Renaşterea Bănăţeană, octombrie 1998 (Anul 10, nr. 2629-2654)

1998-10-20 / nr. 2644

20 OCTOMBRIE 1998 ♦ PAGINA 11 RENAȘTEREA BĂNĂȚEANĂ E par si maove ❖ £ par si maove Fiecare epocă are clișeele ei. Al nostru este cea de-A Treia Cale. Nu trece săptămâna fără ca o persoană publică din Marea Britanie, Germania sau Statele Unite să nu salute sosirea celei de-A Treia Căi, adică noua abordare, "postideologică" ,a politicii și administrației. Sociologii teoretizează pe marginea ei, semina­­riile de politică o promovează, președinții și premierii se desfată în gloria pe care o reflectă modestele ei ambiții. Nici o persoană de bun-sim­ț nu poate să nu fie de acord; s-au dus pentru totdeauna zilele sumbre ale marilor proiecte ale stângii sau dreptei. Obiectivele politice ale celei de-A Treia Căi sunt modeste și,în conformitate cu clișeele unei epoci anterioare, "modest înseamnă frumos". Dar mare parte din aceste afirmații sunt amăgiri. In statele de limbă engleză cea de-A Treia Cale este doar o etichetă nouă pentru o tactică electorală veche­­ care jonglează între idei și alegători pentru a maximaliza avantajele pe termen scurt. Guvernarea lui Tony Blair - punctul de referință în Europa pentru ceea ce înseamnă efuziunile contemporane la adresa celei de A Treia Căi­­ este copilul din flori al lui Margaret Thatcher (tot așa cum Bill Clinton este produsul conceput de Ronald Regan). Margaret Thatcher a balansat pendulul politicii atât de agresiv în direcția lipsei de compasiune și de intervenție guvernamentală încât, pentru prima dată, un guvern al "stângii" a putut să se instaleze pe un teritoriu aflat undeva la dreapta centrului și să fie apreciat pentru că are intenții radicale exprimate prin faptul că stă nemișcat și are emoții neprecizate. Cea de A Treia Cale a Noului Partid Laburist este un oportunism cu față umană. E - ar exista o A Treia Cale, cum ar fi ea? Altfel decât pi­nța și a doua, nu? Deci, cum erau acelea? Aveau un sistem de guvernare restrâns sau unul extins? Era comunism sau capitalism? Opinia acceptată este că aveam de ales între piața liberă și regimurile care exercitau un control absolut. Acum, că am abandonat acești poli doctrinari, se argumentează mai departe, putem să rezolvăm contradicțiile în mod pragmatic, cu o guvernare apropiată "utilizatorului", cu economia de piață liberă, dar plină de compasiune, adică cea mai bună lume posibilă, într-un supermarket. Totuși, capitalismul este o formă de viață foarte adaptabilă, care are deja o vechime de o jumătate de mileniu. El este compatibil cu o mulțime de ordini sociale. (De exemplu, Statele Unite sunt o societate capitalistă, dar la fel e și Suedia), însă cea mai pură formă de societate capitalistă - cu piețe perfect libere și stat minimal - nu a existat și puțini au dorit-o. Astfel că dezbaterea s-a concentrat asupra deciziei care trebuie luate în ce privește ordinile sociale dezirabile și realizabile în cadrul unei economii de piață. Pentru europeni, cea de A Treia Cale nu este o idee nouă. între cele două războaie A Treia Cale către ce? • Avem, totuși, nevoie de o țintă așa se descriau populiștii țărăniști din Europa de Est, iar expresia a fost preferată de intelectuali fasciști de pretutindeni - fascismul fiind descris ca o a treia cale, în raport cu anarhia capitalistă și dictatura comunistă. în anii '60, a treia cale a fost, pentru scurt timp, alternativă optimistă la practicile comuniste oficiale, propusă de economiștii unguri și polonezi care nu doreau să abandoneze complet credința lor în colectivism. Astăzi, în fostele state comuniste, cea de a treia cale nu este o expresie a optimismului, ci a defensivei. Avocații celei de a treia căi pledează pentru țăranii și muncitorii amenințați de impactul destabilizator al expunerii lor la competiția cu Occidentul și al suprimării serviciilor publice, în Europa Occidentală dezba­terea în legătură cu prima și cea de a doua care și-a pierdut de mult sensul. Experiența de viață firească a fost ca pretutindeni, după cel de-al doilea război mondial, să se ajungă la un fel de compromis între piețele descătușate complet de reglementări și sistemele de guvernare mari și foarte active. Echilibrul a variat, mergând de la cooperarea dintre deținătorii de capital­­ și forța de muncă, prin intermediul unei proprietăți limitate a statului, la economia socială de piață a Germaniei de Vest. Până de curând, aceste argumente nu se contraziceau. Chiar și azi politicienilor le este greu să câștige alegerile dacă nu promit că vor menține serviciile față de care vest-europenii de toate categoriile sunt profund atașați. Acesta este motivul pentru care câștigătorul alegerilor din Germania nu are aproape nici un pic de spațiu de manevră în planul politicii interne. Gerhard Schroeder, liderul social-democrat care l-a învins pe Helmut Kohl și pe creștin-democrații acestuia, a făcut campanie luni de zile cu sloganul că el reprezenta "noul centru", (în vreme ce a avut grijă să nu explice niciodată ce reprezenta acesta.) Dl Köhl, în schimb, a vorbit mai deschis de nevoia de a reduce cheltuielile, dar a ezitat să facă afir­mații care ar fi putut spori ostilitatea alegătorilor. Faptul că dl Schroeder și alți politicieni europeni au fost obligați să vorbească despre regândirea statului nu s-a întâmplat pentru că ei sau alegătorii erau în căutarea unei noi politici. Motivul este că anii de expansiune economică de după război au luat sfârșit, iar generația exploziei demografice care a avut loc în Occident se apropie de vârsta pensiei și a nevoilor sporite de servicii medicale, pe care guvernele lor nu și le mai permit în această epocă de creștere mult mai lentă. Istoria acestui secol evidențiază riscurile unei guvernări cu puteri excesive. Dar sfatul inter­­venționist a făcut și lucruri bune. Dacă promotorii de azi ai celei de A Treia Căi nu vor putea oferi o viziune socială care să treacă de rețetele lor economice, ei vor deschide calea spre un vacuum al vieții publice, un spațiu care va fi umplut de adepți ai unor concepte vechi despre cea de-a treia cale, ale căror rețete xenofobe și populiste suscită interes în rândul alegătorilor din Norvegia, Franța, Austria, Germania de Est și dintr-o mare parte a Europei de Sud-Est, ca să nu mai vorbim de Rusia. Pragmatismul, pur și simplu, nu a fost niciodată folosit suficient. Politica înseamnă mai mult decât numai procese care trebuie conduse. Ea presupune și rezultate. Dacă este să luăm în seamă o anume "cale", atunci ea trebuie să ofere promisiunea de a ne conduce undeva. între timp, dacă e să ne rezumăm la a trăi conform unor clișee, ar trebui să găsim unul mai bun. ("INTERNATIONAL HERALD TRIBUNE") Semnele unui declin global al influenței americane S-a spus că rolul conducător al Statelor Unite a fost grav erodat de scandalul în care a fost implicat Bill Clinton. A fost o pierdere de timp, reputație și capital politic în detrimentu­l poziției Americii în lume. Dar ar fi prea simplu să se atribuie erodarea puterii SUA acestei cauze. Influența Etică și economică globală a Statelor Unite în era sa sovietică a ajuns la punctul culminant. Se conturează tot mai clar limitele condiției de unică superputere într-o lume multipolară. în Orientul Mijlociu, rolul SUA este, în continuare, marcat de lipsa voinței politice de a face presiuni asupra Israelului, ca și de pierderea de către arabi a petrolului ca instrument eficient de a face presiuni asupra Occidentului. Coaliția anti-Saddam a fost erodată de timp, oboseală și de blocajul palestinian, îndelungata demonizare a Iranului a fost mai mult decât contraproduc­­tivă: a încurajat ascensiunea talibanilor. Se formează noi axe - cum este cea dintre Turcia și Israel -, care, fără a fi îndreptate împotriva intereselor americane, sunt un simptom al noii complexități a relațiilor internaționale și, în consecință, al dificultății pe care o întâmpină Statele Unite în a-și impune influența în mod decisiv. China oferă un exemplu grăitor în acest sens. Apropierea de Beijing poate fi considerată, pe drept cuvânt, o realizare majoră a Administrației Clinton. Dar a avut loc în detri­mentul relațiilor cu Japonia și India, ca și al relațiilor acestor țări cu China. Iar aceasta a contribuit la subminarea altei direcții-cheie a politicii SUA, obiectivul dezirabil, dar probabil nerealist, al neproliferării nucleare. Asistența, consultanța și speranțele americane în ideea ca Rusia să înceapă să se transforme într-o democrație capitalistă modernă - măcar în spiritul orientărilor postcomuniste poloneze, dacă nu al celor americane - s-au risipit. Orice s-ar întâmpla de acum înainte, a trecut momentul de vârf al influenței occidentale. Rușii încearcă să găsească o cale de ieșire din haos, ceea ce ar putea antrena revenirea la unele obiective de politică externă din epoca sovietică. Statele Unite nu pot fi învinovățite pentru eșecurile refor­melor din Rusia, dar influența lor a înregistrat o scădere din această cauză. Pe plan economic, politicile pieței libere de inspirație americană se află sub focul criticilor ca urmare a exceselor de pe piețele financiare și a menta­lității bancherilor occidentali (mai ales europeni). La rândul său, economia americană, care determină în bună parte influența Statelor Unite, se află într-o fază care seamănă tot mai mult cu ceea ce s-a întâmplat în Asia acum doi ani: prețurile de achiziție în creștere,încurajate de optimismul excesiv, noi "paradigme ale creșterii", intrări masive de capital și un avânt al creditelor bancare. Supra­viețuirea creșterii SUA pare puțin probabilă. Prăbușirea profiturilor extrafinanciare este iminentă, în condițiile în care importurile din Asia erodează puterea de decizie asupra prețurilor. Aceasta va antrena, probabil, o scădere a investițiilor. Ținând cont de nivelul înalt al îndatorării consumatorilor și de nivelul scăzut al economiilor fami­liale, optimismul consumatorilor poate fi susținut doar de creșterea semnificativă a salariilor ori de o creștere constantă a prețului la acțiuni, care să creeze un efect pozitiv asupra economiei. Statele Unite nu-și mai pot menține multă vreme rolul de motor economic global. Capacitatea lor de a furniza problemelor globale soluții ce susțin piața liberă este erodată de amploarea deficitelor comerciale. Dacă Europa și Japonia pot substitui America este o chestiune discutabilă. Dar o economie americană mai slabă și un dolar mai slab vor reduce influența SUA în momentul nașterii monedei euro. In dorința sa de a imprima monedei europene un start puternic, Europa pare hotărâtă să ignore necesitatea globală a unor rate scăzute ale dobânzii și să submineze totodată poziția dolarului. In Asia, vechile raporturi cu dolarul s-au prăbușit din cauza forței dolarului, dar acum ar putea fi înlocuite cu aranjamente care să confere importanță monedelor euro și yen. în această situație, declinul influenței SUA nu poate fi nicidecum binevenit. Dimpotrivă, Europa și-a demonstrat slaba capacitate de a acționa ferm chiar și în probleme ce o privesc în mod direct (Bosnia, Kosovo); obsedată de lansarea euro, refuză să ia în considerare criza financiară globală, în numeroase zone fragile din Asia stabilitatea s-a menținut și datorită influenței militare, comerciale și culturale americane, dar simpla dorință a Statelor Unite de a avea influență nu creează și capacitatea de a o exercita, în prezent, lucrul cel mai greu pentru Statele Unite este de a recunoaște că influența lor a început să apună, fără a da frâu liber vechilor instincte izolaționiste. De pe acum, unii consideră că obsesia mass-media,și a Congresului față de viața sexuală a președintelui, în detri­mentul intereselor globale ale Americii, sunt semnul unui nou curent izolaționist. Poate că este o exagerare, dar nu vă așteptați ca o hotărâre în cazul Lewinsky sau un nou președinte să contracareze eroziunea influenței ame­ricane. ("INTERNATIONAL HERALD TRIBUNE") Vestita Poartă a Leilor, care este intrarea în antica cetate Micene

Next