. Perioada veche, medievală, a dat un singur mare poet în persoana mitropolitului Dosoftei, traducătorul în versuri al psalmilor, după exemplul polonezului Jan Kochanowski, dar sub sugestia metricei folclorice. Un singur mare poet domină şi perioada de tranziţie spre literatura română modernă, autorul epopeii eroicomice Ţiganiada, de formaţie clasică şi barocă, după modelul Batrahomiomahiei homerice, dar şi al epopeilor baroce La secchia răpită de Tassoni şi Gli animali parlanţi de Casti. Două secole de poezie se consumă în acest mod. în secolul al XIX-lea putem vorbi nu de poeţi singulari, ci de adevărate curente, în primul rînd de romantism, care sub influenţă franceză la început şi germană la sfîrşit formează o puternică şcoală. Ion Eliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu şi Vasile Alecsandri sînt poeţi de structură romantică, lamartinieni şi hugolieni, experimentînd deopotrivă realitatea şi imaginaţia, natura exterioară şi natura interioară, realul şi idealul, trecutul, prezentul şi viitorul, fantezia şi visul. Prin apelul la poezia populară pe care a cules-o şi, după procedeul timpului, a îndreptat-o, Vasile Alecsandri şi-a cîştigat, cel dintîi, un renume universal. In perioada Junimii lirismul românesc urcă cele mai înalte culmi cu Mihai Eminescu, poetul nostru naţional de indiscutabilă valoare universală. De la exuberanţa începuturilor, Eminescu evoluează în faza maximei maturităţi către poezia de meditaţie asupra soartei geniului în marele său poem Luceafărul şi în acel manual de conduită a înţeleptului care este Glossă, de expresie gnomică. George Coşbuc, Octavian Goga şi Alexandru Macedonski sînt, la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului nostru, importanţi poeţi de tranziţie, cei dintîi simbolizînd mai ales tradiţia, iar ultimul reprezentînd inovaţia, noua concepţie asupra poeziei, ilustrată de simbolism. Principalii poeţi care îşi încep activitatea în primele decenii ale secolului al XX-lea, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Ion Minulescu, George Bacovia, Ion Vinea şi alţii, au o legătură cu cenaclul lui Alexandru Macedonski care joacă în literatura română rolul lui Baudelaire. Epoca dintre cele două războaie ridică poezia românească la nivelul european, oferind literaturii universale valori de netăgăduit, pe Tudor Arghezi, deţinătorul premiului Herder şi care ar fi meritat neîndoios premiul Nobel, autorul unei opere uriaşe, încheiate în 1967 ; pe Lucian Blaga, poet, filozof şi dramaturg, exponent al expresionismului ; pe Ion Barbu, poet şi matematician, autorul inestimabilului Joc secund (1930), echivalînd opera unui Mallarmé sau Valéry , pe Alexandru Philippide, ultimul mare romantic român şi al doilea deţinător al premiului Herder. Poezia română actuală constă dintr-o fericită confluenţă a generaţiilor, beneficiind de substanţialul aport al lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Alexandru Philippide şi Ion Vinea, alături de contribuţia unor poeţi al căror debut se situează înainte de cel de al doilea război mondial, ca Eugen Jebeleanu, deţinător al premiilor Etna Taormina şi Herder, Mihai Beniuc, Miron Radu Paraschivescu şi Emil Botta, precum şi de poezia generaţiei tinere în frunte cu regretatul Nicolae Labiş şi cu Nichita Stănescu. începuturile prozei româneşti îl fac, în perioada medievală, cronicarii din secolele XVII—XVIII, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, stolnicul Constantin Cantacuzino, Radu Greceanu şi Radu Popescu, naratori istorici cu reflecţii asupra oamenilor şi moravurilor, cu observaţie, putere de evocare, ironie şi umor înţelept, uneori sarcastic. Dimitrie Cantemir e autorul primului eseu, Divanul, și al primului roman, fabulă de mari dimensiuni, Istoria ieroglifică, punctată de pasaje lirice. întemeietorul prozei moderne este moldoveanul Constantin Negruzzi, autorul celebrei nuvele cu sursele în Grigore Ureche, Alexandru Lăpușneanu, de structură romantică, ca şi nuvelele istorice de mai tîrziu ale lui Alexandru Odobescu. Temperamente clasice, Negruzzi şi Odobescu creează, la distanţă de o generaţie, genul epistolar şi eseul modern, Negruzzi în Negru pe alb, Odobescu în Pseudo-kinegheticos. Proză memorialistică şi încercări de romane sentimentale publică în faza romantică Vasile Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu, întîiul roman modern realizîndu-l însă Nicolae Filimon cu Ciocoii vechi şi noi sau ce naşte din pisică şoareci mănîncă (1863), căruia trebuie să-i adăugăm mica nuvelă despre un seducător cinic în genul lui Valmont Duduca Mamiuca de B. P. Hasdeu. In perioada Junimii, mari prozatori sunt Ion Ghica în ale sale Scrisori către Vasile Alecsandri, „veritabil muzeu Carnavalet al nostru organizat de un bun artist“ (în definiţia lui G. Călinescu), Ion Creangă, clasicul din Povestea lui Harap Alb şi Amintiri din copilărie, extraordinar exponent al stilului oral, paremiologic, I.L. Caragiale, dramaturgul, autor nu mai puţin de schiţe dramatice şi povestitor de rasă în formula nuvelei italiene, magistralul interpret al temei machiavellice din Belfagor arcidiavolo în Kir Ianulea; loan Slavici, nuvelistul şi romancierul vieţii rurale din Transilvania în Moara cu noroc şi Mara. La sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului nostru nuvela şi romanul au doi reprezentanţi de seamă în Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti şi Duiliu Zamfirescu, ultimul, autorul Romanului Comăneştenilor al cărui prim volum, Viaţa la ţară, a fost prefaţat în versiune franceză de Paul Valéry. Ca şi centru poezie, pentru proză epoca dintre cele două războaie mondiale a fost pentru literatura română fecundă în autori de valoare universală. Ea a dat lumii pe incomparabilul povestitor Mihail Sadoveanu, pe marele romancier al gloatei Liviu Rebreanu, ambii cunoscuţi, încă dinainte de primul război mondial, pe Hortensia Papadat Bengescu şi Camil Petrescu, romancieri de formulă proustiană, pe autorii de romane fluvii, Cezar Petrescu, Constantin Stere şi Ionel Teodoreanu, inimitabil evocator al copilăriei, pe impecabilul artist Matei Caragiale, autorul romanului Craii de Curtea-Veche, pe gidienii Mircea Eliade, Anton Holban şi Ion Vinea, pe standhalianul Gib Mihăescu şi pe balzacianul G. Călinescu. Proza actuală, de după cel de-al doilea război mondial, a beneficiat şi ea de contribuţia generaţiei vîrstnice, a lui Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu şi Ion Vinea, cărora li s-au adăugat prozatori cunoscuţi înainte de cel de-al doilea război mondial ca Zaharia Stancu, Geo Bogza şi Radu Tudoran, ca şi creaţia generaţiei noi în frunte cu Marin Preda (trilogia Moromeţii), Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu, Alexandru Ivasiuc şi alţii, cel mai cunoscut în lume fiind Zaharia Stancu, deţinătorul premiului internaţional Herder, cu al său Desculţ (1948). Cele mai vechi compuneri dramatice româneşti datează din faza de tranziţie spre literatura modernă, fiind comedii satirice, simple dialoguri precum Barbu Văcărescu, vînzătorul ţării de Iordache Golescu, Franţuziţele de Costache Faca şi Sfatul familiei de Nicolae Dimachi. Reprezentaţiile teatrale cu piese originale româneşti, localizări sau adaptări, de obicei în genul Scribe, Pixérécourt, Picard, August von Kotzebue încep prin 1840, localizatorii fiind Mihail Kogălniceanu, directorul importantei reviste Dacia literară, Constantin Negruzzi şi Vasile Alecsandri. Creatorul teatrului românesc este acest multilateral Alecsandri, autor la început de localizări, dar apoi şi de piese originale, de cînticele comice, comedii de caracter şi de moravuri, precum Cucoana Chiriţa sau două fete şi-o neneacă, drame sociale şi drame isto- rice de factură romantică, precum, Despot vodă sau clasică precum Fîntîna Blanduziei. Drama romantică de inspiraţie hugoliană a lui Alec Isandri e anticipată de poemul dramatic Răzvan şi Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu, soi de Hernani şi Ruy-Blas. Acelaşi scrie Trei crai de la răsărit sau Ortonerozia, satiră la adresa filologilor latinizanţi, Hasdeu însuşi fiind unul din primii mari lingvişti români, în perioada Junimii, dramaturgul prin excelenţă este I.L. Caragiale, autorul capodoperelor O noapte furtunoasă, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, O scrisoare pierdută şi D-ale carnavalului, comedii conţinînd cea mai bogată şi variată galerie de tipuri din literatura română. Moralist de esenţă clasică, I. L. Caragiale este un Molière al românilor, dramaturgul cu cea mai răspîndiită faimă peste hotare, scriitor de valoare universală, autor şi al unei solide drame, Năpasta. In faza de tranziţie de la sfîrşitul secolului al XIX- lea şi începutul secolului XX, trebuie amintite piesele lui Ioan Slavici şi Alexandru Macedonski, fără ecou deosebit în epocă, şi mai ales excelenta dramă istorică Vlaicu-vodă de Alexandru Davila şi Trilogia Moldovei (Apus de soare, Viforul şi Luceafărul) de Delavrancea. Dramaturgia dintre cele două războaie mondiale este ilustrată de autori afirmaţi încă dinainte de război şi care vor face apoi o lungă carieră, precum Victor Eftimiu, autorul unei memorabile feerii, Inşirte mărgărite, Mihail Sorbul, autorul unei drame pasionale de ecou, Patima roşie, Caton Theodorian, autorul unei amabile comedii, Bujoreştii, A. de Herz. Dramaturgi interesanţi sunt poeţii Lucian Blaga şi Adrian Maniu, prozatorii Camil Petrescu, poate cel mai însemnat autor de teatru dintre cele două războaie, autorul dramei Danton, Victor Ion Popa, George Mihail Zamfirescu şi Mihail Sebastian. Teatrul contemporan a beneficiat de concursul dramaturgilor din vechea generaţie Victor Eftimiu, Camil Petrescu, George Ciprian, promotor al teatrului expresionist şi absurd, Mihail Sebastian. Printre dramaturgii actuali cei mai cunoscuţi cu momente de succes, dar şi cu eşecuri, sunt Mihail Davidoglu, Aurel Baranga, Horia Lovinescu şi Paul Everac, cu excepţia lui Aurel Baranga care practică şi poezia, exclusiv autori de teatru. In acest domeniu succesele au fost mai mici, în prezent ne aflăm încă în faza experienţelor, fără rezultate surprinzătoare. Critica, teoria şi istoria literară datează, dacă facem abstracţie de amănunte, din perioada Junimii, creatorul criticii româneşti fiind şi doctrinarul acestei şcoli, Titu Maiorescu. Lui Maiorescu i se datoresc în afară de un breviar de poetică (O cercetare critică asupra poeziei române la 1867), întîile observaţii critice asupra marilor clasici, Eminescu şi Caragiale, scurte note despre Creangă şi Slavici, articole despre operele de debut ale lui Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, rămase neschimbate în, optica critică actuală, un jurnal excepţional (însemnări zilnice) şi o remarcabilă corespondenţă cu Duiliu Zamfirescu. Hegelian şi schopenhauerian, Maiorescu era un cunoscător al lui Sainte-Beuve şi Taine. Introducătorul criticii ştiinţifice, după metoda lui Taine şi Georg Brandeş, la noi, este Constantin Dobrogeanu-Gherea, analist pe înţelesul tuturor al lui Eminescu, Caragiale şi Coşbuc pe care-l explică sociologic şi psihologic, nu îndeajuns de diferenţiat. Pe Maiorescu îl continuă în secolul nostru o lungă serie de reprezentanţi ai criticii estetice, în frunte cu E. Lovinescu la început cultivator al metodei impresioniste, după exemplul lui Emil Faguet şi Jules Lemaître, autor al unei importante Istorii a literaturii române contemporane pe genuri (critică, poezie, proză, teatru) rezumată într-un compendiu, al unui sistem estetic (Mutaţia valorilor estetice), a zece volume de critică, a unei Istorii a civilizaţiei române, a unor monografii printre care fundamentală este aceea despre Titu Maiorescu din 1940. Pe Dobrogeanu-Gherea, dar şi pe Maiorescu, îi continuă G. Ibrăileanu, animatorul marii reviste Viaţa românească, cel mai important periodic românesc după Convorbiri literare. Ibrăileanu practică mai ales critica sociologică şi psihologică în spiritul Hennequin, Brunetière, Bourget, profitînd de descoperirile în domeniul psihologiei făcute de William James şi Wilhelm Wundt. Printre elevii lui Ibrăileanu se înscrie Mihai Ralea. Cea mai eclatantă personalitate critică a secolului nostru este G. Călinescu, de comparat prin amploarea şi multilateralitatea creaţiei sale doar cu marele istoric Nicolae Iorga, istoric între altele şi al literaturii române de la origini pînă în 1934. G. Călinescu este exegetul unic al lui Eminescu, Creangă, Filimon şi Alexandrescu, autorul unei monumentale Istorii a literaturii române de la origini pînă în 1941, autorul unor remarcabile impresii asupra literaturii spaniole, cel mai însemnat romancier contemporan prin două din cele patru romane ale sale (Bietul Ioanide și Scrinul negru), poet de factură clasică în Lauda lucrurilor, dramaturg de asemenea clasic în Sun sau calea netulburată, mit mongol, părinte al tuturor criticilor şi istoricilor literari români de astăzi care văd în el un precursor de geniu, nepereche. Al. Piru cronica literară EVOLUŢIA LITERATURII ROMÂNE* * Lecţie ţinută la cursurile de vară din Sinaia ale Universităţii Bucureşti.