Renaşterea Bănăţeană, decembrie 2002 (Anul 14, nr. 3906-3929)

2002-12-03 / nr. 3907

PARALELA 45 A­cum un veac și jumătate, în luna ploioasă de noiembrie, în ziua de 29 a anului 1852, inima lui Nicolae Bălcescu a încetat să mai bată, închizând ochii departe de patria sa dragă, printre străini, la Palermo (Sicilia). De ce a părăsit Nicolae Bălcescu țara? Este o întrebare la care încercăm să răs­pundem analizând documente de epocă. Din pașaportul românesc semnat de Nicolae Go­­lescu, locțiitor al ministrului afacerilor interne, reiese clar "spre a merge la apele minerale din Germania pentru o cură de sănătate... pe soroc, cum specifică documentul, pentru 4 luni". (Fănică N. Gheorghe, Op. cit.,p. 121- 122) Noi credem, însă, că Nicolae Bălcescu a fost forțat să părăsească țara, fiind șicanat și urmărit de funcționarii Agiei. C­ornelia Bodea, poate cea mai autori­zată și competentă cercetătoare, care a scris o monumentală operă despre Revoluția din 1848, specifică clar în volumul "Lupta românilor pentru unitate națională 1834-1849", Editura Academiei Române, București, 1967, p. 67, că plecarea lui Nicolae Bălcescu la Paris a fost condiționată de atacul energic la adresa boierimii, care a fost publicat în "Magazin istoric", în articolul "Despre starea socială a muncitorilor plugari". Istoricul Vasile Măcin, comentând această ipoteză, susține că Ioan Ghica l-a chemat de urgență la Paris pentru că "Societatea studenților români din Paris trecea printr-o criză acută". (Cornelia Bodea, Op. cit.,p. 67). Sociologul, economistul, cer­cetătorul polivalent G. Zane, în studiul său, "N. Bălcescu. Opera — omul — epoca", în capitolul "Aspecte noi ale vieții lui N. Bălcescu in lumina unor documente inedite",p. 30-41, subliniază clar: "N. Bălcescu pleacă silit, se expatriază pentru a se pune la adăpost de noi prigoniri, care amenințau să se dezlănțuie împo­triva sa. (N. Bălcescu, Op. cit., Editura Emi­­nescu, București). T­ot în acest volum, autorul ne infor­mează, la pagina 342, că Nicolae Băl­cescu "a plecat în exil în după-amiaza zilei de 1 iulie 1846, fiind însoțit de Costache Negri și C-tin Filipescu", sprijinit material de acești prieteni (un drum București — Paris, cu dili­­gența, costa circa 200 franci). Ajunși la Pesta, Bălcescu îi scria lui Alecu Russo "mă simt fericit... că mă aflu în societatea celor mai buni prieteni". (Nicolae Bălcescu, Opere IV, Corespondență, p. 64).­leacă spre Viena și acolo, în capitala Imperiului habsburgic, se întâlnește cu Vasile Alecsandri, frații Hurmuzachi și, împreună, vizitează vestigiile vechii Vindo­­one", "palatele Hofburg, Scönbrun, muzeele, arhive vieneze, cabinete de numismatică, unde găsesc o medalie, care avea bătută efigia lui Mihai Viteazul". (G. Zane, op. cit.,p. 343). Din Viena, cu diligența, continuă itinerariul său spre Paris. La 3 iulie 1846 intră în Franța, unde, la Paris, este primit cu dragoste și căldură de studenții români ce studiau acolo în frunte cu C.A. Rosetti. Din Paris ("cetatea luminii și a științei"), la 4 iulie îl anunță, printr-o epistolă, pe Alecu Russo: "sunt fericit, că am scăpat de necazurile din țară, mă voi întoarce acasă pentru a începe editarea împreună a unei noi reviste «Jurnalul»" (Fănică N. Gheorghe, Op. cit.,p. 122), în capitala Franței, s-au iscat diferite conflicte de opinie între conducătorii Societății studenților români: C.A. Rosetti și Ioan Ghica. După plecarea acestora în țară, Nicolae Bălcescu devine conducătorul So­cietății Studenților Români din Paris, îndru­mând cu energie și competență activitatea aces­teia, sprijinit fiind de Sofronie Vînav, care donează studenților o clădire spațioasă în Place de Sorbone nr. 3, aici punând bazele "Biblio­tecii Române din Paris", patronată de Lamar­tine. (Cornelia Bodea, op. cit.,p. 83). Acum, Biblioteca Română devine un adevărat centru european de studii și cultură după modelul bibliotecii poloneze din Paris. L­a Paris, Nicolae Bălcescu desfășoară o complexă și multilaterală activitate, participă la discuții, scrie articole, dar urmează prelegerile renumiților istorici: Jules Michelet, Edgar Quinet, Saint Marc Girardin, cercetează arhive, biblioteci și strânge un material numeros de fișe, care îi vor da posibilitatea să adâncească unele probleme legate de istoria social-politică a Țărilor Române, stabilește legături ample cu Comitetul Democratic European, cunoaște pe Mazzini, Adam Mickiewick, Lamartine ș.a. Biblioteca studenților români devine cunoscută parizienilor și este vizitată de Jules Michelet, care donează un volum din opera sa intitulat "Histoire de la Revolution franșaise", cu de­dicație pe prima pagină" Aux moldovalaques, pour­eur biblioteque de Paris". I­n noaptea revelionului din 1847 ține un discurs la Biblioteca studenților ro­mâni din Paris, care a fost o adevărată manifestație politică, unde lansează formula regenerării na­ționale și sociale și subliniază, cu mult patos, necesitatea imperativă a viitoarei unități politice a românilor, criticând descurajarea și pasivitatea patrioților ce făcuseră parte din Partida Națională a lui Câmpineanu și Filipescu. (Fănică N. Gheorg­he, Qq. cit., p. 127). I­n scrisoarea trimisă lui loan Ghica se specifică: "România, care optesprezece veacuri a fost bulevardul civilizației și al li­bertății... nu poate pieri în veacul luminilor și al deșteptării popoarelor. Românii sunt cea mai veche nație în Europa care și-au păstrat neclintit naționalitatea și o existență politică", în fiecare scrisoare, îi trimitea și extrase din ziarele franceze în care se pomenea despre Țările Române: în februarie 1847, Nicolae Bălcescu părăsește capitala Franței, îndrep­­tându-se spre Marsilia, iar de acolo, cu vaporul, spre Italia, făcând scurte vizite la Genova, Livorno și, apoi, la Neapole, unde se întâlnește cu Vasile Alecsandri și Elena Negri. Din docu­mentele cercetate reiese că în martie se găsea în Sicilia, în orașul Palermo, unde descoperă cartea lui Anton Maria del Chiaro intitulată "Delle moderne rivoluzioni di Valachia". S­e întoarce la Neapole, unde se întâl­nește cu Luxița Florescu, de care era îndrăgostit. Fiind bolnav de plămâni, Luxița Florescu este dispusă să-i aline toate suferințele și, împreună, vor pleca spre Roma. (Fănică N. Gheorghe, Op. cit.,p. 136). Aici,întreprinde valoroase cercetări în arhivele și marile bi­blioteci. în cetatea eternă, Nicolae Bălcescu caută izvoare latine și vizitează "Instituție De Propaganda Fide". Este copleșit și impresionat de arhitectura urbanistică complexă, dar și haotică a orașului de pe Tibru. n arhivele Vaticanului găsește hrisoave, documente de epocă și cărți referitoare la domnia lui Mihai Viteazul, precum și studiul lui Ciro Spontoni — "Historia della Transil­vania" . După aproape două săptămâni, împreună cu iubita lui, se îndreaptă spre nordul Italiei, vizitând Florența, Livorno, Pisa, Genova; în luna iunie îl găsim, din nou, la Paris. Starea sănătății sale cunoaște o ușoară ameliorare, astfel că începe, din nou, investigațiile la cabinetul de Stampe al Bibliotecii Regale găsind, aici, un portret al lui Mihai Viteazul executat de pictorul Sadeler din Viena,în 1601. în această perioadă, la College de France, audiază cursul lui Edgar Quinet și, zilnic, îl găsim în registrele Bibliotecii Polone din Paris, unde descoperă informații despre Imperiul turc (De origine imperii turcorum de Bello Turcis inferenoto). I­n februarie 1848, izbucnește revoluția la Paris, la care participă activ mulți studenți români în frunte cu Nicolae Bălcescu și Golescu Azapița, într-o epistolă trimisă lui Vasile Alecsandri, Bălcescu declara: "de trei zile trăit-am numai pe ulițe; am intrat în palatul regal împreună cu Arapila și am rupt câte o fâșie de catifea roșie din sala tronului". (Paris, 24 februarie 1848, întâia zi a republicii, Nicolae Bălcescu, Opere IV, Corespondență, p. 80). Sub influența revoluției franceze, în ziua de 20 martie, Nicolae Bălcescu convoacă, la lo­cuința sa, Rue de l'Universite 94, pe toți bunii români credincioși ai revoluției și hotărăsc împreună plecarea spre țară, pentru a începe revoluția după un program comun. (Fănică N. Gheorghe, op. cit., p. 146). A doua zi, Nicolae Bălcescu, însoțit de Golescu Arapița, merge cu trenul pe ruta Amiens — Bruxelles — Liege — Hanovra — Leipzig — Praga — Viena. Prin librarul Frank, își trimite lucru­rile sale (cărțile, documentele și manuscrisele), pe adresa lui August Treboniu Laurean — București. (Gh. Zane, op. cit., p. 381). La Viena a stat câteva zile și a plecat cu un vapor austriac, însă la "Drencova pasagerii erau tre­cuți la Orșova veche în mici șalupe" (G. Des­­ping, Moniteur Universael 1853 nr. 182). Aici, comandantul cordonului sanitar i-a aprobat viza spre Țara Românească iar la Vârciorova primește viza pentru intrarea în țară. Aducea cu dânsul un material propagandistic, niște extrase din "Revue des Deux Mondes", cu mențiunea... despre drepturile românilor. (Sil­viu Dragomir, Corespondența dascălilor arde­leni în 1848, în volumul omagial lui I. Vianu, București, 1927, p. 164-165). La 15 aprilie ajunge în București, unde se întâlnește cu prie­tenii și colaboratorii săi C.A. Rosetti, Ion Ghica, Cezar Boliac, Frații Golești, Dumitru și Ion Brătianu, Ioan Eliade Rădulescu, Ploieșteanu și Tell (aici credem noi că s-a întocmit procla­mația ce va fi citită de Ioan Eliade Rădulescu, la 9 iunie, la Izlaz). "Era o adevărată platformă revoluționară cu orientare democratică ce încer­ca să rezolve cele două mari probleme ale epocii, cea socială și națională". Enciclopedia Istoriografiei Românești, 1978, p. 49). Nicolae Bălcescu a ocupat, în acea perioadă, funcția de ministru de externe al regimului revoluționar, iar, mai târziu, cea de secretar al Guvernului Provizoriu. La 13 septembrie 1848, după inter­venția trupelor turcești și cele țariste, Nicolae Bălcescu și unii revoluționari au fost închiși în mănăstirea Cotroceni, din ordinul coman­dantului turc Fuad Efendi, iar în 25 septembrie 1848, caimacanul Constantin Cantacuzino sem­nează exilarea lor. (Anul 1848 la români — Cornelia Bodea, vol. 2, cap. 259, intitulat Pe când reacționa punea Țara la cale împreună cu gen. Duhamel și cu Fuad Efendi). Nicolae Bălcescu a călătorit pe Dunăre cu niște vase turcești până la Semlin, trecând prin Banat, îndreptându-se spre Sibiu și Brașov. Forțat de presiunile diplomatice exercitate de generalul Duhamel, ia din nou drumul pribegiei Belgrad — Triest — Atena — Constantinopole, unde se întâlnește cu vechiul lui prieten, Ioan Ghica. La Constantinopol, în luna martie și aprilie, elaborează, împreună cu Ghica, un plan de acțiune a emigranților români din Ungaria de a se organiza o legiune românească întru a lupta alături de unguri... împotriva armatelor habsbur­­gice.(Fănică N. Gheorghe, op. cit., p. 168). n această perioadă, aflat în Ungaria, Nicolae Bălcescu dorea o apropiere între Kossuth și Iancu. în acest sens, de la Pesta pleacă la Debrețin, unde are o întrevedere cu Kossuth și contele Batthany, care îi declara clar, un argument ce l-a îngrozit pe Bălcescu: "scopul nostru al ungurilor este de a asimila pe toți românii din Transilvania și Banat pentru a asigura caracterul unitar al Statului Maghiar" (Anuarul Institutului de ktorie Națională, Cluj, 1930, vol. V­. I­a Pesta, Bălcescu s-a întâlnit cu fostul lui profesor Eftimie Murgu și cu câțiva deputați români din Dieta Ungariei, Sigismund Pop și Alexandru Bohatiel și au redactat gazeta română "Democrația", care și-a încetat apariția după doar două numere. (Silviu Dragomir, Avram Iancu, Editura Științifică, București, 1965, p. 228). în iulie, Bălcescu se întâlnește cu Iancu, la Câmpeni, acesta cere Guvernului Ungar să recunoască hotărârile luate de români pe Câmpia Libertății din Blaj. Moții vor păstra o neutralitate față de forțele maghiare. De aici, în straie de moț, înarmat cu un răvaș de meșter ciubăr, scapă de urmăririle honvezilor și, în octombrie 1849, ajunge la Paris, în ziarul fran­cez "Le Temps" din 18 octombrie 1849, Băl­cescu este prezentat publicului francez ca un erou al revoluției pașoptiste. Din documentele cercetate, reiese că în februarie 1850 a venit la Biblioteca poloneză din Paris, fiind notat în registrul de evidență că a cerut opera "Tur­­chische und Ungarische Kronika". (G. Zane, op. cit.,p. 388). în luna august a anului 1850 publică cartea sa "Question economique des Principates Dem­biennes" în care susține pro­gramul său agrar al Țărilor Române și aflăm că a donat un exemplar din această operă bi­bliotecii poloneze care este înregistrat și există și astăzi sub cota 12278. (Gh. Zane, op. cit., p. 391). Tot în această lună, găsim o cores­pondență trimisă de Nicolae Bălcescu iubitei sale Luxița Florescu, în care încheia: "Mi-e dor de țară și de ai mei. E tristă viața de pribeag și în străinătate". (Dan Berindei, "Ultimii ani ai lui Bălcescu", în revista "Studii" nr. 11, din 1977, p. 1998). T­ot în 1850 îl găsim pe Bălcescu la Londra, unde are o întrevedere cu primul ministru al Angliei, Palmerston, unde protestează împotriva trupelor imperiale ruso­­turce care au ocupat Principatele. De asemenea, publică un scurt articol în ziarul londonez "Dailly News". (Dan Berindei, op. cit.,p. 1995). Anul următor, 1851, aduce multă suferință tânărului Bălcescu, fiind silit să părăsească Parisul. La 27 februarie îi scria lui Ioan Ghica: "sufăr mult de piept, poate voi da ortul popii". (Nicolae Bălcescu, Op. IV, Corespondențe, p. 361). Locuiește în satul Viile d'Avray, căci mijloacele financiare sunt restrânse. La sfârșitul anului 1851, însoțit de sora sa Sevastița, se stabilește în sudul Franței, în localitatea Hyères, din apropiere de Toulon, și rămâne până în aprilie 1852, îngrijit cu dragoste de surioara sa. Cu toate că era grav bolnav, el lucra cu multă febrilitate, alcătuind primele două capitole ale istoriei sale: I "Libertatea Națională", II "Călugăreni". (Fănică N. Gheorghe, op. cit., p. 200). în această vreme este vizitat de prietenul său Golescu Arapița și reia legăturile sale episto­lare cu Ioan Ghica ce s-au întrerupt din cauza unor divergențe de orientare politică. în această localitate,Nicolae Bălcescu se simte foarte rău, după cum relatează Golescu Arapița în scrisorile lui Ghica și Alecsandri. A avut trei hemoragii care l-au adus într-o stare de slăbiciune; nu-i este îngăduit nici să scrie, nici să vorbească. (Fănuță N. Gheorghe, Op. cit., p. 201). n septembrie 1852 pleacă spre țară, însă, la Galați, Căpitănia portului nu-i aprobă debarcarea; se îndreaptă spre Giurgiu, unde îl așteaptă același ordin al lui Știrbei, care nu-i aprobă să pună piciorul pe pământ românesc. Printr-un mijlocitor se întâlnește, totuși, cu fa­milia, într-o cârciumă bulgărească, la Nicopole, după două ore pleacă cu un vas la Constan­tinopol, apoi la Malta. Dintr-un articol din 17 octombrie 1852, apărut în "Giornale ufficiale de Sicilia", aflăm că a locuit la hotelul Alta Trinacria din Palermo, Via Butera 24. Este grav bolnav și este îngrijit de doctorul Decio Battaglia. A murit la 9,30 dimineața, în ziua de 29 noiem­brie 1852. A fost înmormântat în ziua de 30 noiembrie, la ora 16, într-o portantină la Mă­năstirea Cappucinilor, de preotul grec Andreea Cuccia, în 1849, ziarul "Sicilia del Populo" din 12 ianuarie publica o știre că rămășițele lui Bălcescu au fost exhumate și depuse într-un osuarum comun de tipul "Zubi". Rămășițele lui Nicolae Bălcescu zac, astăzi, amestecate, laolaltă cu sute sau chiar mii de mumificați, în cimitirul Rotoli. (Dan Berindei, Op. cit.,p. 1999). Pe aleea Chiparoșilor din cimitirul Rotoli, Guvernul italian a imprimat, pe o placă de metal argintat, o fotografie a lui Bălcescu. DAN POPESCU : In urmă cu un veac și jumătate, la 29 noiembrie 1852, la Palermo NICOLAIE BU­LCESCU ȘI INTRAT PENTRU TOTDEAUNA ÎN ISTORIE I­I­I 3 decembrie 2002

Next