Renaşterea Bănăţeană, mai 1994 (Anul 6, nr. 1272-1296)

1994-05-26 / nr. 1292

PAGINA 10 ♦ 26 MAI 1994 RENAȘTEREA BĂNĂȚEANĂ Structuri de lecții la limba și literatura română pentru clasele terminale ale liceului (26) Prin "Dacia literară" program al romantis­mului pașoptist, Mihail Kogălniceanu introdu­cea o atitudine de responsabilitate istorică, un obiectiv comun (sentimentul unității naționale, al interesului pentru folclor, istoria și frumu­sețile patriei), care i-a transformat pe toți scrii­tori timpului în luptători, în militanți ai aspi­rațiil­or străvechi de libertate și unire. Una din primele trăsături ale acestei literaturi este autoh­tonismul - manifestat prin motivul etnogenezei, viziuni ale trecutului daco-romanic, personaje istorice - edificatoare în acest sens fiind­­ "Cân­tarea României" de Alecu Russo­­ sau "Umbra lui Mircea. La Cozia” de Gr. Alexandrescu. Interesul pentru is­toria națională, pentru "culoa­rea națională" se manifestă în tratarea tuturor temelor preromantice și romantice (ruinele, meditația nocturnă, fantasticul, legendele). Interesul pentru folclor (atitudine tipic roman­tică) a însemnat întoarcerea la sursele origina­lității - dorul, revolta, resemnarea, acțiunea dând romantismului românesc o notă specifică, autohtonă. Militantismul mesianic, de aseme­nea, devine o trăsătură specifică pașoptismului. Coexistența romantismului cu clasicismul, dez­voltarea speciilor și genurilor literare constituie o altă trăsătură a romantismului românesc, temelia culturii române moderne. Pe plan literar se afirmă curentele clasicism, preromantism, romantism și realism; esteticile se întrepătrund­­ profesiuni de credință în spiritul romantismului cu teoretizări în spiritul clasicismului, meditații, fabule, satire, ode, proze istorice și romantice, cu romanul social). De la "Biblice" la "Echili­brul între antiteze" Ion Heliade Rădulescu do­vedește capacitatea ca, de la accentele imnice la satiră, de la tonul aspru la sublim, să-și mani­feste dragostea pentru oameni: "Prunci suntem și zâmbirea ta ne adună la picioarele tale și întărește ființa noastră cea slabă; iar în posomo­­rîrea ta, groaza și spaima năpădește asupra pă­mântului și moartea înfige asupra lumii ghiarele și sfâșie făpturile tale. Dumnezeule!". (Opere I). Filozof al istoriei, Nicolae Bălcescu, într-o nobilă retorică, se adresează plin de demnitate în "Istoria Românilor sub Mihai Voievod Vitea­zul": "Deschid sfânta carte, unde se află înscrisă gloria României, ca să pun dinaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din viața eroică a părin­ților lor. Voi arăta acele lupte uriașe pentru libertatea și unitatea națională cu care românii, sub povara celui mai vestit și mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea... Timpuri de aducere aminte glorioasă! Timpuri de credință și de jertfire! Când părinții noștri credincioși, sublimi, îngenunchiau pe câmpul bătăliilor cerând de la Dumnezeul Armatelor laurii biruinței sau cununa martirilor". Meșter în întrebuințarea verbului, Bălcescu, prin tehnica basoreliefului (cum arăta Tudor Vianu), dezvă­luie faptele și figurile importante, dând narațiu­nii adâncime și perspectivă, astfel, toate faptele lui Mihai sunt puse la prezent, iar ale celorlalți redate prin forme ale trecutului. De la natura văzută "Ca un palat imens" în opera lui Nicolae Bălcescu, la aceea simplă și apropiată din "Amintirile" lui Alecu Russo, intrăm într-un alt tărâm al evocării: "Vântul primăverii a bătut; peste dealuri, peste văi, peste ani dorul leagă­nului mă ajunge; spre codru mi se întorc ochii și zăresc umbra părului copilăriei mele care își întinde ramurile ca niște brațe și își scutură florile pe inima mea ca o ploiță răcoroasă". Muzicală și feerică, natura patriei devine la Alecu Russo locul sfânt în care se desfășoară istoria unui neam: "Unde câmpiile sunt strălu­cite și pâraiele răcoroase... unde cerul e dulce, unde pământul e roditor, acolo e țara... și tu erai mândră atunci, o, țară nemângâiată... voi­nicii prindeau armele, pruncii tresăreau în lea­găn, femeile cântau patria depărtată și durerea pribegiei, cei slabi se îmbărbătau... se vede amestecul unei bătălii! Cei ce au năvălit sunt îmbrăcați în fier... săgeata alunecă pe pavază și paloșul cu două ascuțișe taie în carne vie, dar piepturile goale stau împotrivă, se luptă cu fu­rie... se plec săbiei, fug... țara slobodă a pierit... stau­, izbânda e în mâna Domnului". Cu scrierile lui Costache Negruzzi (scriso­rile Negru pe alb și apoi nuvelele) apare realis­mul viguros al prozei românești. Povestind, pu­­nându-i pe oameni să vorbească, descriind ta­blouri Costache Negruzzi creează în Alexandru Lăpușneanul scene dramatice, dialoguri de neuitat (Intrarea în țară, întâlnirea cu boierii, Scena din biserică, Omorîrea boierilor la palat, Scena morții personajului principal). De la "Răsăritul lunii la Tismana" a lui Grigore Ale­xandrescu la "Pastelurile" lui Vasile Alecsandri străbatem cu cititorii lumea de lumini și umbre, vârtejuri de viață neîntreruptă, din țara noastră. "Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă/ Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;/ Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,/ Răspândind flori de gheață pe ai țării umeri­i albi". Prin dramaturgia sa, Vasile Alecsandri - de la ciclul Gurițelor la "Sânziana și Pepelea", de la "Despot Vodă" la "Fântâna Blanduziei" - făurește, cu cele mai variate proce­dee dramatice, o întreagă frescă a societății româ­nești, efigii memorabile făurite în speranța edu­cației morale a generațiilor ce vor veni. Volu­mele de călătorii - de la Dinicu Golescu la Di­­mitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Nicolae Filimon sau Ion Codru Drăgușanu­­ devin prilej de cultivare reală a spiritului, de deschidere spre lume. "Palida făclie a umbrelor se ridică în ori­zont cu numerosul său cortegiu de stele întocmai ca o regină strălucită în mijlocul curții sale de dame elegante..." sau "plantele își beau umbra și natura întreagă înoată obosită într-un ocean de lumină înflăcărată" (scria Vasile Alecsandri). De la finul documentarist și arhivar Nicolae Filimon până la enciclopedistul Alexandru Odo­­bescu sau comparatistul B.P. Hasdeu, recunoaș­tem în generația postpașoptistă triumful temeini­ciei întrupat în domenii ca: eseul (Pseudokine­­geticos), romanul realist și cronicile artistice (Ciocoii vechi și noi și cronicile lui Nicolae Filimon) sau studiile comparate de lingvistică și folcloristică ale lui B.P. Hasdeu. De la stilul ar­monios "Bogat în ritmuri bine cumpănite" al lui Odobescu (Perpessicius) până la acela precis și bogat în neologisme din fresca Ciocoilor al lui Nicolae Filimon, asistăm la un progres real al culturii noastre în forma cuvântului scris. Iată-ne, prin proza lui Odobescu în imperiul frazelor am­ple, ornamentate cu ritmuri variate de la andante la allegro prezente în opera lui Odobescu. "Când soarele se pleacă spre apus, când amurgul serii începe a se destinde treptat peste pustii, farmecul tainic al singurătății, crește și mai mult în su­fletul călătorului, un susur neptatic se înalță de pe fața pământului; din adierea vântului prin ierburi, din țârâitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite se naște ca o slabă suspi­­nare ieșită din sânul obosit al naturii" (Alexandru Odobescu, Descrierea Bărăganului). Personalita­te complexă a științei și culturii românești, isto­ric, filolog, lingvist, creator și critic de litera­tură, Hasdeu este inițiatorul direcției științifice în folcloristica noastră. Fie că e vorba de Cărțile poporane ale românilor sau de Etymologicum magnum Romaniae, de Cuvente den betrani, Hasdeu se dovedește filologul exemplar, isto­ricul temeinic și omul pasionat în cercetarea is­toriei, folclorului și limbii. Prin opera sa în proză, poezie, dar mai ales prin drama Răzvan și Vidra, el se dezvăluie un mare artist, capabil de zugrăvirea unor importante idealuri, pasiuni, drame din istoria Moldovei. Imaginând viața ca o furtună pe care gân­ditorul pornește cu corabia cu largi pânze, ca o peșteră în care trebuie să pătrunzi cu băgare de seamă dar și cu curaj, Titu Maiorescu înfăp­tuiește o amplă lucrare intelectuală căci "nu fără lupte grele poți rupe roadele din pomul cunoș­tinței și îndărătul fiecărui adevăr la care ai ajuns, lași o iluzie pierdută", cum însuși ne mărturisea. Copilul rămas singur la Colegiul Terezianum din Viena, și care își face un program riguros de la cinci dimineața în fiecare zi, educându-și voința, dovedind tuturor virtuți reale și devenind cel mai bun, va fi autorul atâtor studii de critică, orato­rie, retorică, întemeietor al criticii estetice. Titu Maiorescu este diriguitorul real în învățământul și cultura noastră, creierul care, cu râsul tăios și demn a îndrumat precis literatura și a reliefat adevărata valoare. Obiectivele Junimii s-au cristalizat și au devenit: răspândirea spiritului critic, încurajarea progresului literaturii naționa­le, susținerea neatârnării intelectuale a poporului român, a originalității culturii și literaturii române, crearea și impunerea valorilor. Revista "Convorbiri Literare", pentru apariția căreia tru­dea, număr de număr, Iacob Negruzzi, socie­tatea Junimea­­ rămân legate de numele lui Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Petre Carp­­ dar mai ales de acela care ne deschide permanent lumea înțelegerii spre a vedea ce a însemnat Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, adevăratul mentor al societății "Junimea", care este Titu Maiorescu. Acum s-a maturizat arzând neîncetat fantas­ticul și vizionarul M. Eminescu cel departe mer­gătorul. Miracolul eminescian ni se dezvăluie cu fiecare pagină prin elanul dinamic ce însuflețește fiecare imagine, prin forța portretului, pictura vieții morale și sociale a veacului. iată portretul lui Dionis: "Fața era de acea dulceață vânătă­ albă, ca și marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată și ochii tăiați în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră". Expresie a sufletului românesc. Eminescu dobândește de timpuriu patima de nestins a cititului, cunoaște limba germană, care îi per­mite să pătrundă literatura și filozofia universală, manifestă deosebit interes pentru civilizațiile antice, lirica clasică și romantică. Toate acestea se împletesc armonios cu bucuria trăirii în natură, cu cunoașterea temeinică a folclorului, setea de a călători, adâncindu-și astfel înțelege­rea oamenilor și pământului țării, pe de o parte, și a filozofiei universale pe de altă parte. Pătrunzând în stratul stărilor de adâncime a ființei umane, Eminescu este zugrăvitorul vastelor perspective panoramice și a lucrurilor văzute, cum arăta Tudor Vianu, "de departe și de sus": "Lună, tu stăpână-a mării, pe a lumii boltă luneci/ Și gândirilor dând viață suferințele întuneci/ Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta, fecioară/ Și câți codri ascund în umbră strălucire de izvoară!/ Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate/ Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate/ Câte țărmuri înflorite ,ce palate și cetăți, / Străbătute de al tău farmec, ție singură-ți arăți!...” sau "Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici/ Facem pe pământul nostru mușuroaie de furnici;/ Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați/ Ne succedem generații și ne credem minunați/ Muști de-o zi pe-o lume mică de pe măsură cu cotul/ în acea nemărginire, ne-nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta întreagă e o clipă suspendată/ Că-ndărătu-i și nainte-i întuneric se arată". în forme artistice unice găsim în opera lui Eminescu natura, isto­ria, folclorul, toate văzute ca o proiecție a trăi­rilor interioare ale poetului. Raportul om-uni­­vers, om-istorie, om-natură, om-iubire își găsesc o dramatică reliefare în versuri de o unică simplitate și frumusețe! "Ăsta-i raiul Daciei vechi, a zeilor împărăție,/ într-un loc e zi eternă - sara-n alții-n veșnicie/ Iar în altul zori eterne cu aer răcoros de mai/ sufletele mari viteze/ ale eroilor Daciei/ după moarte vin în șiruri lumi­noase ce­ învie/­­ vin prin poarta răsăririi care-i poartă de la rai­" (Memento mori), în cartea "Mihai Eminescu - Viață. Creație, Operă", Zoe Dumitrescu Bușulenga afirma: "Slujit de o enormă acumulare de cultură românească și străină și de un gust fără greș, făcut la școala lui Homer, Shakespeare și Goethe precum și la aceea a clasicului folclor românesc, Eminescu a realizat o operă, de sinteză a tuturor tradițiilor populare și culte naționale, depășin­­du-le prin geniul și munca sa neprecupețită și întrupându-le în făuriri de fond și formă admirabile, lucrate în atelierul său de titan neobosit. Când pronunți numele lui, te gândești îndată la scriitorul cel mai cult al literaturii noastre (...) te gândești la poetul cel mai îmbibat de literatură populară (...) poetul cel mai ancorat în realitățile tradiției culturale românești (...) la poetul național prin excelență”. Din aceeași pleiadă a marilor clasici face parte și Ion Creangă, scriitor realist, tipic repre­zentant al unei înalte conștiințe artistice care îl unește cu Maiorescu și cu Eminescu. Cititorul operei lui Creangă, al Poveștilor, Anecdotelor, Povestirilor sau Amintirilor, descoperă un artist cu o deosebită putere de a-și reprezenta vizual oamenii și lucrurile observate. Cu un atent simț muzical, Creangă dăruieș­te cititorului o evocare a scenelor în mișcare, cu portrete complexe, creionând chipuri ce nu le poți uita. Pe bună dreptate a fost remarcată de critica literară oralitatea stilului, bogatul inven­tar al zicerilor sale tipice, arta de a crea ima­ginea bucuriei vieții, a obiceiurilor, felul lui spe­cific de a fi a țăranilor moldoveni de acum un veac. Popasul în lumea operei lui Creangă este un popas unic prin care geniul lui oral dezvăluie rădăcinile cele mai adevărate și valoroase ale acestui popor. Realismul marilor scriitori ai veacului trecut se îmbogățește și cu opera de o neașteptată plenitudine a lui Ion Luca Caragiale. De la primele piese de teatru până la nuvele și schițe, Caragiale cultivă arta portretului fizic și moral prin stilul pe care el îl numește "stilul potrivit", dezvăluind cu curaj cele mai de seamă defecte ale tuturor categoriilor sociale de la noi. Scriitor urban, zgârcit cu descrierile, el reușește să redea mediul prin câteva notații esențiale, fie ale interioarelor costumației, expresiei figurii sau gesturilor. D­acă opera lui Creangă este un imens hohot de râs al celui ce crede întotdeauna în victoria binelui, opera lui Caragiale este aceea a unui râs sarcastic, amar, în fața viciilor parcă ireparabile din societatea noastră. Acestor eterne valori li se adaugă proza lui Slavici, făuritor al imaginii lumii târgurilor și satelor din Ardeal de acum un veac. Moralistul și logicianul care este Slavici privește specta­colul lumii externe și creează în "Moara cu no­roc" sau "Mara" imaginea tipică a omului însetat de avere, practic, justificându-și fiecare act prin datorie față de familie. Scriitor modern prin construcție și forma­ție, a plecat asupra unui mediu care-și pierde seninătatea și atmosfera idilică prin pătrunderea noilor legi ale lumii capitaliste ce zguduie ve­chea ordine patriarhală - Ioan Slavici a realizat proză memorialistică, romane, drame, comedii, eseuri, povestiri, nuvele. Inspirându-se din viața poporului în mij­locul căruia a văzut lumina zilei, George Coș­­buc vine în lirica românească cu "poezia horelor și a nunților, a obiceiurilor pitorești, a revoltei împotriva nedreptății, o poezie plină de vigoare și optimism", arată Dumitru Micu. Artist desăvârșit, G. Coșbuc desăvârșește, cu un remarcabil talent de versificator, imaginea vieții țăranului român de la naștere și până la moarte. De la "Iarna pe uliță", la poezia "La oglindă", din copilărie la adolescență, apoi zugrăvind trăirile omului tânăr care trudește la câmp, la pădure, în gospodărie, făurindu-și idealurile alături de omul drag (Dușmancele, Numai una, Rada, Mărioara, Pe lângă boi, Rea de plată, Costea Recrutul) - Coșbuc realizează o amplă suită a tuturor etapelor vieții. Pe front sau la plug, țăranul rămâne același apărător al pământului, datinilor și cântecului nostru: "Copilo, tu ești gata/ De-a pururea să plângi,/ Și când ești tristă, doine,/ Tu inima ni-O­ frângi./ Dar nu știu cum e bine/ Când plângi, că-n urma ta/ Noi plângem toți, și-amarul/ Mai dulce ni-e așa./ Și toate plâng cu tine./ Și toate te-nțeleg/ Că-n versul tău cel­ Jalnic/ Vorbește-un neam întreg". "Cântăreț al pătimirii noastre" - Octavian Goga vedea în scriitor un deschizător de dru­muri "Zidit din lacrimi și dezastre/ Eu am zidit o lume nouă/ Voi mi-ați dat vaierele voastre/ Eu v-am dat inima mea vouă"; din monografia li­rică a satului, a istoriei și durerii țăranilor arde­leni, se desprinde plugarul, dascălul, preotul, bătrânii și copiii, lăutarul și tinerii - toți îm­plinitori ai aceluiași destin în care un Mesia va veni și va salva pe cei obidiți. "E solul sfânt... înfricoșatul crainic izbăvitor durerilor străbune". George Călinescu, în Istoria literaturii ro­mâne de la origini până în prezent, afirma "Du­pă Eminescu și Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulțimii, poet național totodată și pur ca Eminescu". prof. DORINA MĂRGINEANȚU prof. dr. PAVEL PETROMAN

Next