Renaşterea Bănăţeană, iulie 1993 (Anul 5, nr. 1016-1042)

1993-07-19 / nr. 1031

PAGINA 6 19 IULIE 1993 "Eminescu la Mănăstirea Putna Intrând în incinta Mănăstirii Putna, pelerinii trec pe sub turnul de la poartă, unde este amenajat un mic muzeu, care reconstituie trecerea lui Mihai Eminescu pe aici, cu 122 de ani în urmă. în anul 1870, Eminescu devine unul din cei mai înflăcărați organizatori ai serbării de la Putna, inițiată de "România jună”, societatea stu­denților români din Viena, pentru comemorarea a 400 de ani de la zidirea mănăstirii Putna. în martie 1870, Eminescu semnează, ca se­cretar al acestei societăți, un apel public pentru spri­­jinirea serbării proiectate. Din ca­uza tensiunii pro­vocate de războiul franco-german, serbarea nu s-a putut ține în acel an. într-o notă pu­blicată în "Convor­biri literare" (IV, 1870), Eminescu a explicat mo­tivele amânării, expunându-și totodată și părerile sale cu privire la rostul acestei întruniri. După cum reiese de aici, în concepția lui Eminescu, serbarea de la Putna trebuia să fie nu numai un act de pietate și un prilej de glorificare a trecutului nostru, ci și un prilej de întrunire a unui congres al studenților români, la care să se discute cele mai importante probleme ale vieții naționale. Slavici arată în "Amintirile" sale cât de multă râvnă a depus Eminescu în organizarea serbării. Aceasta a avut loc la 15 august 1871. Eminescu a venit cu câtva timp mai înainte în țară, încercând să determine o campanie de presă care să sprijine ideea adunării la Putna, în discuțiile purtate până noaptea târziu între entuziaștii studenți adunați la Putna în 1871, Mihai Eminescu a susținut cu ...1................­. „ ■ hotărîre ideea că neamul româ­nesc nu și-a împlinit încă toate aptitudinele sale creatoare și că această împlinire va avea loc numai atunci când românii vor ajunge la "o singură direcțiune a spiritului", adică la o deplină unitate sufle­tească culturală. Noaptea târziu, somnul a trebuit să pună capăt înflăcăratelor discuții. Eminescu și prietenii săi au dormit pe fânul care se afla într-o cameră din turnul mănăstirii. De atunci, încăperea aceea a devenit me­morabilă, evocând mereu neuitata noapte de august a anului 1871 și pele­rinajele din anii ur­mători. Turnul de la poarta de intrare a mănăstirii Putna păstrează și astăzi scrisoarea lui Emi­nescu și Slavici către starețul mă­năstirii, urna cu pământ adunat din toate colțurile țării cu ocazia serbării din 1871, baldachinul așezat pe mormântul lui Ștefan cel Mare, medaliile, coroanele comemorative și stea­gurile purtate atunci de tinerii studenți patrioți. Și, împreună cu toate acestea, străvechiul turn păstrează ecoul viu și puternic al prezenței lui Mihai Eminescu, simbol strălucit al conștiinței naționale a poporului român. Cuvintele rostite cu 122 de ani în urmă de Eminescu, sub zidurile Putnei, apar cu adevărat profetice. Unitatea cultural-națională și strânsa coeziune sufletească a poporului român, acea "singură direcțiune a spiritului", preconizată și dorită atunci de ilustrul poet, au devenit astăzi forțe imense, care pot sta la baza înfăptuirii lor necesare în România zilelor noastre. --------------------------------------________ HORIA TARU DĂSCĂLI LUGOJENI ȘI UNITATEA NAȚIONALĂ GEORGE JOANDREA Originar de pe meleagurile transilvane, dascălul G. Joandrea (1861-1914) a devenit un vrednic slujitor al idealurilor culturale și pedagogice românești din Banat. El era animat de dorința de a fi de folos școlii românești. Prin urmare, "investește mult timp și multă muncă pentru studierea trecutului cultural al poporului nostru". Temeinica sa pregătire îi aduce în noiembrie 1885 numirea ca învățător și director la Școala confesională din Orăștie. Anul școlar 1890-1891 îl găsește învă­țător în comuna Baita, județul Sibiu, iar anii 1891-1892, în aceeași calitate la Școala elemen­tară din Șcheii Brașovului, unde și-a afirmat pe deplin aptitudinile și calitățile sale pedagogice. în perioada 1895-1912, G. Joandrea a fost dascăl la Școala confesională ortodoxă română și la Școala industrială de ucenici din Lugoj. Atras de faima cultural-artistică și politică a acestui centru românesc din Banat, el găsește aici climatul desăvârșirii sale ca pedagog și patriot. în Lugoj, împreună cu învățătorii V. Nicolaescu, C-tin Liuba și I. Vidu, el desfășoară o prodigioasă activitate pentru formarea tinerelor generații în spiritul iubirii de neam, al cunoaș­terii trecutului istoric,al poporului român; consideră că istoria și literatura română au menirea de a redeștepta sentimentul național al românilor din Imperiul austro­­ungar, de a le forma și dezvolta conștiința națională prin interme­diul școlii. în același timp, Joandrea a desfășurat o vastă activitate pe tărâm obștesc, în organizarea unor manifestări teatrale, muzicale și activează, mai ales, în cadrul "Reuniunii învățătorilor români greco-ortodocși de la școalele confesionale" din diaceza Caran­sebeșului. Pentru priceperea sa pedagogică, dar și pentru zelul său neobosit pe tărâm didactic și metodic, a fost ales, în anul 1911, vicepreședinte al "Reuniunii învă­țătorilor români" diin diaceza Caransebeșului. Ideile sale de militant activ pentru dezvoltarea școlii românești, în condițiile vitrege ale asupririi austro-ungare, reies cu limpezime din articolele publicate în presa vremii: "Drapelul", "Foaia interesantă" ș.a., relevând o atitudine înaintată. Preocupat de locul și rolul istoriei în școală, G. Joandrea vrea să dea o replică celor care negau importanța acestei discipline și arată limpede că: "Cea mai atrăgătoare, mai plină de învățăminte și mai plăcută pentru popor este, fără îndoială, istoria neamului său". Se întâlnesc, între temele abordate de acest pedagog, unele în directă legătură cu educația morală a tinerilor, cum sunt: Cum și de ce au învățat înaintașii noștri carte, învățătorii la Prisaca ș.a. Are preocupări referitoare la învăță­mântul românesc din Banat, împrejurare în care și-au găsit loc idei înaintate, după cum vădesc lucrările apărute în colecția intitulată Din istoria școalelor noastre. De altfel, acordând o atenție primordială trecutului poporului român, el pleda pentru respectarea fermă a adevărului istoric, în susținerea ideii sale apelează la unele aprecieri ale marelui nostru istoric A.D. Xenopol. Dascălul lugojean a făcut parte din "rândurile acelora, care au înțeles sensurile majore ale limbii românești, ca mijloc de co­municare și de cultivare a celor mai nobile sentimente ca fenomen social-cultural, care conducea nemijlocit la ideea unității națio­nale a românilor de dincolo și de dincoace de Carpați", în acest sot a militat asiduu pentru folosira exclusivă a ortografiei Academiei Române. Un loc important în preocupările lui G. Joandrea l-a avut studiul "activității extrașcolare a învățătorului", concepțiile sale fiind exprimate într-un articol mai amplu publicat în revista "Edu­catorul" în care pledează pentru întocmirea de către învățători a monografiei satului în care funcționează și precizează că aceste lucrări­­ "tot atâtea comori nepie­ritoare și scumpe documente vor dovedi lămurit că ele (comunele - n.n.) sunt și au fost de o românească obârșie!" GH. LUCHESCU CORDONUL SANITAR AL BANATULUI (IV) Mai puțin au fost cunoscute, pentru trecutul Banatului, cordoanele sanitare postate de-a lungul râurilor Tisa și Mureș, între anii 1768-1771, ca urmare a bolilor infecțioase, măsurile tinzând la prevenirea și combaterea epidemiilor. De asemenea, la punctele de frontieră existente la acea vreme, au fost instalate comandamente de cordon. Precizăm că linia de carantină Tisa- Mureș a existat înaintea evenimentelor anilor 1716-1718, fiind una dintre primele linii de demarcație ale Imperiului Habsburgic, care viza Banatul. Carantina care a funcționat la punctul de frontieră de la Jupalnic (Schupanek) avea ca personal un medic, în anul 1779 acesta era W. Wachmann. Tot aici au funcționat un admi­nistrator de carantină, preot, tâlmaci, militarii din trupele de grăniceri. Pentru apărarea capacității armatei, a unităților sale ce erau staționate în Banat, Consiliul Aulic a emis un ordin care a fost retransmis tuturor unităților din subordine. Acesta făcea referiri la spitalizare, acordarea medi­camentelor și ajutoarelor militarilor, soțiilor și copiilor acestora din fondurile Oficiului Militar al invalizilor. Ordinul este urmat de patenta dată de Maria Tereza și de ordinul dat către comandamentele carantinate de sus, de mijloc, de jos, întărirea frontierei din acel timp (8-25 iulie 1775) pentru evenimentele neprevăzute (epidemii, războaie, atacuri armate), duce la organizarea de patrule de grăniceri și luntrași în scopul împiedicării strecurării peste fluviul Dunărea a contrabandiștilor. Patrulele de grăniceri și luntrași erau formate din militari și din țărani români, din localitățile de frontieră, care au servit în aceste formații timp de un secol, în consecință s-a ordonat întărirea posturilor de pază ale cordoanelor de graniță cu panduri și plâieși. Tot în acel timp s-a dispus întărirea pazei pe șosele în comunele bănățene, toate în scopul siguranței medico-sanitare a Banatului, a altor regiuni europene. La 1 martie 1780, au existat pe granița dunăreană, posturi de pază aflate între Băile Mehadia (Băile Herculane) și Postul Allion- Orșova. Ciuma, izbucnită în regiunea orașului București (noiembrie-decembrie 1782) are drept consecință luarea unor măsuri corespunzătoare. Totuși, epidemiile au regresat, deoarece în ordinul din 12 și 20 mai, adresat Oficiului de carantină din Jupalnic, situat lângă Orșova, se precizează iarăși tratamentul la care sunt supuse persoanele și mărfurile de la stația de carantină, în perioada în care nu se semnalează epidemii, într-un alt document, din același an, se vorbește despre curățirea persoanelor care sosesc dinspre ținuturile turcești (între acestea se înțeleg și Țările Române), precum și numirea unui medic de carantină. Despre evenimentele sanitare și medicale ale războiului austro-ruso-turc dintre anii 1788- 1791, privind teritoriul provinciei Banat, au rămas date. Note valoroase citim în lucrarea cronicarului român, protopopul Nicolae Stoica de Hațeg. Autorul menționează pentru anul 1788 existența spitalelor din Bozovici, Globurâu și lazaretul din Jupalnic. Pentru anii de la finele războiului, tot Nicolae Stoica de Hațeg amintește despre lazaretul de la Jupalnic și contumația de la Jupalnic. CAROL BRÂNDZA ț, V RENAȘTEREA BĂNĂȚEANĂ - PARALELA 45 CARTEA DE ISTORIE Radu Comănescu, Emilian M. Dobrescu, Istoria Franc- Masoneriei 1 926-1960), Editura "Tempus", București 1993 Câteva fraze din declarațiile unor lideri vor defini, pentru cititorii neavizați, esența filosofiei, obiectivele și modalitățile de lucru ale francmasoneriei: "Evreii, atât de remarcabili prin instinctul lor de dominația și prin știința lor de a guverna, au creat Franc­ Masoneria ca să înroleze într-însa oameni care, neaparținînd neamului lor, se angajează totuși să-i ajute în faptele lor, să colaboreze cu ei la domnia lui Israel printre oameni" (Jean Bidegain, 1965); "Franc-Masoneria a muncit în tăcere și într-o manieră constantă pregătind Revoluția franceză... în perioada 1772-1789, Masoneria a elaborat marea Revoluție care trebuia să schimbe fața lumii" (Marchizul de Rosambo, 1904), "Să pătrundem peste tot, să lucrăm peste tot și să continuăm cum ne-am angajat să muncim sub legea tăcerii" (Gustav Rodrigues, 1932); "în orice împrejurare, datoria unui Franc­mason față de fratele său este de a-l ajuta, proteja în caz de necesitate și a-l apăra chiar cu prețul vieții contra oricărui atentat, la viață, avere sau moarte" (Franc-Masonerie, principiile, situația și progresul ei, București, 1906). Asemenea citate vor să transmită adevăruri ineluctabile: francmasoneria s-a impus pe baza unor principii iudaice, penetrează perseverent și tenace, determină și controlează mari evenimente istorice, nu exclude atașamentul față de propria națiune a celui înregimentat. Este, de fapt, ceea ce supune atenției cartea d-lor Comănescu și Dobrescu într-o cronică amplă și densă, cu informații și documente ignorate de generațiile tinere de români, până acum. O cronică a francmasoneriei universale de la începuturi până în zilele noastre, cu un capitol extrem de instructiv despre mișcarea francmasonică română, din care aflăm, conform informațiilor colportate în carte, care trebuie luate, totuși, doar sub beneficiu de inventar, că în toate marile momente din destinul României au fost implicați francmasonii. Astfel, în Revoluția din 1848, în unirea principatelor române, în deciziile tratatelor internaționale de după primul război mondial. Sunt menționate numele u­nor francmasoni români de notorietate: Nicolae Bălcescu, Al. I. Cuza, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, Titulescu, Mihai Sadoveanu, N.D. Cocea, Victor Eftimiu, Alexandru Paleologu... Interesantă este lectura Constituției francmasoneriei române elaborată în 1935, ca și alte documente de importanță pentru destinul lojilor ce au funcționat în România. Dar cartea este, cum se înțelege, în întregul ei, o lectură incitantă, instructivă și, adesea, cu multe surprize. Chiar dacă, în postură de judecător, ești tentat să nu dai crezare tuturor enunțurilor din ea, chiar dacă multe dintre ele nu "rezonează" cu gândirea și simțirea ta. Este, oricum, o scriere cu succes la public, dacă luăm în calcul interesul cumpărătorilor față de ea. VALENTIN BORDA

Next