Ramuri, 1983 (Anul 20, nr. 1-12)
1983-11-15 / nr. 11
PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE .UNITIVA I SUPLIMENT REALIZAT DE COMITETUL DE CULTURĂ ŞI EDUCAŢIE SOCIALISTĂ AL JUDEŢULUI GORJ ÎN COLABORARE CU REVISTA „RAMURI“ Omagiu Unirii Vom sărbători în curînd Unirea Transilvaniei cu Ţara. Acest act memorabil, săvîrşit în urmă cu 65 de ani, la 1 decembrie 1918, a afirmat voința unanimă a întregii naţiuni române de a se uni, de a se constitui într-o structură unică, indivizibilă, independentă şi dreaptă . ROMÂNIA, fapt care a demonstrat că poporul român şi-a menţinut nealterata demnitatea arhetipală, fiinţa sa istorică şi politică, geneza şi hysterogeneza, etnia comună. Unirea Transilvaniei, a Moldovei şi a Ţării Româneşti într-acelaşi trup nu a fost nicidecum efectul întîmplârii, ci ea reprezintă rezultatul luptei maselor populare de eliberare socială şi naţională, potrivit dorinţelor ce prinseseră contur precis încă din timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu şi care dobîndiseră forţă odată cu înfăptuirea Unirii Principatelor Române de la 1859 şi cîştigarea Independenţei la 1877. Adică, întîi a fost conştiinţa necesităţii Unirii, apoi înfăptuirea ei... Şi, în sunetele clopotelor de la Alba-lulia, unde intrase cu secole în urmă Mihai Viteazul cu acelaşi gînd, la 1 decembrie 1918 românii de pretutindeni au arătat lumii câ nu sînt doar o simplă populaţie, ci un popor cu personalitate distinctă, depăşind stadiul după care, cum spunea un cărturar, „unele popoare se prefac în populaţii, alte populaţii nu reuşesc să devină popoare". Şi tot noi, românii am demonstrat atunci unei Europe în care dispariţia imperiilor devenise o vie realitate, câ sîntem ctitorii propriilor steme, câ aici orice lucru viu devine pluralitate. Poate numai aici şi nu altunde femeile dau spre amintire prima bucăţică de pîine scoasă din cuptor pentru odihna celor răpuşi de duşman şi râmaşi fârâ mormînt - eternii noştri păzitori ai Dr. Ion Mocioi (Continuare în pag. 2) Elogiul Un sat care se află la cinci sute de ani de atestare documentară este ca o broască ţestoasă care a trăit cinci veacuri şi a intrat prin trăinicia şi siguranţa corpului ei de piatră în eternitate, fără să fi bănuit că elementul primordial care o alcătuia avea el însuşi fîşii de veşnicie curată. Se spune că la Polovragi creşte o uriaşă pădure din străbuni, care se sapă singură în fiecare an, toamna, şi, odată cu ea, creşte un zeu. Acesta e Zamolxe, zeul Dacilor, care, odată, din bătrîn s-a prefăcut tînăr şi a mers de-a îmbărbătat poporul la luptă. In acest loc, totul este ca viaţa pietrei şi piatra este calcarul în fiinţa căruia apele au săpat cu îndărătnicie Cheile Olteţului, arătînd lumii că viaţa pietrei e lungă şi justă. Tot aici există o peşteră, un labirint necunoscut încă şi care pare a fi cochilia, învelişul unui animal preistoric dispărut în neştire... Cel care intră în sat pentru întîia oară are în faţă mitologia muntelui cît şi etnia locuitorilor lui, o adevărată simfonie de mari suflete colective născute pentru a construi şi a se construi continuu. Căci în acest nord oltean s-a construit şi se va construi continuu, fapt demonstrat de existenţa deasupra Cheilor Olteţului, în Poiana Padeşului, a unei cetăţi dacice, unicat la sud de Carpaţi în ceea ce priveşte tehnica de construcţie. Pentru că geto-dacii de aici au descoperit ei înşişi, după legi proprii, mortarul din var pentru a da soliditate aşezămintelor de apărare şi locuit. Ei au avut această previziune independent de cea elenistică şi romană. De aceea poate că muntele este primul tratat de astrologie şi inginerie planetară dinainte de a fi fost memoria şi omenirea. La Polovragi, cinci sute de ani înseamnă o veşnicie, pentru că în sat centrul lumii pare a fi muntele. Cerul este aici întotdeauna mai jos, încît clerul îl atinge cu pălăria. Este ca şi cînd ai vedea cerul din cer ! Itinerariul spiritual al polovrăgenilor poartă în sine din totdeauna şi mereu nostalgia originilor, un fel de psilosophia perrenis. Circulă şi acum în sat o legendă care ne spune că oamenii porniseră să caute lut, dar cum lutul nu era încă bine uscat, nu îndrăzneau să-l ia, ca să nu se scufunde. Spaima aceasta că nu trebuiau să rămînă îngropaţi în pământul moale o simt şi urmaşii lor, care şi astăzi merg cu grijă numai pe pămînt uscat, aşa cum au făcut străbunii. Şi se mai ştiu muntelui de la ei şi alte legi înţelepte şi dure care le permit să se adapteze cît mai bine cu putinţă la regulile devenirii , nici mai repede, nici mai încet, ca anotimpurile, cum şi calcarul pe fundul mării poate deveni spirală, iar omul, pasăre, care e timpul focului şi al pămîntului. Li s-ar putea foarte bine atribui formula: „merg pentru că trebuie să merg, merg pentru că încă n-a venit timpul să mă aşez şi să mor“. Este ca şi cum l-aş rememora pe tatăl meu din copilărie, cînd zăpada atingea înălţimea omului, iar el mergea cu picioarele goale şi tăia lemne în pădure şi-l urmăreai după petele de sînge curs numai din tălpi. De atunci la munte miroase întotdeauna a suflet de om ! O demonstrează fără incertitudini existenţa încă a celor patru meserii ancestrale din istoria perpetuă a omenirii : a smulge pămîntului tot ceea ce poate conţine, a căuta în adîncurile lui şi în înălţimile ce se oglindesc în aceste adîncuri tot ceea ce poate hrăni, a strînge laolaltă şi păstra cu grijă ceea ce trecutul şi propriile noastre strădanii au putut descoperi, după pescar, vînător şi ţăran, ciobanul mereu în atmosfera unor noi impresii şi descoperiri. Femeile din satul meu ţeseau cămeşi din inul şi cînepa oazelor din cîmpie pe care le strîngeau scribii lumii. In timp de război, manuscrisele erau ascunse ca şi armele pe munte ori îngropate, iar în timp de pace erau răsfăţate ca şi copiii neamului. Pe unele manuscrise se pot vedea şi azi urme de sînge. Cu cît mai aproape de munte, cu atît mai real ! Aici bisericile sunt joase, aproape fără turle, au aceeaşi înălţime ca şi casele, nimic, care să dea strălucire divinităţii. Singura divinitate este muntele. Soarele desenat pe costumul oamenilor şi celelalte forme de un geometrism abstract trimit la stîlpii caselor din lemn de măr şi de brad cu încrustări la fel de figurative, veritabilă alchimie de seve spirituale... Dar dacă muntele este aşa cum l-am văzut, atunci ce-ar putea fi cîmpia ? Cîmpia este muntele în care s-a tot sculptat pînă cînd inima sa a devenit cît bobul de grîu şi nu există Făt mai Frumos decît bobul de grîu răsărit lingă un munte de piatră ! Artur Bădiţa Toamna, la „Masa tăcerii“ (foto G. Mihăiţă) /----------------------------------------------- Angajare Acum poezia mea va-mbrăca robă şi aşezată la masa juraţilor va fi doar elocinţă şi argument pledîndu-şi cauza şi cîştigînd-o într-un proces de importanţă epocală. Şi toţi cei chemaţi să audă mîine or să depună mărturie c-au deprins Adevărul în cel mai ales dintre temple. Natalia Mäluianu V _______________________________ Ion Sanda PACE Prin perdele groase soare sâ răzbată Timpul să strivească monştri şi neant Rouă dimineţii cîmpuri sâ străbată Zăpezile cadă calme şi galant Glorii sâ se-nalţe, vise-idealuri, Drumul vieţii noastre cît mai luminos, Corabia lumii deasupra de valuri S-o purtăm se poate, de gîndim frumos. Ghilotina oarbă să ardă pe ruguri, Să sădim prin hăuri flori de diamant, E nevoie oameni de mai multe pluguri Sâ arăm pămîntul cît mai este cald. E nevoie oameni sâ zvîrlim pe ruguri Urletul de fiară ameninţător, E nevoie oameni de mai multe pluguri Sâ arăm pămîntul bun şi primitor. Ştefan Olteanu 1 Decembrie 1918 „Unire-n cuget şi-n simţiri, Unire !“ îşi strigă Iancu fraţii din Ardeal; de-atîtea dor pe frunte de Carpaţi pădurile îi mută glasu-n rădăcini de se cutremură poteci de păcurari şi de străjeri ce-mbătrînesc în mers precum centurionii în piatra din Columnă. „Unire-n cuget şi-n simţiri, Unire !“ Călări, în cîntec de baladă, mai trec bătrînii voievozi ţărani prin poarta Albei, în eternitate : Columna nemuririi româneşti. „Unire-n cuget şi-n simţiri, Unire !“ se-aprind cuvintele în suflet de român, cînd peste umeri cerul aşează curcubeu un arc de cerc, cupolă peste ţară rotundă ca o horă şi ca un trunchi de pom. „Unire-n cuget şi-n simţiri, Unire !“ Nicolae Vînătoru A fi decît dragoste A fi decît dragoste pe buza clipei poetice e ca şi cînd codrii ar asurzi mai ales acolo-n văzduh, unde păsările n-au litere în cuvînt decît os peste limbă. Miros de fulger e glasul lui Făt-Frumos cel Bătrîn. Ce anotimp peste prund ca şi cum ecoul se subţiază îr vîrste ! Ce posibilă-i existenţa marilor munţi fără pereche în marea nemărturisită a gloriei.