Renaşterea Bănăţeană, iulie 1992 (Anul 4, nr. 710-736)

1992-07-09 / nr. 717

PAGINA 10 ♦ 9 IULIE 1992 RENAȘTEREA BĂNĂȚEANĂ Critica literară Dacă teoria literaturii se preocupă să definească fenomenele literare, să elaboreze metalimbajul prin care să se poată referi la aceste fenomene, dacă istoria literaturii reconstituie devenirea diacronică a unei literaturi naționale sau universale, stabilind etape și ierarhizând va­lori etc., critica literară analizează și interpretează operele literare, le evaluează și le impune în funcție de o anumită epocă, precum și de valoarea lor intrinsecă. In raport cu metodologia, precum și cu unele discipline care au exercitat și exercită influențe sensibile asupra criticii, apropierea sau îndepărtarea de textul operei literare de-a lungul veacurilor s-au constituit mai multe direcții ale criticii și esteticii: filologică, normativă, estetică, socială, impresionistă, psihologică, explicativă, lingvistică, stilistică, semiotică, structurală, sociologică, matematică etc. Toate ori numai unele își dau însă mîna în cadrul criticii literare moderne. Critica literară științifică înseamnă, după cum se consemnează in Dicționarul de ter­minologie literară, explicarea multilaterală a operei, abordarea ei din unghiuri diverse, aprecierea s­a prin confruntarea cu adevărul omenesc pe care îl exprimă, interpretarea și evaluarea ei din punct de vedere rațional și este­­tico-emoțional. Formele în cadrul cărora se materializează critica literară sînt: recenzia, articolul, cronica, studiul, monografia ș.a. Atît pe plan modial cît și pe cel național se acordă o atenție sporită operei literare, individualității sale, fapt care a condus spre cristalizarea și impunerea unui principiu fundamental, primatul textului, întreaga structură a operei se lasă întrezărită, ca un filigran, în limbaj. El este fața pe care opera o întoarce către lume. Critica literară românească a apărut și s-a consolidat în timp, concomitent cu impunerea literaturii române, care prin creatorii săi reclama, parcă, analiza,­ interpretarea și evaluarea sa firească. Astfel, încă din perioada pașoptistă, cînd se asumă primii noștri scriitori moderni, în cadrul curentului național-popular de la “Dacia literară”, Mihail Kogălniceanu, în articolul program al acestei reviste, subliniază, concomitent cu ideile care vor sta la baza dezvoltării literaturii noastre naționale, și faptul că o atare literatură pentru a-și dobîndi și conso­lida fizionomia proprie trebuie să fie urmărită și analizată permanent și sistematic. “Critica noastră - spunea el - va fi nepărtinitoare; vom critica - cu precădere - cartea, iar nu persoana.” Programul dezvoltării literaturii noastre naționale, prefigurat în cadrul Introductiei la Dacia literari, include­ și problema criticii literare. Ea a fost în atenția creatorilor de literatură de la noi și i-a preocupat pe cea mai mare parte a lor. Așa, de exemplu, în Critica criticii, însușindu-și ideea că “literatura este expresia vieții unei nații”, Alecu Russo susține, asemenea lui Kogălniceanu, necesitatea unei literaturi inspirate din realitățile naționale, opunîndu-se, de asemenea, imitației și traducerilor proaste. A. Russo își definește totodată poziția față de critica literară, relevînd că această îndeletnicire va contribui la deosebirea operelor valoroase de cele false. Pentru aceasta, cel care o practică, criticul literar e nevoie să fie un om de cultură, care să dispună de o bogată experiență personală și, nu în ultimul rînd, de obiectivitate deplină. Chiar dacă nu întotdeauna în studii de sine stătătoare, scriitorii generației pașoptiste și postpașoptiste s-au preocupat de analiza și aprecierea operelor literare, ea a fost într-un fel sau altul, întotdeauna în atenția lor, a publicațiilor pe care le editează ori la care colaborează (V. Alecsandri, România literară, A.I. Odobescu, Revista română, I. Vulcan, Familia ș.a.). Odată cu epoca marilor clasici, posterioară formării statului național român și Războiului de Independență, cînd apar operele lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici, Macedonski se pun și bazele criticii literare mo­derne. Ea se leagă firesc de numele revistelor în coloanele cărora au apărut operele literare ale acestora și, evident, de cele ale lui Titu Maiorescu și C. Dobrogeanu-Gherea, efectiv de revistele Convorbiri literare, Contemporanul, și Litera­torul. De această epocă se leagă prin urmare, cele mai mari realizări ale poeziei noastre (Eminescu și Macedonski), prozei (Creangă și Slavici), teatrului (Caragiale) și criticii literare (Maiorescu și Gherea). Sintetizată, opinia criticii noastre literare din această perioadă ca, de altfel, și în continuare este că “precum orice om așa și orișice popor trebuie să-și aibă baza existenței în sine însuși. Nu e vorba, el e legat în mod necesar atît de generațiunile trecute, cît și de elementele coexistente, dar legătura trebuie să fie un raport liber iar nu o sclavie. Consecința neatîrnării trebuie însă întărită prin o cultură serioasă, națională prin formă și fond, dar nu națională, prin declarațiuni că este ea o atare.” (Xenopol) De fapt, după cum aprecia la vremea sa, G. Ibrăileanu în Spiritul critic ..., acțiunea culturală junimistă, promovată în primul rînd prin Convorbiri literare și avînd ca principal purtător de cuvînt pe T. Maiorescu, a găsi­t o nouă receptivitate în spiritele conștiente de necesitatea definirii și afirmării unor personalități naționale proprii la nivel contemporan european, deci cu exigență critică și cu un înalt discernămint al valorilor. Convorbirile literare au acceptat în primii ani de apariție, Contemporanul, deoarece această revistă “a luptat împotriva acumulării culturii prin banditism­­ și în genere a făcut pentru știință ceea ce Convorbirile literare au făcut pen­tru literatură.” (Ibrăileanu) Fără a acorda primordialitate uneia sau alteia, trebuie să spunem că Titu Maiorescu a stabilit domeniul și metodologia criticii literare moderne, în articolele sale: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, Direcția nouă în poezia și proza română (1872), Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885) și Poeți și critici (1886), mentorul Junimii arătase, în cea mai mare parte cu argumente demne de luat în considerare, că domeniul criticii îl constituie identificarea și justificarea valorii artistice a literaturii, scop în care va folosi metoda estetică, în­­ cercetare critică ..., de exemplu, susține că obiectul cunoașterii științifice este “adevărul” teoretic, care, cuprinde numai idei”, pe cînd obiectul cunoașterii artistice este “frumosul” care nu este principial incompatibil cu ideile, ci prezintă numai deosebirea de a “cuprinde idei manifestate în materie sensibilă.” Concomitent, apreciază că “frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învălită și încorporată în formă sensibilă”, în “imagini sensibile”, mai mult, spune el, poezia are menirea să ne împărtășească “idei poetice”, nu “o cugetare exclusiv intelectuală.” Referin­­du-se la ideile și preceptele morale, implicit la politică care, cu toate că sunt obiecte ale științei pot “servi de prilej pentru exprimarea simțimen­­tului și pasiunii, tema eternă a frumoaselor arte”, dar precizează el nu ca “produs al reflecției exclusive”, după cum nici patriotismul nu poate intra în poezie ca patriotism ad-hoc, ca stare reflexivă ci­­ se înțelege din text­­ ca “un simțămînt adevărat și adînc , după cum va sublinia și mai tîrziu în articolul Poeziile d-lui O. Goga. Optînd pentru critica estetică el face însă recitarea că “niciodată estetica nu a creat rumosul, precum niciodată - logica nu a creat adevărul.” Incercînd să rezumăm ideile lui Titu Maiorescu în domeniul criticii literare, reținem că el a pus bazele criticii științifice autentice la noi, dar credea că pe măsura ce se dezvoltă literatura adevărată, scade rolul său. Potrivit concepției sale, rolul criticii ar consta în: 1. a îndruma cititorii spre ce anume opere să citească, 2. a privi opera literară d.p.v. cultural, 3. a ajunge la literatura adevărată, 4. a utiliza în evaluare criteriul estetic pentru a face prioritar critica culturală, 5. a îndepărta nulitățile, nechemații din domeniul literaturii. Fără a mai stărui într-o prelungire a ideilor lui Maiorescu, adăugind și altele, reținem că Dobrogeanu-Gherea a continuat dezvoltarea criticii esteticii preconizate de predecesorul și contemporanul său, cu bogate argumente metodologice, impunînd critica sociologică și istorică, potrivit concepției sale, rolul criticii rezidă în: 1. a arăta lectorilor cum trebuie să citească, a le oferi un mod de a citi, 2. a analiza opera literară ca realitate specifică, 3. a porni în analiză de la literatură, 4. a folosi în evaluare criteriul determinist, sociologic ori de câte ori facem critică literară; 5. a aduce un fel nou în înțelegerea creației. Ideile esteticianului și criticului anticipează critica totală promovată și susținută de Garabet Ibrăileanu. Ca istoric și critic literar, G. Ibrăileanu nu va mai acorda prea mare importanță vieții creatorului, dimpotrivă el va urmări, cu deosebire, creația. Pe aceasta o va analiza, avînd în vedere conținutul social, psihologic (moral) și realizarea artistică, estetica operei. Metoda sa e adaptată obiectului, critica sociologică, psihologică sau estetică fiind determinată de ponderea creației. El este, prin urmare, adeptul criticii totale, diverse, comple­te. Spre deosebire de Maiorescu și Gherea, Ibrăileanu vizează opera literară ca un tot, fiind ispitit, concomitent, de metoda impresionistă. Remarcabile sunt în acest sens eseurile sale: Literatura și societatea (1912) și Creație și analiză (1926), ultimul o încercare de redefinire a genurilor literare, prioritar a tipului de roman de “creație” - care se bazează pe prezentarea comportamentului personajelor - și a tipului de roman de “analiză” - care ar urmări descrierea stărilor psihice, a vieții interioare a eroilor(Tolstoi față de Dostoievski, Rebreanu față de Camil Petrescu). Critic de o solidă formație filozofică, Ibrăileanu elaborează și publică eseul Spiritul critic în cultura românească (început în 1893) anal­izează geneza formelor culturii în România, oglindite în operele scriitorilor din perioada 1840-1880. Anul 1840, anul apariției revistei Dacia literară, este considerat de el, drept data apariției spiritului critic în cultura românească (M. Kogălniceanu, G. Asachi, C. Negruzzi, V. Alecsandri). Spiritul critic al moldovenilor a înrîurit, după părerea sa, și a determinat apariția celui muntean (A.I. Odobescu, I.L. Caragiale) mai ales prin Junimea și T. Maiorescu cărora cei doi li s-au raliat. Expresia spiritului critic în cultura noastră este considerat însă M. Eminescu. G. Ibrăileanu pune însă, întotdeauna la baza literaturii autentice, creația populară. Situîndu-se pe poziția lui T. Maiorescu, el apreciază aidoma lui că folclorul, respectiv poezia populară, a constituit baza pe care s-a înălțat V. Alecsandri, poetul de frunte al românilor. Studiile sau eseurile care i-au urmat sînt consacrate lui Emin­ecu, Caragiale, Vlahuță, Coșbuc, Iosif, Goga, pe aceștia din urmă îi consideră ca exponenți de frunte ai momentului de după 1900, revoluționar și poporanist în sens realist, și-i disocia de romantismul paseist de la Sămănătorul, aliniindu-i noului curent de la Viața Românească. Deosebite sunt și studiile consacra­te scriitorilor Delavrancea, Sadoveanu, Brătescu- Voinești, Hogaș, Galaction etc. ale căror opere le analizează în spiritul metodei sale, critica totală, completă, înscriindu-se tradiției criticii lite­re românești, Nicolae Iorga este considerat drept critic de direcție, cu o doctrină literară bine constituită, cu o mișcare și cu un program propriu. El urmărește îndeosebi “estetica geniului” pe care o dezbate comparativ la scriitorii străini și români, prioritar la Eminescu. Preconizînd o literatură cu substrat, menită să contribuie la formarea și educarea moralității, credinței față de neam mai ales, practică o critică culturala, în strînsă legătură cu epoca și factorii formativi ai unei personalități, fiind un excepțional continuator al lui G. Ibrăileanu. Eugen Lovinescu asemenea criticilor literari la care ne-am referit, a fost un creator de școală critică românească. Fundamentul­­ ei estetic are o bază sociologică; considerațiile de principiu ale acesteia sunt expuse în Istoria civi­­izației române moderne (1924-1925). Discipolul lui Maiorescu, colaborator la revistele Convorbiri literare, Viața românească. Convorbiri critice și altele, ulterior editează el însuși revista Zburătorul (1919-1922; 1926-1927) și patronează pînă la sfîrșitul vieții activitatea cenaclului cu același nume. Desfașurînd o activitate prodigioasă, el este apreciat de istoria literară drept cel mai important critic român, după T. Maiorescu. In ce constă aportul său la dezvoltarea criticii literare? ■ 1. repune analiza operei pe terenul autonomiei esteticului, fără a eluda în vreun fel factorii istorici și rolul unui “spirit al veacului”în formarea personalității unui scriitor, respectiv școală sau curent literar; 2. creează un limbaj adecvat, preponderent modemn al criticii literare; 3. analizează opere potrivit impresiilor cre­ate de aceasta cititorului avizat, istoricului sau criticului literar “A merge de-a dreptul la principiile generatoare, ocolind accesoriul, a intui totul cu ignorarea părților, nu printr-o laborioasă analiză, ci pe calea simplei emoțiuni estetice, poate fi punctul de plecare al unei metode critice.” 4. în emiterea judecăților de valoare pornește de la efectul contactului cititorului cu opera, fără a neglija însă aspectele de ordin social, istoric și estetic, reușind o coroborare continuă a acestora, încercînd permanent să șteargă deosebirea dintre critica­ științifică” și cea “impresionistă”. 5. fiind o artă, deci nu o știință, critica se sprijină și pe mijloacele artistice; o impresie este o afirmație, neavînd evidența adevărului științific, ea poate fi subliniată prin toate resursele artei ce sensibilizează ideile­­ iar în ceea ce privește criticul, acesta dacă este artist, cu atît mai bine pentru el” trebuie să fie însă cu orice preț o conștiință”, în orice împrejurare critica literară pretinde moralitatea, care îi constituie specificul - morala asigură criticii autoritate; 6. critica nu suportă complezențe și tranzacțiuni, ea este independentă sau nu este de loc­­ “din ură și iubire se poate face numai artă, niciodată critică”. Așadar E. Lovinescu depășește rigorile criticii normative (maiorescianismul) și structu­rează într-un mod original impresionismul critic. Edificatoare sunt pe aceste coordonate lucrările: Critice. Istoria civilizației române moderne(I-III), Istoria literaturii române contemporane (I, II, III, IV, VI) ș.a. Din acestea reiese și noua sa orienta­­­re, modernismul. Mai ales, în cadrul celor din urmă, lucrări de sinteză, criticul pornește de la ideea că există un spirit al veacului, care se explică prin factori materiali și morali, aceștia imprimă un proces de omogenizare a ci­vi­l­izațiilor, de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică. Prin stimulare, civilizațiile subdezvoltate imită cele superioare (G. Tard - Les Lois de l'imitation - constituie punctul de plecare al concepției sale). Extrapolînd observațiile corecte de la nivelul individului care în consens cu afirmațiile psihologului francez, în prima parte a vieții se formează, intr-adevăr, prin imitație asupra societății. Lovinescu considera că modernizarea societăți­i românești a început după pătrunderea în Țările Române, în pragul secolului al XIX-lea, a ideilor noi din Europa. Prin urmare, societatea română a întors spatele inerției orientale și preluînd formele occidentale, a creat premisele dezvoltării unui fond modern. Fenomenul formelor fără fond, despre care vorbise Maiorescu, este acceptat, dar spre deosebire de ei, Lovinescu îl apreciază drept inevitabil și creator, în ce sens? Formele își pot crea uneori fondul. România însăși ar fi consecința unui atare proces, în felul acesta el propune eliminarea oricărui decalaj cultural și modernizarea literaturii române prin racordarea sa la spiritul veacului, prin sincronizare, în ce ar consta, așadar,­modernizarea, care­ ar fi mutațiile scontate in plan cultural și estetic? 1. înnoirea tematicii, îmbogățirea acesteia cu cea de natură urbană; ■2. cultivarea prozei care să reflecte realitatea obiectivă de la noi din țară; 3. să realizeze analiza psihologică a personajelor, cu deosebire; 4. în cadrul speciilor existente, cu precădere cultivarea romanului analitic; 5. intelectualizarea poeziei, trecerea aceste­ia' (te Idi epici la Tifid;; 6. critica literară va sprijini dezvoltarea unei asemenea literaturi veghind îndeosebi la realizarea estetică a operei; în consecință, el înțelege prin modernizare, “ depășirea spiritului “provincial”, deci în nici un caz respingerea tradiției, specificului național, în pledoariile sale și mai cu seamă în operele criticii propriu-zise s-a bazat pe principiul sincronismului și pe teoria imitației, aplicînd consecvent criteriul estetic în evaluarea operei, fără să eludeze însă ceilalți factori­­ social, istoric, psihologic etc. El a militat pentru integrarea tradiției, a specificului național, într-o formulă estetică aflată la nivelul de dezvoltare al sensibilității europene (N. Manolescu și N. Nicolae). Interesul pentru operele clasicilor, mai ales sub aspectul interpretării în scopul integrării organice a valorilor contemporane în evoluția literaturii, s-a manifestat printr-o seamă de lucrări fundamentale de exegeză modernă, de profunzi­mi. Aportul lui George Călinescu pe această linie, a fost încă nedepășit. Principiile sale sunt cuprite în Cursul de poezie (1939) publicat sub Principii de estetică; în concepția sa, critica și istoria literară sunt două momente ale aceluiași proces. “Nu poți fi critic fără perspectiva istorica, nu poți face istorie literară fără criteriul estetic, deci fară a fi critic.” Realizînd istoria literară, cercetătorul (istoricul literar) impune valori, ca să le poată evalua e necesar să fie neapărat critic literar. Discursul critic se bizuie pe documentul esențial al operei scriitorului. Criteriul în funcție pe care îl realizează este cu precădere estetic. Ținînd seama de el, G. Călinescu întreprinde cea mai îndrăzneață reconsiderare a fenomenului artistic în unica și inegalata “Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent” (1941). Elaborarea și definitivarea acestei lucrări monumentale au fost precedate de monografiile: Viața lui M. Eminescu (1932), I. Creangă, Viața și opera( 1938), mai mult cele cinci volume Opera lui M. Eminescu (1934-1936) în cadrul cărora: 1. selectează cu rigoare faptele care-i permit reconstituirea umană a scriitorului, conștient că fiecare își are personalitatea sa și se impune ca sistem de referință propria-i operă; 2. cercetează cu prioritate opera, corolar al stării de existență a scriitorului și a epocii în care acesta a trăit pentru elucidarea plenară ■ a personalității creatorului din interiorul creați 3. revelează valoarea artistică a creației prin analiză și interpretare meticuloasă, subliniind cu argumente că orice considerație de ordin social sau psi­hologic sunt posibile numai dacă se desprind din cadrul operei. Operația critică înseamnă interpretarea dintr-un punct de vedere personal, iar obiectivitatea înseamnă respectul pentru autenticitate, pentru ceea ce este unic în ea, nerepetabil. “O istorie literară fără scară de valori este un nonsens, o istorie socială arbitrară ... după noi - subliniază el - istoria de erudiție rămîne o scară cronologică, iar istoria literară nu se poate face decît de un singur autor cu vocație. Ea este o operă de disciplină, accidental la temelia sa rămîne o operă de creație critică. “Așadar, ca să fii istoric e nevoie să fii neapărat critic literar, ca să poți fii și unul și altul e necesar să ai talent, "să fii un creator.” în prezent, paralel cu dezvoltarea literaturii s-a dezvoltat și critica literară. Criticii i se cere astăzi să reflecte realitatea vie a procesului artistic, fără să neglijeze însă particularitățile artistice ale creatorului. Revalorificînd moștenirea critică a înaintașilor, ca Titu Maiorescu, Constantin Dobrogeanu Gherea, Garabet Ibrăileanu, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, George Călinescu și alții, în contactul nemijlocit cu critica mondiala, critica noastră literară și-a regăsit demnitatea rostului propriu. Analiza și interpretarea operei, evaluarea sa mai ales, se fac după metode variate, iluzia metodei unice a dispărut de mult. Ceea ce caracterizează critica noastră literară contempo­rană este deplasarea interesului exegezei de la studiul procesului de creație către actul receptării mai cu seamă către investigarea operei înțeleasă ca structură specifică. Printre criticii actuali care s-au remarcat prin realizarea unor studii, monografii, cronici, eseuri menționăm: Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Comel Ungureanu, Cornel Regman, Valeriu Cristea, Marian Pop, Mihai Unghianu, Mircea lorgulescu, Virgil Ardeleanu, Al. Săndulescu, Mircea Tomuș, Laurențiu Ulici, Livius Ciocîrlie, prof. dr. PAVEL PETROMAN, prof. DORINA PRUNCU MARGINEANTU . A­dmiterea în facultate

Next