Ramuri, 1980 (Anul 17, nr. 1-12)

1980-08-15 / nr. 8

r Accente ■ Academia a acordat premiile pe 1977 şi 1978. De cind acest înalt for de cul­tură a „idealizat“ materialitatea invidiată, altădată, a distincţiilor, reducîndu-le la simpla înmînare a unor diplome, a cres­cut brusc şi discreţia publicitară în jurul acestui eveniment, pe care noi îl consem­năm, ca să se ştie, făcînd la rîn­­dul nostru unele restricţii din mo­tive de spaţiu, oprindu-ne doar la cele acordate de secţia de literatură. Anul 1977. Premiul „Bogdan Petri­­ceicu Haşdeu“ : Al. Piru — „Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830“ (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică); Pal Sony —­ „Monografie Nagy István“ (Ed. Kriterion) ; Z. Ornea — „Curentul cultu­ral de la Contemporanul“ (Ed. Minerva). Premiul „Mihai Eminescu“ : Vlaicu Bâr­na — „Patria mea, plaiul Mioriţei“ (Ed. Eminescu) ; Marin Sorescu — „La lilieci“ (Ed. Cartea Românească). Premiul „Ion Creangă“ : George Bălăiţa — „Ucenicul neascultător“ (Ed. Albatros) ; Augustin Buzura — „Orgolii“ (Ed. Dacia) ; Sütő András — „Lăsaţi cuvintele să vină la mine“ (Ed. Kriterion). Premiul „I. L. Ca­­ragiale“ : Mircea Radu Iacoban — „Re­duta şi şoarecii (Ed. Junimea). Anul 1978. Premiul „Bogdan Petriceicu Haşdeu“ : Ion Lungu — „Şcoala arde­leană, mişcarea ideologică naţională ilu­ministă“ (Ed. Minerva) ; Ioana Em. Pe­­trescu — „Eminescu. Modele cosmogonice şi viziunea poetică“ (Ed. Minerva). Pre­miul „Mihai Eminescu“ : Nichita Stă­­nescu — „Epica Magna“ (Ed. Junimea) ; Corneliu Em. Popescu — „Poeme“ de Mi­hai Eminescu (versiune engleză) (Ed. Emi­nescu). Premiul „Ion Creangă“ : Francisc Păcurariu — „Timpul şi furtunile“ (Ed. Eminescu) ; Octavian Paler — „Apărarea lui Galilei“ (Ed. Eminescu). Premiul „I. L. Caragiale“ , Dumitru Solomon — „Fata morgana“ şi „Scene din viaţa unui bădăran“ (Ed. Eminescu). ■ Una dintre cele mai dificile ieşiri din Craiova (întările sunt mai uşoare, în ciuda restricţiilor de viteză !) este cea care se face pe şoseaua Bariera Vîlcii — Bălceşti. Asta din cauză că şoseaua, la care se începuse asfaltarea în anii pre­cedenţi, a fost declarată peste noapte de „interes naţional“. Drept pentru care lu­crările au fost oprite. Ce se poate face în această situaţie ? Am sugera ca şo­seaua respectivă să fie asfaltată deocam­dată de forţele judeţene (Dolj şi Vîlcea), urmînd ca forurile naţionale (de resort), dacă doresc, să mai aştearnă după aceea încă un strat de asfalt. ■ Din reviste. In Cronica (4 iulie a.c.) 7. Ornea publică „Despre specificul na­ţional“ — un punct de vedere asupra etnicităţii in viziunea lui Mihai Ralea. ■ Revista „Orizont“ acordă, în două numere, spaţii ample spectacolului ti­mişorean cu piesa lui Theodor Mazilu, „Mobilă şi durere“. Semnatari : Ion Arie­­şeanu şi Antoneta C. Iordache. „ Româ­nia literară“ (24 iulie a.c.) publică un foarte interesant eseu despre „Aminti­rile lui Mircea Eliade“ sub semnătura lui Dumitru Micu. Instructive, scrise cu nerv sînt eseurile pe teme filosofice și sociologice semnate, aproape săptâmînal, de tînărul Andrei Marga în revista „Tri­buna“. De asemenea se cuvine subliniat mereu proaspătul comentariu teatral al lui Ion Cocora. Acelaşi săptâmînal şi-a făcut un merit deosebit din contribuţiile despre Ştefan Odobleja, într-un moment în care alte publicaţii, „campaniere“, nu mai spun nimic. ■ In numele membrilor cenaclului li­terar „Zburătorul“ din municipiul Gh. Gheorghiu-Dej, prof. Gheorghe Izbăşescu ne trimite o scrisoare din care cităm : „Membrii cenaclului „Zburătorul“ sunt obişnuiţi să se aboneze la revistele lite­rare şi de cultură care-i interesează. Una din revistele cele mai apreciate de ei este revista „Ramuri“. Foarte puţini din­tre ei reuşesc însă să se aboneze, deoa­rece poştaşul le spune că au abonamente limitate. La chioşcurile din oraş nici vor­bă să se găsească vreun exemplar. Deoa­rece elevii mi se adresează mie, în cali­tate de îndrumător al acestui cenaclu, vă rog să găsiţi o posibilitate (probabil prin mărirea tirajului revistei) ca membrii ce­naclului să poată avea fiecare exempla­rele lunare ale „Ramurilor“. Personal, sînt abonat, dar vreau să vă spun că în vacanţă, atunci cînd mă aflu în conce­diu, în alt oraş din ţară şi vreau să cum­păr „Ramurile“, mi se răspunde cu un zîmbet : „Ramuri“ ? E o revistă rară. Ar fi păcat ca una din cele mai bune reviste din ţară, să nu poată ajunge în mîinile cititorului, căruia de fapt îi este desti­nată.“ De fapt, sesizarea aceasta nu este sin­gulară : putem pune la dispoziţia poştei cîteva zeci. Dar, ce să facem, dacă func­ţionarii acestei instituţii lucrează după principii pe care noi nu le pricepem. De asemenea, ţinem să precizăm că, deocamdată, tirajul revistei noastre este de 4 000 exemplare. In aceste condiţii abonamentul anual este singura soluţie de procurare a publicaţiei. Răspundem pe această cale şi tuturor celor care ne solicită diferite exemplare la redacție. ■ SEMNALIZĂRI «—■ 11 Şerban Cioculescu Un mare savant:G. Zâne învăţăcelul : — Multe mai învaţă omul, ma­gistre, la toate rîvistele ! Eudoxiu : — l-ascultă ? Te-ai apucat, cu panseurile tale, să-l concurezi pe G­îgă ? învăţăcelul : —■ Nu, zău, dar am citit cartea postumă de Studii ale profesorului G. Zâne, pe care le-a publicat soţia lui, Elena... Eudoxiu : — Şi colaboratoarea lui, ea Însăşi ■o învăţată care, printre altele, a reuşit să lă­murească cifrul folosit de N. Bălcescu în co­respondenţa lui cu revoluţionarii paşoptişti, învăţăcelul : — Da, nu ştiam ! Despre şti­inţa lui G. Zâne, ca să zic ca c-tră, m-a lămurit întinsul Studiu introductiv al lui Coist­in Murgescu, membru corespondent al Academiei R. S. România. A fost, aşadar, un mare om de ştiinţă, nu-i aşa ? Eudoxiu : — Intr-adevăr, un mare savant în economia politică universală şi în cea ro­mână, în special, ca nimeni altul ! învăţăcelul : — L-aţi cunoscut personal, magistre ? Eudoxiu : — M-­am bucurat de prietenia lui. Era iun om fermecător, un „causeur“ cu enorme cunoştinţe de oameni. Cunoştea nu numai fauna imtelectura­lă a Iaşilor, ci pe aceea a întregii ţări. Avea despre fiecare din autenticii sau falşii noştri oameni de ştiinţă câteva anecdote revelatoare. învăţăcelul : — Aţi vrea să-mi spuneţi şi mie una ? Eudoxiu : —­ F­ie ! Vrei să ştii ce ne spu­nea „la petite histoire“ despre cauza cauze­lor care a dat naştere Gărzii de fier, acea ti­căloasă a V-a coloană a nazismului în ţara noastră ? învăţă celul . — Sunt numai urechi. Eudoxiu : — Află dlar că profesorul A. C. Cuza, — a cărui catedră de economie politică de la Iaşi a asanat-o, ca să apun aşa, însuşi G. Zâne, succesorul prin pensionarea celui dintâi, — era iun om protocolar. Ca şef de partid, primea numai anunţat din vreme, chipurile în audienţă, şi se punea la haine negre, ca la o recepţie oficială. Aude intr-un rînd aghiotantul său, Ion Zelea Codreanu, că u­ua din fiicele lui se cam afişa cu fiul şefului săiu, cu Gheorghe Cu­za. Era musai ca lucru­rile să se încheie cu o căsătorie, care să în­chidă gurile din dulcele tîrg al leşului. Așadar, audiență ! Solemn, șeful îl întrebă : — Care este obiectul vizitei d-itare ? — Am venit să car mina fiului d-tră pen­tru fiica mea X ! Cu voce „casantă“, șeful răspunse : — Afflă, domnule Codreanu, că eu disting* problemele de familie de tele poldtite. Nici­­oda­tă fid meu ou va lua pe fiica dumitale. Audienţa a luait sfârşit. învăţăcelul : — Şi asta a fost cauza cauze­lor, cum aţi spus, a rupturii ? Eudoxiu : — Exact ! In acest fel, desfă­­cîmtdu-se o veche legătură politică, a luat naştere cealaltă, pusă apoi în serviciul re­­viziontism­uliui şi expansionismului nazist, învăţăcelul : — Cartea publicată de Elena G. Zâne e o comoară de erudiţie, nu-i aşa ? — Eudoxiu : — Chiar aşa ! Cuvîntul edito­rului, adică al lui Valeriu Râpeanu, — cartea apărimd în Editura Eminescu, — ne reve­lează însă­­că a­­trebuit să lupte cu sfiala de­functului, după strălucitul succes al monogra­fiei despre Bălcescu, ca să-l convingă să-şi adune intr-un volum compact o parte din mai vechile studii epuizate şi altele noi, neretipărite sau inedite. Vezi dar, că marele savant era şi­­un om de o rară modestie, căruia alţii trebuiau să-i deschidă ochii asu­pra marii valori a contribuţiilor sale ştiinţi­fice şi asupra stringentei nevoi de retipărire. învăţăcelul : — Intr-adevăr, mă întreb şi eu, ca prostul, de ce oamenii de valoare nu se prea interesează de soarta scrisului lor, şi de ce, invers, nulităţile asediază editurile cu soli­ carturite lor (la modul clamoros, cum spunea G. Călinescu) ? Eudoxiu : — Intrabă-mă să te întreb ! Mulţuimeşte-te cu constatarea că aşa stau lu­crurile din lume. învăţăcelul : — Am citit cartea lui G. Zâne din doaşcă în doască, aşa cum spun fraţii ardeleni. Aş putea da acum examen de is­to­ria economiei noastre politice şi cu sigu­ranţă aş reuşi. Desigur, dacă aş fi examinat din materia privind perioada respectivă, 1775—1831. Eudoxiu : — Perioada cea mai puţin cu­noscută, pînă la G. Zâne ! Sunt însă şi alte capitole, ca aceia despre Obiectivele econo­mice ale revoluţiei de la 1848 în Ţările Ro­mâne, obiective pînă la Zâne mai puţin cu­noscute decit cele pollitico-sodiale. Apoi stu­diul despre Literatura economică românească din Transilvania în secolul al XIX-lea. Şi celelalte toate, aduc informaţii complete şi interpretări cu caracter definitiv. învăţăcelul : — M-a atras de asemenea ar­ticolul despre Eminescu, bibliotecar al Uni­versităţii din Iaşi. E o reeditare „cu adău­giri“. De ce a fost nevoie de acele „adău­giri ?“ Eudoxiu : — Dragul meu, un adevărat om de ştiinţă îşi dă seama, şi după ce a publi­cat un studiu bine documentat, că au mai rămas ivanuri neeludidate şi de aceea îşi propune să revină, cu altă ocazie, după ce va reuşi să-şi completeze informaţia. Ştii că la noi, pînă în prezent, fiecare om de ştiinţă trebuie, în domeniul său, să-şi facă rost de totalitatea informaţiilor, pentru că sunt pro­bleme ce n-au fost încă cercetate. Abia acum, se înfiripează şi la noi „informatica“ cu ma­jusculă, ca o disciplină nouă, de neapărată, trebuinţă, graţie căreia se va uşura conside­rabil sarcina noilor cercetători. Astfel, in­ chestia bibliotecariatuilui eminescian, G. Za­ne a adus materiale noi, cercetând în arhivele Ministerului Instrucţiunii Publice şi dând la lumină scrisorile lui Eminescu către autori­tatea tutelară, pentru aprobarea unei sume modice de bani, din care avea să se înzes­treze Biblioteca Universităţii cu cărţi şi ma­nuscrise vechi româneşti. învăţăcelul : — Am aflat şi multe lucruri noi despre Ion Ghica şi despre Mihail Kogăl­­niceamiu. Pe oameni şi ce vremuri ! Eudoxiu : — Oamenii au fost la înălţimea vremii, dar vremea nu le-a fost totdeauna o mamă bună. Bine că s-a îmbunat pînă la urmă. Gmdeşte-te că nu prea te-ai dori în­ pielea lor, nu-i aşa ? învăţăcelul . — Daţi-mi voie să vă contra­zic. Eudoxiu : — Contrazice-mă, iubitule, că­ numai aşa se alimentează o discuţie. Dacă ai fi mereu de acord cu mine, te-aş­­pofti să-ţi vezi de drum. Află însă că şi eu am citit cartea lui Zane de la unu cap la altul,, ba chiar iam recitit şi ce citisem la prima apariţie a unora dintre studii şi că pot spune, fără ironie, vorba din bătrâni : — Bis repetita placent ! închei aducând elogii Editurii, prefaţatoru­lui, admirabilei vă­duve şi umbrei scumpe a neuitatului meiu prieten ! A fost un luceafăr­­al ştiinţei noastre economice şi un savant, viu, neîntâcsit, ca alţii ! Nu mai vorbesc de­ incomparabilul prieten... * A. C. Cuza era peltic şi rostea , în loc de j, ţ în loc de c, etc. Şerban Ru­su Arbore : „Mihai Viteazul" r Iordan Popescu Contrapunct Se scurg pe copaci umbrele Nişte liane mişcătoare. Frămîntările stelare Ne adulmecă urmele. Un singur zvon, neaşteptat de pur. Iscat din frămîntări obscure Ne caută fără contur Ca şoaptele dintr-o pădure. Şi apoi unde-am rămas, unde sintem­ ? Unde se sparge ultimul soare ? Nu mai avem nimic de spus Şi totul doare. Nume de fată E cintecul ce-şi scrie înălţimea Pe umerii pămintului. Cînd mina Un pic tremurătoare mă atinge Sparg cercul meu de umbră şi tăcerea Şi mă aplec spre fiul meu de viaţă Şi fac să curgă apele în zări Şi fac să treacă ziua către mine. Nu ştiu de unde iau atita soare Ca să clădesc o lume pentru noi. Şi e lumină, multă, stele Şi se ridică-n jurul meu Emoţia, cum urcă cerul In multele culori de curcubeu. Somn După cite ştiu din auzul livezii, după cite ştiu, De ieri şi de azi somnul e cuprins in ţarcuri cu lună Şi nesomn, somnul are încrucişări de Şi dragoste profundă, somnul e imaginea unei alte vieţi nebunie In care drumurile fac să treacă pădurea in sunete.... De citva timp bătrînii aud printre pomi şi culori, Printre toate simţurile, sensibilizate de arcuşul Mareelor, iarna, un şopot nedefinit, O candoare tîrzie strigată la unison. Creşte iarba spun m­uri, creşte iarba spun păsări Cu glasuri de vis, creşte viaţa pe umede timpuri„ Şi vrea tot cuprinsul Să-şi spargă ideea de moarte în sunetul ei. Bătrînii cad pe paturi din crengi de brad şi iască Cad asemenea păsărilor cu aripa spumegată de vint. Valul nou apăsat în lumini la fereastră aduce­o mare de sunete,. Zmulsă e inima lor. Arse sînt toate acoperișurile, clopote bat pe­cîmpii... Moare un vint din apus, altul se-aprinde spre zi. Crește un zbor din căderi, moare căderea din zbor. RAMURI nr. 8 (194) • august 1980 • pagina 6»

Next