Ramuri, 1983 (Anul 20, nr. 1-12)

1983-11-15 / nr. 11

■ O MARE OLTEANCA Ursita literară şi traiectoria biografică a Annei Brâncoveanu (devenită, prin măritiş, în 1897, contesa Anne-Elisabeth Mathieu de Noailles) a fost deosebit de capricioasă, atît în Franţa cit şi în România antebelică. De la începutul secolului, şi în tot cursul vieţii, a fost răsfăţată şi copleşită de exagerate, de superlative elogii, fiind asemuită cînd cu „Pasărea albastră de sub stele“ (Maurice Barrés), sau cu „Coada unei comete ro­mantice“ (Abbé Maugnier), cînd cu o „Zeiţă sublimă“ (Marcel Proust), cu „Maica Dom­nului“ (Jean Cocteau), ori cu „Sfînta Tereza de Lisieux“ (Louis Chaigne), apoi cu o „Farnesă“ ori o „Bacantă beată“ (Gustave Lanson), ba chiar cu o vicleană „Panteră cuceritoare“ (Petre Pandrea). Socotită de-a dreptul „genială“ și „cea mai mare poetesă franceză“ pină și de exigentul critic literar Charles du Bos, Anna de Noailles a fost oficial încununată cu Premiul Academiei Franceze (1901), fiind, apoi, prima femeie — „Comandor al Legiunii de Onoare“ (1920) şi, neputînd deveni membră a Academiei Fran­ceze, s-a mulţumit a fi aleasă, în 1922, numai la „Academie royale de langue et littéra­­ture franţaise“ a Belgiei (unde avea să deschidă un drum, fiind urmată de alţi doi români : Martha Bibescu şi Mircea Eliade). In septembrie 1925, la sesiunea Ligii Na­ţiunilor, Anna de Noailles făcea parte din delegaţia oficială franceză, in timp ce vara şi buna ei prietenă, Elena Văcărescu, re­prezenta permanent România şi nesfîrşitele ei probleme culturale, în delegaţia condusă cu strălucire de Nicolae Titulescu. Dar cu­­rînd, în plină tinereţe, contesa va fi ţintu­ită la pat... Volumul L’Honneur de souffrir este rodul pîrguit al unei lungi maladii. Apoi, exact acum 50 de ani, au avut loc fu­neraliile ei — aproape naţionale —, fiind petrecută de aproximativ 10 000 de prieteni, oficiali, admiratori şi curioşi, pînă la cimi­tirul Pere Lachaise, depusă pe veci fiind în cripta dinastiei Bibescu. Insă odată cu ea, şi cărţile sale — 18 la număr — au intrat într-un purgatoriu literar și, mai trist încă, într-o amară uitare. Laurii care odinioară încununau fruntea ilustrei poetese pariziene, a aceleia care era considerată „punctul cel mai sensibil al Universului“ (citat din nou din Maurice Barrés), acei lauri ai izbînzii s-au ofilit şi au căzut mai repede decît s-ar fi aşteptat contemporanii. Admiratorii de altădată — Marcel Proust, Jean Cocteau, Edmond Jaloux, Tristan De­­réme, L. P. Fargue, Paul Souday, Roger Martin du Gard şi cîţi alţii — au dispărut şi ei. Mai vechi sau recente Antologii presti­gioase de poezie (André Gide, Thierry Maul­­nier, Robert Sabatier), dacă n-au lăsat-o pe dinafară, au minimalizat-o pînă aproape de desfiinţare. Anna de Noailles nu pare a mai fi actuală ; lirismul ei pare depăşit, nu mai e pe placul cititorilor din noile generaţii. Personalitatea contesei a rămas însă legată de acea faimoasă „belle Epoque“. Abia în 1976, cu ocazia centenarului, i s-au reeditat două cărţi — poezie şi proză —, i-a fost con­sacrată o monografie (autoare : Edmée de la Rochefoucauld) şi a fost organizată în sălile Bibliotecii Naţionale din Paris o amplă ex­poziţie comemorativă cu manuscrise şi scri­sori, cu portretele sale realizate de Vuillard, Foujita, Van Dongen, Forain, Zuloaga, Ro­din ş.a., fotografii, precum şi cu pastelele şi desenele poetei. S-a emis în cinstea-i şi un un timbru poştal în care apare ca pe un fundal floral „Jungendsta“, mai puţin izbu­tit decît marca poştală spaniolă care re­produce în culori portretul contesei realizat de Ignacio Zuloaga. Academicianul Jacques de Lacretelle constata cu melancolie, cu acel prilej, în Le Figaro, cum „o operă poetică are parte, ca şi o armonie muzicală, de nedrepte defavoruri. Gusturile se schim­bă, ca şi curiozitatea spiritului, şi ursita operei sale apare incertă în faţa genera­ţiilor ce vin...“. Dar credem că la mijloc mai este şi altceva : literatura Annei Brân­coveanu, de o tulburătoare vitalitate, a fost mereu suspectată de un anume parfum exo­tic, de un inefabil iz ce pare a fi tocmai neștiutul filon românesc. Maurice Barrés — cînd, în 1906, îi închina volumul Voyage de Sparte — scria cu tîlc : „Vous étes venue du Danube comme Ronsard...“ — ceea ce prin ricoșeu ne aduce aminte de vorbele jignitoare ale lui Paul Verlaine cu privire la Ronsard : „Pff ! încă unul care a tradus limba franceză in moldo-valahă !“ Dar Barrés, în Caietele lui intime, după ce re­cunoştea maliţios geniul contesei — spu­­nind că „are mai mult geniu decît talent“, sau „geniul cu care este dotată ori, mai bine zis, săgetată“ —, mai vedea în opera ei un germen străin atunci cînd socotea că Anna de Noailles este înzestrată cu „un sentiment al naturii mult mai viu, mai emotiv şi pu­ternic decît îl avem noi, ceilalţi francezi“. Un cuvînt amabil avea să fie rostit şi de Sar Péladan — oaspetele lui Bogdan-Piteşti şi al lui Luchian — în 1898, la Ateneul Ro­mân : — „Nul n’a plus profondement aimé le deux pays de France que cette princesse roumaine“. De altfel, o anumită distanţă a fost marcată şi în „lumea mare“ de o du­cesă de Montebello (făcînd parte din nobi­limea de sorginte bonapartistă) care, adre­­sîndu-se Annei şi sorei sale Elena, le-a luat uşor în zeflemea, zicîndu-le : „Voi franţu­zoaice ?... Cu ce drept ?... Haida-de. Sînteţi nişte ştrengăroaice din Bizanţ“. Credem însă că nu atît de Bizanţ era vorba, cît de România. Proteicul profesor Nicolae Iorga a desluşit pînă şi rădăcinile literare : „De la înaintaşii români ea a avut acea moştenire de poezie care, prin bunica sa, soţia lui Dumitrachi Bibescu, bun gos­podar oltean, îi venea de la neamul, atît de înzestrat literar, al Văcăreştilor. Tot româ­nismul ei vine de acolo“. Membră a Academiei Române din anul 1925 (tot datorită iniţiativei lui N. Iorga : 15 voturi pentru, 3 contra), Anna de Noailles îşi va face mai tîrziu, într-un fel, autobiografia, recunoscîndu-şi obîrşia va­lahă, aceasta în poemul Le souvenir des aîeux. Tradus, mai întîi în 1933, de defunctul Mircea Dem. Rădulescu, apoi, în 1967, de Andrei Radu, noi vom spicui din excelenta tălmăcire în versuri albe a lui Virgil Bulat (1982) ; iniţial, acest poem — Amintirea stră­bunilor — a fost publicat într-un număr sărbătoresc al revistei L’Ilustration, dedicat în 1929 României (ulterior fiind inclus în Derniers vers et poèmes d’enfance, Grasset, 1934). Viaţa — stihula Anna Brâncoveanu — mi-a fost „legată de a obîrşiei taină / ce din­­tr-o margine de ţară spre alta se înclină“. Mai tîrziu, îşi va da seama că : „...O depăr­tată şi visătoare patrie / Firul destinului mi-l torsese pe cumintele-i fus. / / Tata-mi vorbea de bucolice ţărmuri, / De luminoase întinderi de porumb şi de grâu , / Intre brazdele grele de rod aievea vedeam / Un ţărm vesel la chip, dar cu inima tînjitoare...“. Ascultînd odată un taraf de lăutari şi cîn­­turile lui Fănică Luca şi ale naiului său, care întocmai ca „Pan cânta“, Anna de Noailles va simţi cum „Viaţa-mi pentru ve­cie preschimbată / De cîntecul frenetic şi hoinar depinde“. Amintirea străbunilor este, desigur, o replică dată după aproape două decenii lui Octavian Goga. Acesta, în 1912, o admonesta într-o Scrisoare de 36 de ver­suri : „Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noas­tră / Nu ştii nimic, nimica nu te doare ; / Nici Dunărea nu-ţi plînge la fereastră, / Nici munţii mei nu pot să te înfioare... / / / Nu ne-nţelegi nici visul, nici cuvîntul, / Nici cîntecul tu nu ni-l poţi cunoaşte...“ Şi „poetul pătimirii“ o mai mustra pate­tic : „...trecutul ne înfăşoară / Oricît de mult l-am surghiuni din minte... / Străbu­­nii’n noi în veci nu vor să moară / Şi noi minţim, dar sîngele nu minte !“. Apoi, în ultimele strofe, o avertiza dimpreună cu moşii şi strămoşii : „Cîţi logofeţi şi vornici nu se schimbă / în noaptea ta cu visuri zbuciumate... / — Cu noi în drum doar, pu­rurea se plimbă / Un ţintirim de suflete uitate... / / Cînd vei simţi o jale vag’ ade­se / Şi-n liniştea amurgului de toamnă / Te vor fura îndemnuri ne’nțelese, / Nu te mi­ra : Sunt Brâncovenii, doamnă !“. Dojana lui Goga (stîrnită de capriciul de o clipă al Annei de Noailles) a avut repercusiuni prelungite pînă în anul 1925. Avusese o copilărie privilegiată în „caste­lul“ Bassaraba — cu stindard brâncovenesc pe turnul cu creneluri — vilă situată la Amphion, pe malul lacului Leman, unde, printre lebedele albe, se plimba un vaporaş botezat, nostalgic, La Romania. In interior, portretele străbunilor dunăreni împodobeau pereţii. In ciuda acestor repere paterne, in­fluenţa mamei, grecoaica Ralu, născută Musurus Paşa, a fost covârşitoare şi s-a exercitat cu atît mai mult cu cît tatăl, Gri­­gore Brâncoveanu, părăsise această lume pe cînd copila avea nouă ani. El a vrut să fie îngropat în patrie. Astfel că în primăvara anului 1885 Anna venea la Bucureşti să asiste la „protocolul durerii“, obositorul ce­remonial ortodox slujit de numeroşi preoţi şi arhierei, însoţit de corul cu rezonanţe bi­zantine, liturghie care a avut loc la ctitoria brâncovenească de la biserica „Doamna Ba­­lasha“ de pe cheiul Dîmboviţei „La j’ai vu des palais, des eglises, des tombes / Tout ce dont mon esprit ignorant était né“. In timpul războiului mondial, simţămîntul de indiferenţă faţă de ţara tatălui şi a fra­telui ei — Constantin Brâncoveanu — se va schimba sub înrîurirea Elenei Văcărescu şi a mamei sale Eufrosina, născută Fălcoianu. In Memoriile ei, Elena Văcărescu istoriseşte cum, atunci cînd România sîngera cotropită de nemţi, Anna de Noailles venea zi de zi să-şi consoleze verişoara care se afla într-o stare totală de deprimare. O scrisoare pre­ţioasă, cvasi-necunoscută, pe care Elena Vă­cărescu a avut bunăvoinţa să mi-o adreseze în primăvara anului 1940, la 16 martie, lu­minează într-o mai bună măsură nu numai treptele metamorfozei Annei Brâncoveanu, dar vine şi în sprijinul argumentelor invo­cate de N. Iorga întru apărarea ei. Iată mai întîi unele împrejurări din ambianţa fami­lială rememorate de descendenta poeţilor Văcăreşti : „Nu e nici o îndoială asupra pro­porţiei de sînge românesc ce curge în vinele admirabilei Anna de Noailles. Tatăl ei, un Bibescu adoptat de un Brâncoveanu, ţinea mult la patria sa ; şi-a crescut însă copiii departe de România. Cred că Anna n-a pe­trecut decît foarte puţine zile în ţară. In casa lor din avenue Hoche, unde Brâncovenii primeau elita pariziană, ca şi pe cea din lumea întreagă, Anna vedea destui greci şi prea puţini români. In convorbirile ei cu mine — poate ca să-mi facă plăcere — îmi cerea mereu să-i vorbesc despre ţara noastră. Izbutisem să-i deştept interesul faţă de România, lucru de care sînt mîndră... îmi amintesc şi acum, şi nu fără înduio­şare, anume zi de decembrie ; era în 1917, vreme pe cînd ni se strîngea inima de ne­linişte. Găsisem pe Anna, în salonul nostru din rue Washington, stînd, sub lumina ro­­şietică a lămpii, la picioarele bătrînei şi ad­mirabilei mele mame , asculta istoriile din vechile cronice ale Ţării Româneşti şi Mol­dovei, povestite cu atîta miez şi haz de ve­nerabila doamnă. Nu-mi poate ieşi din minte această scenă... Ca să pună capăt oricărei polemici, Anna a publicat într-un număr din L’Illustration un poem dedicat României. A avut bunăta­tea să mi-l închine mie. Mare mi-a fost bucuria : mi se părea că am cucerit pentru ţara noastră o cunună de aur... Ceea ce Anna preţuia mai mult în mine — şi o spunea mereu — era patriotismul meu. «‘E coloana ta vertebrală, Eleno , ca şi ac­centul ce ai ţinut să păstrezi. Cînd vorbeşti, mă simt şi eu că sînt de acolo : accentul tău mă face să văd înaintea ochilor cîmpiile în­tinse, munţii trandafirii şi argintii — într-un cuvînt, Ţara noastră, Eleno !...»“. Un scurt interviu acordat lui B. Brăniş­­teanu spulberă, credem, definitiv îndoiala care a planat ani de zile asupra celuilalt nefericit interviu din 1912. Timp de o oră, gazetarul de la Adevărul a stat de vorbă cu Anna de Noailles, care s-a plîns că „a fost judecată greşit. Am vrut să subliniez mai mult sursa me­a intelectuală. Eu sînt, de fapt, după tată, româncă. Dar tata a mu­rit cînd nu aveam decît nouă ani. Şi a rămas să fiu crescută de o mamă grecoaică în toate fibrele sufletului ei, care m-a crescut în consideraţia şi dragostea pentru marele aport ce a adus omenirii (sic !) Elada an­tică. Dar această educaţie nu a depărtat su­fletul meu de la alte naţiuni şi culturi. Şi ar fi fost nenatural ca să nu am cel mai mare respect şi o adîncă simpatie, tocmai pentru poporul de care sînt legată prin tatăl meu. Am fost de aceea dureros impresionată cînd am auzit ce înţeles s-a dat afirmaţiunei mele şi cînd am băgat de seamă că sunt unii care pun exces de zel în a mă dimi­nua, prezentîndu-mă ca pe o îngâmfată şi ca pe o fiinţă puţin inteligentă“. Cu drept cuvînt, justiţiarul Petre Pandrea a revendi­cat-o pentru România , pledând pentru in­culpată de la bara istoriei literare. El a îmbrăţişat cu ardoare cauza acestei domniţe fără de ţară şi, în plus, a susţinut că orice s-ar fi întîmplat şi orice ar fi făcut Anna Brâncoveanu, ea „rămâne tot olteancă“ şi — mai mult — că poseda acea „fizionomie tipică a craiovencei“, avînd şi „cobiliţa in­tereselor ei complicate pe umărul gingaş... şi Pasărea Măiastră a poeziei în suflet...“ Apoi, inevitabil ambalat, marele jurist şi sociolog conchidea în mod insolit spunând că „de altminteri semăna la chip, la gesturi şi în artă cu celălalt oltean parizianizat, cu ţă­ranul Brâncuşi, cum seamănă fratele cu sora...“ De altfel, amândoi erau născuţi în acelaşi an, 1876, iar rădăcina adîncă a numelui lor este identică, aşa cum adeveresc primele cinci litere. Ca şi avocatul lor, ei au fost, oricum, doi straşnici, adevăraţi olteni. Barbu Brezianu Anna Brâncoveanu (1876 — 1933) Anna Brâncoveanu, contesă de Noailles, în chip de marcă poștală (echivalentul francez) Timbru spaniol cu portretul Annei Brânco­veanu realizat de Ignacio Zuloaga 53471 Tiparul : întreprinderea Poligrafica „Oltenia" 0 Redacţia şi administraţia: IIQ Meigwi Craiova, str. Săvineşti, nr. 3 bis, n­ailluii , telefon 14414—17385 Colectivul de redacţie Romulus Diaconescu (redactor şef adjunct), Stefan Tunsoiu, Constantin Dumitrache, George Niţa, Laurenţiu Paveliu. Cititorii din străinătate se pot abona prin ILEXIM — Departamentul Export- Import Presă, Calea Griviţei 64—66. P.O.B. 136—137, Bucureşti, România.

Next