Renaşterea Bănăţeană, martie 2002 (Anul 14, nr. 3673-3698)

2002-03-05 / nr. 3676

PARALELA 45 _______ T­răim sub spectrul diurn-nocturn al geniilor lui Caragiale și Eminescu, într-o realitate care este, în esență, așa cum au prefigurat-o ei în opera lor, ori în publicistică, dar care încearcă să-i topească într-o imagine a lui Janus Bifrons în iureșul lumii românești de la acest început de mileniu. Ochiul văzător al poetului, dramaturgului și nu mai puțin al gazetarului a scrutat nu doar spre lumea contemporană lor, ci mult mai adânc, în zona a ceea ce avea să fie, fără să ne poată schimba în timp.­pera literară, arta, rămân neschimbate în valoarea lor, indiferent dacă sunt din antichitate, din secolele IV-V după Christos, ori din secolele XVI-XVII, semn că evoluția spiritului, a mentalului, a imaginarului colectiv, a paradeumei nu urmează regula desprinsă de trăitorii veacului al XXJea, distorsionat de înțelegerea lucrurilor după explozia evoluției din știință și tehnică. Shakespeare ne este contemporan, ca și Dante sau Cervantes și, în aceeași măsură, Eminescu și Caragiale. La o privire introspectivă corectă redesco­perim în noi aceleași tare și limbaj ca a per­sonajelor lui Caragiale, mai puțin exem­plaritatea lor, mai puțin calmul și seninătatea omului de acum un veac și jumătate.­untem înclinați, de multe ori când rostim ceva în numele actualității operei lui Caragiale, să nu­ reușim să ne dăm siama cu exactitate de epoca în care trăim, t­oate pentru a-i înțelege lumea ar trebui să citim și "Memoriile" lui Argetoianu, poate ar trebui să cugetăm câtva asupra percepției absolutului și relativului în spiritualitatea românească, să putem înțelege nn epoca omu­lui mediu de acum 150 de ani, nn vremea micii burghezii de la granița dintre mahala și centrul "Micului Paris", nu cancanurile politichiei, care sunt aceleași pe orice meri­dian, ci elementul dramatic al fiecăruia dintre personajele care suntem în comparația (cerută de afirmația "actualității" lui Caragiale, pe care o facem cu o inconștiență, corectă ușu­rință), cu personajele sale exemplare, cu absolutul din fiecare dintre noi, cel absolut ce ne dă contur și dimensiune elementului dramatic, a pragului dintre limita absolutului și cea a relativității noastre, care ne relevă absurdul din fiecare dintre cei ce ne apropiem de opera l­­ui Caragiale. Absurdul, caricatura, ticul verbal, prostia, vanitatea, superficialitatea, elemente de "neschimbat" în ființa umană de pretutindeni dau dimensiunea dramatică personajelor care suntem noi, într-o lume a noastră, cu nimic mai buni sau mai răi, dar poate mai șterși, mai lipsiți de elemente forte, capabile să poată constitui estetic un personaj. Poate că suntem mai superficiali și (de ce nu?) mai inculți decât multe dintre personajele lui Caragiale, când ne vedem dintr-o dată parteneri egali de dialog cu ei, cu întreaga lor realitate. O­mitem să luăm în seamă faptul că în absolutul nostru intim nu avem o dimensiune estetică. Caragiale nu a făcut decât să se așeze la cumpăna dintre ilar și tragic și să arate cu degetul spre câțiva dintre cei din jur, care, prin exemplaritatea lor, au străbătut neatinși timpul. Căci, dacă piesele lui se joacă în India, Japonia sau pe scenele europene cu sălile pline e dovada faptului că într-un palier de sub stratul de suprafață (acea mască a culorii unei epoci), structura umanului a rămas încă neschimbată. âdem și nu realizăm că trăim o mult mai puternică erodare a personalității decât eroii schițelor, momentelor și teatrului său, o mai acută criză de identitate, ce ne aduce în pragul absurdului, iar dincolo de el, în ridicol. După un veac și ceva, Caragiale ne mângâie pe creștet și ne spune că nici nu e chiar atât de grav să fim cum suntem. El e normalitatea față de care lumea noastră, văzută dinspre sfârșitul veacului al XIX-lea pare a fi una nebună, grăbită, fără noimă, alergând după un ceva imediat, ce ne diluează consistența și ne transformă într-o magmă lipsită de expresivitate. ” și Caragiale, Eminescu a vrut să schimbe ceva în lumea de atunci, din care ne tragem și noi, o lume ce încă ne-ar mai recunoaște de urmași, adică un dar ce se dovedește a nu fi schimbat. La limita dintre tragic și caricatural (Jiquidi nu face decât să așeze în mentalul colectiv imaginea umană a pragului dinspre absurd), Caragiale deschide un câmp larg limitelor schimbării umane în esență. Că în structura sa intimă au luptat două forțe contradictorii, una neîn­crezătoare în dramă ca act al schimbării, cea­laltă neîncrezătoare în limbajul întâmplărilor aflate la marginea banalului, ca act al neschimbării este un fapt real căruia îi stă mărturie întreaga sa operă. De n-ar fi fost așa, n-am fi îndrăznit să-i așezăm alături pe cei doi geniali contemporani. Ei dau strălucire și dimensiune spiritualității noastre, ea însăși purtând pecetea absolutului într-o permanentă nepricepere cu actul relativ. răim sub spectrul unei iluzii ce pare să ne dea o detașare a noastră de tot ceea ce cu un veac și ceva în urmă era o realitate românească, dar în clipele acelea suntem mai aproape de personajele lui Caragiale mai mult ca oricând. Suntem aceiași, doar puțin mai lazi și mai mult ca oricând, mai caricaturali, dar mai puțin expresivi, în linia estetică a exemplarității personajelor lui Caragiale. Nu știu ce nu ne convine din nou, nu știu ce himere ne fac să credem că suntem alții față de cei de acum un veac, dar asist cum ne depărtăm, cu o paradoxală indiferență destructivă, de aceste două mari genii ale literaturii noastre, care au avut înțelepciunea de a vedea ce se poate schimba și ce nu, dar și nebunia de a ne arăta cu exemplaritate părțile noastre conservatoare. entru a fi mai aproape de personajele lui Caragiale nu ne lipsește nici prostia, nici isteria, nici vanitatea, nici superficialitatea, ci doar inocența de a ne juca exact rolurile pe care le merităm. incolo de noi, de contestarea sau adulația noastră. Eminescu și Cara­giale rămân două chipuri aparent opuse ale spi­ritualității românești care ating și înfrâng absolutul trecând și fără de noi în eternitatea culturii. PA­UL EUGEN BANCIU­ C­A S R­C NOI. PERSONAJELE LUI CARAGIALE T­P D S­tudent fiind, am auzit, proferată de la înălțimea catedrei universitare, o afirmație tendențioasă și discreditantă la adresa lingviștilor, a căror activitate osârdnică, plină de abnegație dar lipsită de... spectaculozitate, era caracterizată drept "muncă de molii". Goangă abjectă detestată de gos­podine, molia distruge, nu creează, iar acțiunea ei erozivă este cu atât mai scârbavnică cu cât se desfășoară pe furiș, în tăcere. O acțiune de un asemenea soi poate rămâne, prin urmare, vreme îndelungată, fără represalii. De un aspect viril și înzestrat (de natură) cu un viers baritonal insinuant, omul era adulat și stimulat să emită asemenea neghiobii mai ales de partea feminină a publicului său. Lungul șir al "moliilor" - cu care ne mândrim - începea cu Philippide și Hasdeu și se încheia, atunci„cu Emil Petrovici, Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Al. Graur, Jacques Byck și atâția alții, cărora nu numai lingvistica, dar cultura și școala românească le-au rămas pentru ved­e­catoare. literatură a fost hrănit, din păcate, și de poeți, într-unul din poemele ciclului Cântare omului, intitulat semnificativ Din taine, Tudor Arghezi înșiră, într-o salbă de splen­dide imagini, caracterul mirabil al limbajului ca principal mijloc de co­municare între oameni. In încheiere, cu o maliție care, cel puțin de astă dată, nu îi stă deloc bine, el invită pe "specialiști" să se rostească asupra unor asemenea lucruri, ca și când ei - numiți ironic "grămătici" - nu ar fi făcut-o încă: "Silește-te mai tare, iubite grămătic ! Să-mi spui,că, până astăzi, tu nu mi-ai spus nimic". Atificialitatea barierei dintre literatură și limbă este demonstrată, succint, de un adevăr aproape banal: unul dintre obiectivele lingvisticii este cuvântul, iar acesta își află întruchiparea sa cea mai nobilă în literatură în general, în poezie în special. Poate tocmai de aceea "neajungerea limbii" nu este, la I. Budai-Deleanu, doar un "topos", ci corespunde unei realități, care i-a smuls unui mare poet, cum este Vasile Voiculescu, o exclamație nău­citoare: "Frageda carne de gânduri, cuvântul". alte lucruri vrednice de a fi gândite (și... răs­­gândite) ar fi de spus în legătură cu asta. Nădăjduiesc să revin cândva, dacă voi mai avea... vreme, asupra subiectului, chiar trecând peste o parte din "bibliografia" lui, foarte bogată. Deocamdată, mă voi mărgini să afirm că un scriitor în adevăratul înțeles al cuvântului trebuie să fie, în același timp și în aceeași măsură, un filolog. Nu numai ca "iubitor", ci mai cu seamă ca "slujitor" al lui. Așa a fost Ion Luca Caragiale, prin tot ceea ce el a încredințat tiparului. Mă refer, iarăși, la un amănunt care, pentru mine, este plin de tâlc. Un manuscris al lui (în sensul etimologic: "scris cu mâna") este, în primul rând, pentru ochiul cititorului, o încântare. Omul Caragiale știa că noi scriem pentru a fi citiți, nu numai când compunem opere care vizează... nemurirea, ci chiar atunci când redactăm "bilețele". Scrierea cel puțin lizibilă este un semn al respectului elementar pe care suntem obligați să-l purtăm celui ce ne citește. Lectura nu trebuie să fie sub nici un aspect o corvoadă, ci o desfătare. Nimeni nu ajunge, pe scara socială, atât de sus, încât să-și disprețuiască, scriind ilizibil, cititorii. Caragiale știa acest lucru și nu și-a îngăduit riscul unor tentații facile. ar autorul Scrisorii pierdute mai știa ceva. Că, în cazul unui scriitor autentic, Cuvântul lui e sfânt. "Sfințenia" acestui cuvânt merge, până la respectarea sfintă a semnelor de punctuație cerute de autor. Am lângă mine admirabilul volum de evocări, săvârșit de unul dintre poeții mei "direcți" (ar spune George Călinescu), Octavian Goga, și chemat Precursori. Printre acești Precursori ardelenii știu mai bine decât alții că lumea nu începe cu fiecare din noi­­ se rânduiește, bineînțeles, I. L. Caragiale. în anii temniței din Seghedin ai lui Goga, ilustrul nostru comediograf se repede într-o zi de la Berlin să-și vadă confratele. Experiența­­ de viață și de meserie­­ pe care nenea Iancu o transmite, acolo, ucenicului său ocazional, înregistrată fidel de acesta din urmă, este vrednică de cel mai intens interes și merită a fi reprodusă fără comentarii: "Ca în toate și în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier... Ce crezi tu, în cîte ape n-am scăldat eu Hanul lui Mânjoală?... Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor... Iaca, numai interpuncția... Câți nu înțeleg că interpuncția e gesticularea gândirii... Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod... Nu se poate artă fără migăleală... Cu vremea îți cresc tot mai mult scrupulele de conștiință... Dac-o fi să îmbătrânesc, știi cum să-mi ziceți? Să-mi ziceți Moș Virgulă!...". G. I. TOHĂNEANU D­ivorțul, din fericire, vremelnic, dintre limbă și A M Moș Virgulă D r 3 5 martie 2002

Next