Realitatea Ilustrata, 1939 (Anul 13, nr. 624-649)
1939-04-04 / nr. 637
Era prin 1900. . In Franţa, tocmai făcea vâlvă „Teatrul liber", creat de celebrul Andre Antoine, care avusese originalitatea să-şi aleagă protagoniştii nu dintre absolvenţii de frunte ai Conservatoarelor, ci să-i dibuiască în masa anonimă şi nedesţelenită a poporului. Caragiale, probabil sugestionat de metoda nouă a lui Antoine, căuta şi el diamantul pe meleaguri nebătătorite. CLUBUL „SOTIR" Pe acea vreme, mai exista în Bucureşti „Clubul Sotir". Acolo spera să-l găsească. In realitate, era vorba de „Clubul muncitorilor”, organizaţie patronată de partidul social-democrat, de sub şefia lui Ion Nădejde. Sotir era numele unui negustor grec, proprietarul vechiului imobil, ce se mai vede şi azi în Piaţa Amzei. Numai în mod întâmplător, clubul îşi avea sediul în clădirea grecului, care era cu totul străin în mişcare. Totuşi, iată că acum numele lui este mai des pomenit decât al conducătorilor mişcării de pe vremuri. Pe la „Clubul Sotir" din Piaţa Amzei, a trecut şi Eminescu, însă fără să se urce vreodată la tribuna oratorilor. Când a început să vie Caragiale printre muncitori, clubul se mutase în casa Appel, din strada Doamnei, unde se află azi un local de noapte. Aci, printre muncitorii şi studenţii idealişti,cari visau o rânduire mai bună, Caragiale îşi pierdea uneori ore întregi, cu convingerea că multe mari talente şi chiar genii se pierd, deoarece nu-s descoperite la timp. UN DISCURS AL LUI CARAGIALE Spre deosebire de Eminescu, Caragiale era foarte vorbăreţ, atunci când sosea la Clubul CUM A ÎNCERCAT MARELE DRAMATURG SĂ INTEMEEZE UN „TEATRU LIBER“ — EMINESCU $1 CARAGIALE intre SOCIALIST! CU PRILEJUL PRIMEI LECŢII Ion Nădejde nu l-a mai lăsat pe Caragiale să ţie discursuri. Maestrul s'a resemnat să păstreze numai contactul „artistic“—ca să zicem aşa — cu membrii clubului. Intr'una din seri, când urma să examineze câţiva candidaţi, cari cereau înscrierea în şcoala sa, se , prezentă şi studentul Iosif Nădejde, mai târziu ziarist și reputat critic teatral. — Eu am preparat „Medea" — spuse el. — Care rol din „Medea"?—întrebă Caragiale. — Chiar ai „Medeii..." — răspunse cu ingenuitate candidatul. — Fugi nene ! Cum vrei să cânți o partitură de vioară pe o coardă de contrabas ?" Maestrul refuză cu hotărîre să-l asculte. Totuşi, după „clasă", fetele şi băeţii tăbărîră pe losif : — Haide, spune-ne nouă ! Lasă, mă... Ce are a face, că nu te-a lăsat ? După oarericare ezitare, tânărul şi simpaticul nostru prieten se aşeză în faţa băncilor, unde luaserăm loc cu toţii, foarte cuminţi. Avea o faţă de adolescent roşcovană, cam pătrată, fără mustăţi, dar cu începuturi de favorite. Primele strofe fură ascultate cu religiozitate, căci Iosif avea intr'adevăr talent. Totuşi nu se potrivea fizionomia lui cu tiradele dramatice ale eroinei lui Euripide. începurăm să ne simţim cam jenaţi. Imi aruncai ochii în dreapta, în stânga şi zării feţe zâmbitoare. Unii începură să privească in jos, pe sub bănci, dându-şi osteneala să se ţie serioşi. Făcui la fel. Mai ales nu mă puteam uita la colegul meu, tânărul poet Sergiu Cujbă (ajuns mai târziu inspector general la Băncile“ populare), a cărui faţă se sclipea în grimase extraordinar de comice. In acele clipe, răsună chemarea înduioşată şi tânguitoare a Medeii, care-şi chema copiii, cu brafele deschise : — Copii, veniţi la mama ! Deodată, Sergiu Cujbă, nemaiputându-se ţine pufni de râs. După dânsul, izbucni un hohot formidabil în toată sala. Am regretat cu toţii această spontană maifestaţie de ilaritate, căci de fapt losif Nădejde, un bui (Continuare în pag. 25) eu muncitorilor. Intro zi, în preajma deschiderii cursului său de artă dramatică — care era să se ţie chiar în localul clubului—marele scriitor a crezut de cuviinţă să rostească un discurs inaugural. In sală, pe bănci, în afară de numeroşi muncitori şi studenţi, se aflau şi câteva căpetenii socialiste. — Sunt de părere — începu Maestrul cu glas tare —că ideile socialiste vor triumfa cu siguranţă... Mare surpriză ! Pe, feţele tuturor se zugrăvi emoţia şi bucuria. — ...peste trei mii de ani!" — îşi sfârşi fraza Caragiale, cu voce domoală şi surâzând ironic. Ion Nădejde, surprins, de discursul lui Caragiale, îl apostrofă din bancă : — Mai las'o lancule, că la asta nu te pricepi ! Şi, în calitate de şef, Ion Nădejde, care era tobă de carte, o adevărată enciclopedie ambulantă, se sui la tribună şi explică chestia. Citând cifre, arătă cum statistica dovedeşte creşterea progresivă a numărului deputaţilor social-democraţi din Reichstag-ul german. Socoteala e lesne de făcut —in anul 1930, parlamentul german va vota socializarea mijloacelor de producţie ! Celelalte ţări industriale, în urma pluţiei lor economice, cu proletariat conştient de menirea lui istorică, vor urma exemplul dat de Germania, devenind şi ele socialdemocrate. Cu mult mai greu va fi însă în Rusia — ne explică Ion Nădejde — unde „ideile" vor pătrunde mai târziu. Dealtfel, toţi social-democraţii din acea vreme vorbeau despre primej Casa „Appel" şi cinema Terra, pe vremea când se tăiau, spre a fi supuse aliniării. Singura Statue din România, reprezentând pe I. L. Caragiale, este bustul modest, care se află în grădina liceului „Petru şi Pavel“ din Ploeşti, oraş unde pe vremuri a fost proclamată „republica“ ironizată de marele scriitor, din „Colosului de la Nord", ai cărui adversari hotărâți erau, în materie de politică externă. Pag. 6