Ramuri, 1984 (Anul 21, nr. 1-12)

1984-01-15 / nr. 1

■­L Accente ■ Su­b egida Uniunii Scriitorilor din R.S.R., Asociaţia scriitorilor din Cra­iova a organizat un festival literar-ar­­tistic dedicat aniversării a 125 de ani de la formarea statului naţional român prin unirea Moldovei cu Mun­tenia. După cuvîntul introductiv rostit de Ion Hobana, secretarul Uniunii Scriitorilor, Marin Sorescu, secretarul Asociaţiei scriitorilor din Craiova, a subliniat semnificaţiile măreţului act de la 24 ianuarie şi ecourile lui în contemporaneitate. în continuare, şi-au dat concursul : Marin Sorescu, Ilie Purcaru, Ilarie Hinoveanu, Sina Dăn­­ciulescu, Romulus Cojocaru­, George Ţărnea, Claudiu Moldovan, Gabriel Chifu, Patrel Berceanu, Mihai Bu­­tescu, Dan Lupescu, Florea Miu, Mi­­haela Andreescu, Cornel Sorescu, Ioana Dinulescu, Constantin Barbu, George Popescu, Nicolae Petre ,Vrân­­ceanu. De asemenea, actorii Mirela Cioabă, Ion Colan, Valentin Mihali, de la Teatrul Naţional din Craiova, au susţinut un frumos recital de versuri patriotice. Partea muzicală a mani­festării a fost asigurată de Corul Filarmonicii „Oltenia“, dirijat de Ale­xandru Racu, precum şi de soliştii Teatrului liric, Marilena Marinescu Mareş şi Marius Chiorean. BB Premiile Asociaţiei scriitorilor din Craiova pe anul 1983. Juriul alcă­tuit din Ilarie Hinoveanu (preşedinte), Marin Sorescu, Eugen Negriei, Romu­lus Cojocaru, Mihai Duţescu a acordat următoarele premii : „Zilele una cu alta“ de Sina Dănciulescu, „Structuri erotice“ de George Sorescu (critică). ■ Un substanţial interviu, mustind de idei, acordă Eugen Simion lui Vir­gil Sorin în revista „Flacăra“ din 6 ia­nuarie a.c., din care spicuim : „E. Lo­­vinescu, scepticul mîntuit m-a făcut ceea ce sînt. E cartea care m-a for­mat. Cu adevărat pot spune că, scri­­ind-o, m-am descoperit pe mine în măsura în care am descoperit un mare model spiritual. Au urmat, apoi, cele­lalte scrieri. Altă vîrstă a spiritului, alte teme, alt stil probabil. Intîlnirea cu Marin Preda a fost, iarăşi, foarte importantă pentru mine. Nu numai din punct de vedere moral. Urmărea cu atenţie fenomenul critic. De altfel a şi mărturisit odată, într-un articol, că în afară de prozator, i-ar fi plăcut să fie critic literar. Cerea unui critic să fie drept şi elocvent. Cu alte vorbe , să aibă gust şi să aibă carac­ter. Nu uita nici condiţia de scriitor (creator) a criticului. A scrie bine era şi pentru el o condiţie liminară“.­­ Din revista Argeş nr. 12/1983 semnalăm o foarte frumoasă tabletă (inedită) semnată de Nichita Stănescu, intitulată „Căci dacă ar fi vreodată să mor...“ Scrisă în stilul inimitabil al poetului, tableta are un iz testa­mentar : „Căci dacă ar fi vreodată să mor pe neaşteptate şi despovărat brusc de viaţă, am adresat prietenilor mei şi cititorilor mei, de care mă rog şi acuma prin cuvîntul scris, să-mi fie ridicată fosta făptură şi arsă pe şoseaua naţională dintre Bucureşti şi Argeş, pe cimp, între crengi, şi risi­pită cenuşa pe pămînt, şi să tragă brazdă cu plugul peste acel pămînt îngrăşat şi cu dragostea mea de el, de către mine“. ES Piese reprezentative din pinaco­teca Aman. La Muzeul de artă din Craiova a fost organizată o intere­santă expoziţie de pictură românească şi universală cuprinzînd totodată piese de artă decorativă. Publicul poate admira lucrări aflate în urmă cu 50 de ani în pinacotecă, semnate de Theodor Aman, Nicolae Grigo­­rescu, Petraşcu, Dărăscu, Horaţiu Di­­mitriu, Jan Roth, Frederik Demun­­cheron, Dieter Neeffs ş.a. V —­_________________/ ■ SEMNALIZĂRI Şerban Cioculescu­ învăţăcelul : — Am păţit o mare ruşine, magistre, deunăzi... Eudoxiu : — Numai una ? învăţăcelul : — Inchipuiţi-vă : am citit din scoarţă-n scoarţă antologia alcătuită de Eugen B. Marian în Colecţia Cogito... Eudoxiu : — Cu titlul Trei secole de pa­radox şi­învăţăcelul : — Şi nici acum nu sînt bine lămurit asupra noţiunii de paradox ! Sînt tare prost, nu-i aşa ? Eudoxiu : — Nu-i chiar aşa. Marian n-a făcut o strictă selecţie de paradoxuri, ci una mult mai largă, de aforisme, în care cele dintîi abia des la iveală, din cînd în cînd, ca naufragiaţii din Eneida, „rari nantes“. Sînt convins că ştii prea bine ce este un paradox. Nu-i aşa ? învăţăcelul : — Credeam că este un afo­rism în care autorul ia o poziţie în răspăr cu părerea generală, cu opinia comună. Eudoxiu : — Perfect ! Vrei să-mi dai un exemplu ? învățăcelul : — Vi-1 dau pe cel mai cu­noscut : Cuvîntul ne-a fost dat ca să ne ascundem gîndul. Eudoxiu : — Intr-adevăr ! Părerea gene­rală glăsuieşte : Cuvîntul ne-a fost dat ca să ne spunem gîndul. Ideii de comunicare i s-a substituit antonimul rezervei, al ţi­nerii în gardă. învăţăcelul : — Ce ziceţi de faptul că se­lecţia începe cu La Rochefoucauld ? Eudoxiu : — Antologatorul, aşa cum îl numeşte prefaţatorul, Silvian Iosifescu, pe Eugen B. Marian, a păşit cu dreptul. In­tr-adevăr, Francois, ducele de La Rochefou­cauld, unul dintre fruntaşii Frondei, a fost, şi în calitate de gînditor, un „frondeur“, făcînd să pivoteze pînă şi virtuţile ome­neşti pe egoismul — el spune amorul pro­priu — nostru, al tuturor, învăţăcelul : — Credeţi c-a avut drep­tate ? Eudoxiu : — Pui greşit întrebarea. In­­treabă-mă : Avea talent ? Şi-ţi răspund : Un foarte mare talent. Cu alte cuvinte, scriitorul îl promovează pe cugetător , for­mulează concis, cu o logică inflexibilă şi ne smulge admiraţia. De mirare, frecven­tase cercul „Preţioaselor“, dar nu se mo­lipsise. Maximele lui rămîn un model al genului clasic, învăţăcelul . — Am reţinut una singură : „Toţi avem destulă tărie sufletească pentru a îndura nenorocirile altora“. Eudoxiu : — Ai intuit şi geneza acestor maxime ? Este poate constatarea banală, vorba aceea, la mintea cocoşului : „Nu toţi avem destulă tărie pentru a îndura neno­rocirile noastre“. Cam aceasta a fost me­toda paradoxalului nostru duce, al cărui prea radical pesimism a fost, zice-se, tem­perat de buna lui prietenă, Doamna de La Fayette, autoarea romanului „La Princesse de Cleves“. Păcat ! Eu unul l-aş fi prefe­rat nemitocosit... învăţăcelul . — Dintre cugetătorii români, selecţia s-a oprit numai la doi : Nicolae Iorga şi Lucian Blaga. Ce ziceţi ? Eudoxiu : — Ce să zic ? Ambii sînt inte­resanţi, fiecare în felul său. L-ai uitat însă pe Vlahuţă, căruia i se dă greşit data naş­terii 1855, în loc de 1858. Vine însă, crono­­logiceşte, la rînd, între Axei Munthe, născut în 1857, şi Conan Doyle, în 1859. Vlahuţă n-avea însă „fason“ de gînditor paradoxal, poate cu o singură excepţie, cînd spune : „Fapta bună se prinde oriunde a­semeni. Adesea, buruiana ingratitudinii nu face decit să-i îngraşe locul“, învăţăcelul . — M-a mirat spaţiul excep­ţional, acordat lui Jules Renard : 25 de pa­gini şi 105 aforisme. Nu credeţi că-i prea mult ? Eudoxiu : — De ce mă ispiteşti ? Şi mie îmi place grozav autorul Jurnalului, din care au fost luate cea mai mare parte din butadele, observaţiile şi paradoxurile lui. Dintre acestea din urmă, bate la ochi cel de mai jos : „O prejudecată este un adevăr afirmat prea devreme“. Altfel zis, dacă prejudecata ar fi fost afir­mată­ în zilele noastre, trecea drept ade­văr. Intr-un loc, Renard spune : „Mă surme­nez de lene“. Ai înţeles , nu de prea multă muncă. La Iorga, marele muncitor, citim dimpotrivă : „Mi-ar fi lene să fiu leneş“. Găsim însă şi la el, sub o altă formă, pa­radoxul-timp pe care mi l-ai spus : „Oame­nii s-au înţeles a vorbi tot aşa ca să as­cundă cît de deosebit gîndesc“. Factura gîndirii lui Iorga era aceea a unui mora­list şi a unui educator. Ii plăcea să ne în­veţe, şi după ce cobora de pe catedră : „Fereşte-te deopotrivă de prietenia duşma­nului şi de duşmănia prietenului“. Mă în­treb : în cine să te mai încrezi ? învăţă celul : — Cine sunt, după dv., cei mai buni autori de paradoxuri ? Eudoxiu : — Anglosaxonii, sau cis, englezii şi americanii. In fruntea lor, nefericitul Oscar Wilde. Paradoxurile lui sunt adevărate bravade. Iată reabilitarea celor superficiali sau socotiţi ca atare, oa­meni de spirit : „Numai oamenii superfi­ciali nu judecă după aparenţe“. Sau diso­cierea între preţ şi valoare : „Un cinic ? Omul care cunoaşte preţul fiecărui lucru şi valoarea niciunuia“. Este posibilă o iu­bire statornică? Iată răspunsul, care peda­lează, ca la La Rochefoucauld, pe amorul propriu : „A te iubi pe tine însuţi înseamnă începutul unei iubiri de o viaţă întreagă“, învăţă celul : — Dintre umoriştii americani, mi-era total necunoscut Bierce, care ar fi scris, printre altele, Dicţionarul Diavolului. L-aţi citit ? Eudoxiu : — Nu, nici eu nu auzisem pînă acum de el. Mi-a plăcut însă, avea un spi­rit îndrăcit. Mi se pare însă curioasă defi­niţia cuvîntului „Cleptoman : Un hoţ bo­gat“. Cleptomani şi mai ales cleptomane sunt bogătaşii şi bogătaşele care fură din magazine, ceea ce nu le-ar veni peste mină să plătească. Sau a vrut Bierce să deru­teze ? Mai ştii ? Mi-a plăcut mai ales defi­niţia Filosofiei : „Un drum cu multe tra­see, ducînd de la nicăieri către nimic“. Dar ce-i cu tine ? Răsfoieşti cartea şi păleşti ? Nu cumva ţi-au căzut paradoxurile greu la stomac ? învăţă celul : — Nu, magistre. Alta-i cau­za. Ambii am uitat că figurează în antolo­gie, dintre români, Eminescu şi Caragiale. Eudoxiu : — Aşa e, bată-ne norocul să ne bată ! Se putea să-i uităm pînă la urmă ? Uite, veşnic îndrăgostit, Eminescu se dă pe faţă cu acest aforism : „A iubi nu-i nimica, a nu putea iubi e grozav“. Grozav, adică groaznic, îngrozitor, învăţăcelul : — Nu vi se pare un para­dox reuşit, următorul ? „Am înţeles că un om poate avea totul, neavînd nimic, şi ni­mic, avînd totul“. Eudoxiu : — Ai dreptate. Şi Eminescu avea dreptate. Nici eu nu sunt de altă pă­rere. Da, cele două extreme se ating. Am putea glosa ceasuri întregi pe această temă, numai dacă n-am fi de acord. Trecem, aşa­dar, mai departe. Ce ţi-a mai plăcut din Eminescu ? învăţă celul . — O reflecţie de mizantrop : „Proştii se-nsoară totdeauna, nebunii citea odată, înţeleptul nieicînd“. Era şi el cit pe aci să intre într-una din primele două ca­tegorii. A rămas, însă, înţelept. Eudoxiu: — Ultima lui „cugetare“ selec­tată e a unui poet : „SOMN : Somnul e surîsul morţii“. într-una din poeziile lui, somnul, dacă-ţi aminteşti, este vameşul vieţii, învăţăcelul : — Cum de nu : „Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă / Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi fee vamă“. Cu alte cuvinte, poetul suferea de insomnie. Nu-i aşa ? Eudoxiu : — Probabil, îşi procura insom­nii, scriind noaptea şi pierzând astfel no­ţiunea timpului. Ce zici de „cugetările“ lui Caragiale ? învăţă celul. — Nu zic bine. „Antologato­rul“ le-a căutat în teoriile­ lui de artă, că­rora le lipseşte „poanta“. Dacă ar fi­ con­sultat ediţiile postume de „Opere“, ar fi găsit altele, mai spirituale. Eudoxiu : — Ai dreptate. Putea fi con­sultată şi colecţia „Moftului român“. Ar fi găsit, de pildă, „Un aforism . Pentru cît de mică operă de artă trebuie un talent mă­ricel“. Paradoxul rezidă între cele două dimensiuni, nebănuite de către unanimita­tea improvizatorilor, a căror metodă con­fortabilă este fasoleala. Poanta îmi stârneşte o întrebare de ordin filologic şi gramatical : măricel e un diminutiv sau un augmenta­tiv ? învăţă celul . — Şi una şi alta. Eudoxiu : — Poate să ai dreptate : în apa­renţă, diminutiv, în realitate, augmentativ. Ce este paradoxul ? Anonim, prima jumătate a sec. al XIX-lea : Portretul Elenei Lăceanu RAMURI nr. 1 (235) 9 15 ianuarie 1984 , pagina 8

Next