Ramuri, 1984 (Anul 21, nr. 1-12)
1984-01-15 / nr. 1
■L Accente ■ Sub egida Uniunii Scriitorilor din R.S.R., Asociaţia scriitorilor din Craiova a organizat un festival literar-artistic dedicat aniversării a 125 de ani de la formarea statului naţional român prin unirea Moldovei cu Muntenia. După cuvîntul introductiv rostit de Ion Hobana, secretarul Uniunii Scriitorilor, Marin Sorescu, secretarul Asociaţiei scriitorilor din Craiova, a subliniat semnificaţiile măreţului act de la 24 ianuarie şi ecourile lui în contemporaneitate. în continuare, şi-au dat concursul : Marin Sorescu, Ilie Purcaru, Ilarie Hinoveanu, Sina Dănciulescu, Romulus Cojocaru, George Ţărnea, Claudiu Moldovan, Gabriel Chifu, Patrel Berceanu, Mihai Butescu, Dan Lupescu, Florea Miu, Mihaela Andreescu, Cornel Sorescu, Ioana Dinulescu, Constantin Barbu, George Popescu, Nicolae Petre ,Vrânceanu. De asemenea, actorii Mirela Cioabă, Ion Colan, Valentin Mihali, de la Teatrul Naţional din Craiova, au susţinut un frumos recital de versuri patriotice. Partea muzicală a manifestării a fost asigurată de Corul Filarmonicii „Oltenia“, dirijat de Alexandru Racu, precum şi de soliştii Teatrului liric, Marilena Marinescu Mareş şi Marius Chiorean. BB Premiile Asociaţiei scriitorilor din Craiova pe anul 1983. Juriul alcătuit din Ilarie Hinoveanu (preşedinte), Marin Sorescu, Eugen Negriei, Romulus Cojocaru, Mihai Duţescu a acordat următoarele premii : „Zilele una cu alta“ de Sina Dănciulescu, „Structuri erotice“ de George Sorescu (critică). ■ Un substanţial interviu, mustind de idei, acordă Eugen Simion lui Virgil Sorin în revista „Flacăra“ din 6 ianuarie a.c., din care spicuim : „E. Lovinescu, scepticul mîntuit m-a făcut ceea ce sînt. E cartea care m-a format. Cu adevărat pot spune că, scriind-o, m-am descoperit pe mine în măsura în care am descoperit un mare model spiritual. Au urmat, apoi, celelalte scrieri. Altă vîrstă a spiritului, alte teme, alt stil probabil. Intîlnirea cu Marin Preda a fost, iarăşi, foarte importantă pentru mine. Nu numai din punct de vedere moral. Urmărea cu atenţie fenomenul critic. De altfel a şi mărturisit odată, într-un articol, că în afară de prozator, i-ar fi plăcut să fie critic literar. Cerea unui critic să fie drept şi elocvent. Cu alte vorbe , să aibă gust şi să aibă caracter. Nu uita nici condiţia de scriitor (creator) a criticului. A scrie bine era şi pentru el o condiţie liminară“. Din revista Argeş nr. 12/1983 semnalăm o foarte frumoasă tabletă (inedită) semnată de Nichita Stănescu, intitulată „Căci dacă ar fi vreodată să mor...“ Scrisă în stilul inimitabil al poetului, tableta are un iz testamentar : „Căci dacă ar fi vreodată să mor pe neaşteptate şi despovărat brusc de viaţă, am adresat prietenilor mei şi cititorilor mei, de care mă rog şi acuma prin cuvîntul scris, să-mi fie ridicată fosta făptură şi arsă pe şoseaua naţională dintre Bucureşti şi Argeş, pe cimp, între crengi, şi risipită cenuşa pe pămînt, şi să tragă brazdă cu plugul peste acel pămînt îngrăşat şi cu dragostea mea de el, de către mine“. ES Piese reprezentative din pinacoteca Aman. La Muzeul de artă din Craiova a fost organizată o interesantă expoziţie de pictură românească şi universală cuprinzînd totodată piese de artă decorativă. Publicul poate admira lucrări aflate în urmă cu 50 de ani în pinacotecă, semnate de Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Petraşcu, Dărăscu, Horaţiu Dimitriu, Jan Roth, Frederik Demuncheron, Dieter Neeffs ş.a. V —_________________/ ■ SEMNALIZĂRI Şerban Cioculescu învăţăcelul : — Am păţit o mare ruşine, magistre, deunăzi... Eudoxiu : — Numai una ? învăţăcelul : — Inchipuiţi-vă : am citit din scoarţă-n scoarţă antologia alcătuită de Eugen B. Marian în Colecţia Cogito... Eudoxiu : — Cu titlul Trei secole de paradox şiînvăţăcelul : — Şi nici acum nu sînt bine lămurit asupra noţiunii de paradox ! Sînt tare prost, nu-i aşa ? Eudoxiu : — Nu-i chiar aşa. Marian n-a făcut o strictă selecţie de paradoxuri, ci una mult mai largă, de aforisme, în care cele dintîi abia des la iveală, din cînd în cînd, ca naufragiaţii din Eneida, „rari nantes“. Sînt convins că ştii prea bine ce este un paradox. Nu-i aşa ? învăţăcelul : — Credeam că este un aforism în care autorul ia o poziţie în răspăr cu părerea generală, cu opinia comună. Eudoxiu : — Perfect ! Vrei să-mi dai un exemplu ? învățăcelul : — Vi-1 dau pe cel mai cunoscut : Cuvîntul ne-a fost dat ca să ne ascundem gîndul. Eudoxiu : — Intr-adevăr ! Părerea generală glăsuieşte : Cuvîntul ne-a fost dat ca să ne spunem gîndul. Ideii de comunicare i s-a substituit antonimul rezervei, al ţinerii în gardă. învăţăcelul : — Ce ziceţi de faptul că selecţia începe cu La Rochefoucauld ? Eudoxiu : — Antologatorul, aşa cum îl numeşte prefaţatorul, Silvian Iosifescu, pe Eugen B. Marian, a păşit cu dreptul. Intr-adevăr, Francois, ducele de La Rochefoucauld, unul dintre fruntaşii Frondei, a fost, şi în calitate de gînditor, un „frondeur“, făcînd să pivoteze pînă şi virtuţile omeneşti pe egoismul — el spune amorul propriu — nostru, al tuturor, învăţăcelul : — Credeţi c-a avut dreptate ? Eudoxiu : — Pui greşit întrebarea. Intreabă-mă : Avea talent ? Şi-ţi răspund : Un foarte mare talent. Cu alte cuvinte, scriitorul îl promovează pe cugetător , formulează concis, cu o logică inflexibilă şi ne smulge admiraţia. De mirare, frecventase cercul „Preţioaselor“, dar nu se molipsise. Maximele lui rămîn un model al genului clasic, învăţăcelul . — Am reţinut una singură : „Toţi avem destulă tărie sufletească pentru a îndura nenorocirile altora“. Eudoxiu : — Ai intuit şi geneza acestor maxime ? Este poate constatarea banală, vorba aceea, la mintea cocoşului : „Nu toţi avem destulă tărie pentru a îndura nenorocirile noastre“. Cam aceasta a fost metoda paradoxalului nostru duce, al cărui prea radical pesimism a fost, zice-se, temperat de buna lui prietenă, Doamna de La Fayette, autoarea romanului „La Princesse de Cleves“. Păcat ! Eu unul l-aş fi preferat nemitocosit... învăţăcelul . — Dintre cugetătorii români, selecţia s-a oprit numai la doi : Nicolae Iorga şi Lucian Blaga. Ce ziceţi ? Eudoxiu : — Ce să zic ? Ambii sînt interesanţi, fiecare în felul său. L-ai uitat însă pe Vlahuţă, căruia i se dă greşit data naşterii 1855, în loc de 1858. Vine însă, cronologiceşte, la rînd, între Axei Munthe, născut în 1857, şi Conan Doyle, în 1859. Vlahuţă n-avea însă „fason“ de gînditor paradoxal, poate cu o singură excepţie, cînd spune : „Fapta bună se prinde oriunde asemeni. Adesea, buruiana ingratitudinii nu face decit să-i îngraşe locul“, învăţăcelul . — M-a mirat spaţiul excepţional, acordat lui Jules Renard : 25 de pagini şi 105 aforisme. Nu credeţi că-i prea mult ? Eudoxiu : — De ce mă ispiteşti ? Şi mie îmi place grozav autorul Jurnalului, din care au fost luate cea mai mare parte din butadele, observaţiile şi paradoxurile lui. Dintre acestea din urmă, bate la ochi cel de mai jos : „O prejudecată este un adevăr afirmat prea devreme“. Altfel zis, dacă prejudecata ar fi fost afirmată în zilele noastre, trecea drept adevăr. Intr-un loc, Renard spune : „Mă surmenez de lene“. Ai înţeles , nu de prea multă muncă. La Iorga, marele muncitor, citim dimpotrivă : „Mi-ar fi lene să fiu leneş“. Găsim însă şi la el, sub o altă formă, paradoxul-timp pe care mi l-ai spus : „Oamenii s-au înţeles a vorbi tot aşa ca să ascundă cît de deosebit gîndesc“. Factura gîndirii lui Iorga era aceea a unui moralist şi a unui educator. Ii plăcea să ne înveţe, şi după ce cobora de pe catedră : „Fereşte-te deopotrivă de prietenia duşmanului şi de duşmănia prietenului“. Mă întreb : în cine să te mai încrezi ? învăţă celul : — Cine sunt, după dv., cei mai buni autori de paradoxuri ? Eudoxiu : — Anglosaxonii, sau cis, englezii şi americanii. In fruntea lor, nefericitul Oscar Wilde. Paradoxurile lui sunt adevărate bravade. Iată reabilitarea celor superficiali sau socotiţi ca atare, oameni de spirit : „Numai oamenii superficiali nu judecă după aparenţe“. Sau disocierea între preţ şi valoare : „Un cinic ? Omul care cunoaşte preţul fiecărui lucru şi valoarea niciunuia“. Este posibilă o iubire statornică? Iată răspunsul, care pedalează, ca la La Rochefoucauld, pe amorul propriu : „A te iubi pe tine însuţi înseamnă începutul unei iubiri de o viaţă întreagă“, învăţă celul : — Dintre umoriştii americani, mi-era total necunoscut Bierce, care ar fi scris, printre altele, Dicţionarul Diavolului. L-aţi citit ? Eudoxiu : — Nu, nici eu nu auzisem pînă acum de el. Mi-a plăcut însă, avea un spirit îndrăcit. Mi se pare însă curioasă definiţia cuvîntului „Cleptoman : Un hoţ bogat“. Cleptomani şi mai ales cleptomane sunt bogătaşii şi bogătaşele care fură din magazine, ceea ce nu le-ar veni peste mină să plătească. Sau a vrut Bierce să deruteze ? Mai ştii ? Mi-a plăcut mai ales definiţia Filosofiei : „Un drum cu multe trasee, ducînd de la nicăieri către nimic“. Dar ce-i cu tine ? Răsfoieşti cartea şi păleşti ? Nu cumva ţi-au căzut paradoxurile greu la stomac ? învăţă celul : — Nu, magistre. Alta-i cauza. Ambii am uitat că figurează în antologie, dintre români, Eminescu şi Caragiale. Eudoxiu : — Aşa e, bată-ne norocul să ne bată ! Se putea să-i uităm pînă la urmă ? Uite, veşnic îndrăgostit, Eminescu se dă pe faţă cu acest aforism : „A iubi nu-i nimica, a nu putea iubi e grozav“. Grozav, adică groaznic, îngrozitor, învăţăcelul : — Nu vi se pare un paradox reuşit, următorul ? „Am înţeles că un om poate avea totul, neavînd nimic, şi nimic, avînd totul“. Eudoxiu : — Ai dreptate. Şi Eminescu avea dreptate. Nici eu nu sunt de altă părere. Da, cele două extreme se ating. Am putea glosa ceasuri întregi pe această temă, numai dacă n-am fi de acord. Trecem, aşadar, mai departe. Ce ţi-a mai plăcut din Eminescu ? învăţă celul . — O reflecţie de mizantrop : „Proştii se-nsoară totdeauna, nebunii citea odată, înţeleptul nieicînd“. Era şi el cit pe aci să intre într-una din primele două categorii. A rămas, însă, înţelept. Eudoxiu: — Ultima lui „cugetare“ selectată e a unui poet : „SOMN : Somnul e surîsul morţii“. într-una din poeziile lui, somnul, dacă-ţi aminteşti, este vameşul vieţii, învăţăcelul : — Cum de nu : „Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă / Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi fee vamă“. Cu alte cuvinte, poetul suferea de insomnie. Nu-i aşa ? Eudoxiu : — Probabil, îşi procura insomnii, scriind noaptea şi pierzând astfel noţiunea timpului. Ce zici de „cugetările“ lui Caragiale ? învăţă celul. — Nu zic bine. „Antologatorul“ le-a căutat în teoriile lui de artă, cărora le lipseşte „poanta“. Dacă ar fi consultat ediţiile postume de „Opere“, ar fi găsit altele, mai spirituale. Eudoxiu : — Ai dreptate. Putea fi consultată şi colecţia „Moftului român“. Ar fi găsit, de pildă, „Un aforism . Pentru cît de mică operă de artă trebuie un talent măricel“. Paradoxul rezidă între cele două dimensiuni, nebănuite de către unanimitatea improvizatorilor, a căror metodă confortabilă este fasoleala. Poanta îmi stârneşte o întrebare de ordin filologic şi gramatical : măricel e un diminutiv sau un augmentativ ? învăţă celul . — Şi una şi alta. Eudoxiu : — Poate să ai dreptate : în aparenţă, diminutiv, în realitate, augmentativ. Ce este paradoxul ? Anonim, prima jumătate a sec. al XIX-lea : Portretul Elenei Lăceanu RAMURI nr. 1 (235) 9 15 ianuarie 1984 , pagina 8