Renaşterea Bănăţeană, iunie 2006 (Anul 18, nr. 4978-5003)

2006-06-06 / nr. 4982

marți, 6 iunie 2006 Remember Paralela 45 7 Nicolae Iorga - biografia exemplară a cărturarului român interbelic "Eu n-am învățat a citi și a scrie, sunt lucruri care mi-au venit de la sine... Românește am învățat din casa părintească, adică din casa mamei, așa cum se vorbea, limpede, frumos și mai ales puternic și colorat, fără amestecul ziarului, discursului și cărții de succes. Dar când a fost vorba de slova tipărită, nu știu cum s-a nimerit de am avut înaintea mea înseși Leto­pisețele de vechi și bun grai ale lui Mihai Kogălniceanu" —își amintea propria copilărie, la anii senectuții, istoricul Nicolae Iorga, cel despre care contemporanul său, George Căli­­nescu, nu se sfia să declare că „a jucat în cultura românească rolul lui Voltaire al francezilor". Acest om, a cărui biografie va întruchipa, cu momentele sale de glorie și tragism, destinul cărturarului român interbelic, s-a născut pe 5/ 17 iunie 1871, în Botoșani, tatăl său fiind avocatul Nicu Iorga, avocat, iar mama, Zuriea Drăghici. La 17 ani, este absolvent al Liceului Național din Iași, iar în 1889 (deci într-un singur an­) termină studiile Universității din Iași, cu „Magna cum laudae", făcându-i pe dascălii săi să constate că, în anul în care se stingeau Eminescu și Creangă, cultura română câștiga cu nume de referință. Universitarii ieșeni nu se înșelau: capacitatea de excepție a tânărului Nicolae Iorga era confirmată în 1893, prin doctoratul care încununa studiile de la Paris, Berlin și Leipzig, precum și de primirea, la numai 23 de ani, ca membru corespondent al Academiei Române. în anul următor, Iorga câștigă, prin concurs, Catedra de istorie a Uni­versității din București - apoi se afirmă ca „cel mai mare poligraf al culturii române", recuperând din arhivele metropolelor europene numeroase documente privitoare la istoria ro­mânilor și publicând, pe parcursul vieții, peste 25 de mii de articole și aproape 1.300 de volume. Opera lui Nicolae Iorga este fascinantă. Ea cuprinde articole publicistice de referință (publicate încă din anii liceului, în revista Arhiva a Societății Științifice și Literare conduse de A.D. Xenopol, în ziarul Lupta, din 1903 și în revista Sămănătorul, la conducerea căreia este instalat, pentru ca peste alți trei ani să-și înființeze propriul ziar, Neamul Românesc). Iorga publică însă și poezie, teatru, memorialistică, dar mai ales istorie. Sub semnătura sa apar Istoria Bizanțului, Istoria Imperiului Otoman, Cultura și politica națională, Politica Culturii, Istoria învățământului românesc, Istoria literaturii românești, Istoria armatei românești, Istoria comerțului românesc etc. Dar, mai ales,Istoria românilor, o sinteză în zece volume, apărută între anii 1935- 1939, reprezentând rezultatul întregii sale activități de istoric. Datorita me­ritelor și calităților sale excepționale, peste treizeci de universități și institute, începând cu cele de la Paris, Roma și Oxford, i-au conferit titlul de Doctor Honoris Causa și calitatea de membru permanent, în 1911 fiind onorat și cu titlul de membru plin al Academiei Române. Cel puțin în aceeași măsură, Nicolae Iorga s-a afirmat și pe scena politică, unde l-au împins convingerile sale patriotice, vocația de orator și avatarurile vieții publice bu­­cureștene. A luptat pentru Unirea de la 1918, pentru independență și democrație. "M-am cutremurat la gândul că veacuri întregi de siliți mai mult decât omenești, de suferință ce nu-și pot găsi expresia în cuvinte, două mii de ani aproape de încordare și jertfe ar putea să ducă la sfârșitul acesta ticălos... Am putea rămâne cu brațele încrucișate înaintea acestei priveliști?" și-a explicat el, mai târ­ziu, decizia de a pătrunde în „arena leilor". Și-a creat propria sa formațiune politică - Partidul Național Democrat-prin care a ajuns deputat (neîntrerupt din 1907 și până în 1938), prim-ministru (1931 /1932) și chiar președinte al Adunării Deputaților, pentru ca, o dată cu instaurarea regimului totalitar, la 11 februarie 1938­­ căruia i s-a opus cu demnitate­­ cariera sa politică să intre în declin. La 1 noiembrie 1940 a fost pensionat din activitatea de profesor universitar (împreună cu P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, C.I. Parhon, Emil Racoviță etc), presa de dreapta a început să-l atace tot mai violent, pentru ca, în fatidica dată de 27 noiembrie 1940, la orele cinci după-amiaza, să fie ridicat cu forța de la masa de lucru și ucis mișelește, în pădurea de la Strejnic, de către legionari, împlinise 69 de ani. Fusese cel care, la 14 decembrie 1916, când trupele române cedau în fața coaliției austro-germane, rostise celebrul discurs „Vom fi iarăși ce-am fost și încă mai mult decât atât" - un discurs rostit în fața Parlamentului refugiat la Iași, pe care cărturarii români l-au tipărit și distribuit în toate localitățile țării și chiar în tranșee, mo­tivând eroicele lupte de la Mărăști, Mărășești si Oituz. "Bizanț după Bizanț" sau căutarea universalității începând cu anul de grație 1600, spune Bălcescu, cu un secol înaintea lui Iorga, nimeni n-a mai putut gândi viitorul spațiului românesc fără a se raporta la unirea înfăptuită de vo­ievodul Mihai Viteazul. Și Bălcescu, și Iorga știau foarte bine, primul prin educația de taină primită încă înainte de a pleca la Paris, celălalt prin cerce­tarea erudită, că Mihai Vodă nu a a­nd­­onat în virtutea unor impulsuri .uriere (cum încearcă să ne con­vingă în zilele noastre oareștine), ci în temeiul unui program politic de anvergură internațională și stra­tegie globală postcruciată, având ca țintă restaurarea, în forme "purifi­cate", a centrului de putere prăbușit odată cu Bizanțul. Nici nu putea fi altfel: acțiunea lui Mihai a fost pro­iectată în amvoanele pan-ortodoxe, a fost dirijată și finanțată prin fa­miliile "rezistenței bizantine" de la Istanbul-Constantinopol (familii că­rora le aparținea și o bună parte a boierimii moldo-vlahe), nu în ul­timul rând, a fost recunoscută inter­național (și sprijinită, până la limita interesului non-ortodox) prin legă­turile stabilite în temeiul insolitului "Sinodului împăcării" de la Konstanz din 1414-1418, la lucrările căruia au participat, de altfel, și repre­zentanții curților domnești de la Iași și București. Dacă, pentru generația lui Băl­cescu, proiectul de resuscitare a Bi­zanțului era doar pecetea unui viitor ce va să fie, a unei așteptări de tip mesianic, pentru cea a lui Iorga, res­pectiv, generația începutului de secol XX, ea devenise derutant de pal­pabilă. Se știe, înfăptuirea României mari era un proiect pe care Bucu­­reștiul îl afirmase încă de la însușirea, în 1864, a numelui de "România" pentru statul întemeiat o dată cu Unirea lui Cuza, și căruia monarhia dualistă austro-ungară abia i-a putut contrapune, în 1866, o inoperantă anexare a Transilvaniei la Ungaria, drastic sancționată pe plan interna­țional cu prilejul "Procesului Me­­morandiștilor" - dar, pentru cea mai mare parte a clasei politice și căr­­turărimii românești de atunci,acesta era doar un proiect în sine, dincolo de care nu se mai imagina nimic. Că așa au stat lucrurile, avea s-o confirme, retrospectiv, și Mircea Eliade, care observa că "generația de după Marea Unire era debusolată, lipsită de motivația unui proiect istoric de talia celui deja atins, al reîntregirii, la care lucraseră generațiile anterioare". Or, tocmai atunci, mai precis în 1934, și tocmai pentru a suplini golul de "mobilizare prin proiect", Nicolae Iorga își lansa celebra formulă "Bizanțul de după Bizanț". De la sine înțeles, formula de mai sus - care are, în istoria civi­lizației europene, aceeași valoare ca ecuația einsteiniană "E = mc pătrat" - nu se rezumă la a revendica o moș­tenire cultural-politică, cu experiența sa universitară și politică, Iorga era primul care să știe că o atare moștenire și-o pot adjudeca, cu drept temei, toate statele create în spațiul fostului Imperiu Roman de Răsărit, inclusiv Turcia. Sigur, chiar și numai sub acest aspect, conceptul a fost revoluționar: în generațiile de după Iorga, turcologi de excepție, precum Mustafa Ali Mehmed, au admis că "suveranul turcilor apărea ca succ­esorul politic al basileilor, iar pre­luarea prerogativelor, titulaturii și aspirațiilor împăraților bizantini genera încă de pe vremea aceea ideea unei împărății universale, care sa cuprindă atât lumea musulmană, cât și pe cea creștină" - adică, să nu ne fie teamă să recunoaștem, tocmai ideea pe care se întemeiază, astăzi, proiectul civilizațional al Marii Europe. Dar cărturarul român a mers și mai departe­­ la catedra și la tri­buna Parlamentului, deopotrivă. El a observat că substanța socială pe care o dobândise România reîntre­gită, pe care cadrele politice interbelice au exprimat-o defectuos, era foarte aproape de cea pe care o întruchipa Constantinopolul ideal - în consecință, ca, atunci când elitele statului nu se așeaza pe "liniile câmpului de forțe istorice", ele sunt abandonate de mulțimi (Iorga nu vede "mase" amorfe în baza socială, ci societate structurată), acestea având capacitatea de a genera mereu elite de schimb. Prin urmare, el a lansat formula "Bizanț după Bizanț" nu doar ca pe o descoperire științifică, ci și ca pe un apel către puterile reale din societate. Iar acestea i-au dat curs­­ evident, nu pentru că a vorbit Iorga, ci pentru că s-au identificat cu soluția. Puțin după discursul lui Iorga, nou-creata plutocrație economică a României a lansat o formulă fără precedent (ea va fi reluată de SUA,în conceptul "new deal"), care a transformat țara, dintr-o zonă a sărăciei istorice, într­­o "mașina de progres". Cercurile culturale au făcut din același "de­ceniu patru" un eu de aur al creației, unul care a dat tonul în lume­­ și e suficient să amintim, aici, momentul Brâncuși ori avangardismul dadaist. La rândul ei, diplomația "de Dâm­­bovița" a produs, sub bagheta unui Titulescu, organizații ca Liga Na­țiunilor și "Mica înțelegere", dar și conceptul neagresiunii, inspirat din proiectul "păcii divine", în numele căruia Constantin cel Mare și-a clădit cetatea. Formula lui Iorga a fost au­zită și în sfera politică­­ unde, din păcate, a fost denaturată, astfel că, spre sfârșitul aceluiași deceniu, de­sigur și ca urmare a unui context internațional profund viciat, Româ­nia cunoaște instaurarea totalita­rismului (carlist întâi, apoi legionar), prăbușirea granițelor și începutul războiului. Experiențe pe care, la urma­ urmei, le-a cunoscut și Bizanțul - cel real, pervertit, și nu cel ideal, care, în viziunea lui Iorga, ar fi trebuit să mobilizeze corpul național al României reîntregite pen­tru misiunea istorică a universalității. LAURENȚIU NISTORESCU

Next