Renaşterea Bănăţeană, octombrie 2011 (Anul 23, nr. 6609-6634)

2011-10-04 / nr. 6611

marți, 4 octombrie 2011 Teatru Paralela 45 5 Opinii de spectator O scrisoare regăsită... parțial fericită ideea de a plasa pe fundalul scenei, la premiera Teatrului Național cu o scrisoare pierdută, a unui text scris de marele dramaturg. Un text ce ilustrează odată în plus genialitatea lui Caragiale, capacitatea sa de a pătrunde în adâncul ființei românilor, atenționându-i asupra tarelor profunde moștenite sau dobândite, ce le sunt specifice. Să pui în scenă O scrisoare pierdută îți trebuie pe lângă mult curaj, să nu zic inconștiență, având în vedere uriașele montări datorate lui Sică Alexandrescu și Liviu Ciulei, cu interpreți uriași, precum Ion Talianu, Grigore Vasiliu Birlic, Ion Finteșteanu, Radu Beligan, Elvira Godeanu,Carmen Stănescu,Rebengiuc,Marian Mihuț, Dem Rădulescu etc. și o­ trupă omogen valoroasă, în măsură să susțină textul și să se contrapună meritoriu amintirii celor de dinaintea lor. Firește, această ultimă observație este valabilă doar pentru cei ce au văzut pe scenă sau pe Internet marile spectacole despre care am vorbit. Scrisoarea pierdută a Naționalului timișorean, în regia doamnei Ada Lupu, are câteva calități, printre acestea aș remarca jocul foarte bun al Claudiei Ieremia în rolul lui Zoe Trahanache, îndrăznesc să afirm că această actriță poate să concureze cu oricare altă interpretă din teatrul românesc contemporan, fără să fie pusă în umbră. Păcat că regizoarea a transformat-o pe adultera Zoe ,într-o pufană ce se sărută cu Tipătescu în fața lui Pristanda, Agamiță Dandanache, ba chiar și în fața propriului bărbat, dar și, inexplicabil, cu Nae Cațavencu. O zglobie prestație scenică a avut Ionuț Pârvulescu în rolul lui Pristanda, un Pristanda modern, mânuind ustensile de secol XXI, procopsit pe tot parcursul evoluției scenice cu o tavă încărcată cu pahare cu băuturi ce voia să sugereze aservirea poliției față de autoritatea lui Tipătescu, dar degenerând, prin persuasiune, în ridicol. Discursul lui Victor Manovici a fost asociat de sală cu realități românești contemporane, ceea ce a declanșat aplauze la scenă deschisă, dovedind, dacă mai era cazul, ce orizont de așteptare are spectatorul, cât de avid este ca teatrul să-i ofere nu izmeneli postmodernise, ci răspunsuri artistice la întrebările pe care și le pune în confruntarea cu viața. Ca să scape de model (Beligan și Fory Etterle), maestrul Vladimir Jurăscu a propus un Agamiță Dandanache nici fâsâit, nici ramolit, ci doar viclean, ascunzându-se în spatele unei urme de ramolisment. Fără îndoială, este greu să acoperi asemenea modele, dar nu imposibil. Mi-a plăcut baia de aburi inventată de regizoare, ca un mic Purgatoriu pentru caracudă, ba chiar și pentru stimabilul Zaharia Trahanache. Un Trahanache care în piesa lui Caragiale este soțul mai vârstnic al Zoiței, rutinier, venerabil și onorabil, în realitate, interpretul Romeo Ioan n-a fost nici venerabil nici onorabil. Doar necredibil pentru calitatea de soț încornorat al Zoiței, prezident al atâtor comitete și comiții etc. Cea mai palidă prezență în spectacol a avut­­o Ion Rizea în rolul lui Nae Cațavencu - chiar Cațavencu, bombă cu explozie imediată, motor al intrigii piesei lui Caragiale. Patru sunt purtătorii principali ai conflictului Scrisorii pierdute: Tipătescu,Zoe,Trahanache,Cațavencu. Mărturisesc a nu înțelege de ce un prefect, deci înalt funcționar al statului, trebuie să arate ca un motociclist dintr-un film american. Ce a câștigat Tipătescu, (și implicit spectacolul) că și-a arătat pântecul în permanență și, sporadic, celelalte părți componente ale trupului? Au mai fost și alte lăsări pe vine pe care nu le­­am înțeles. Cetățeanul turmentat, Valentin Ivanciuc al doamnei Ada Lupu, arăta ca un răufăcător din reclamele făcute înainte de război filmelor de spionaj. Nici o apropiere de personajul caragialean, în afara propriei declarații de identitate. Firește, acestea sunt opiniile mele, fără să am pretenția de a monopoliza cumva adevărul. Nu mă îndoiesc de existența altor puncte de vedere, poate mai penetrante și mai abile în descoperirea unor calități și semnificații deosebite acestei premiere. ION MARIN ALMAN Deschidere de stagiune la TNT Urmare din pagina I E o veritabilă echipă ce merită a fi văzută r­ând la studioul 5 al Naționalului timișorean. Și acum năzbâtia, în sfârșit, după îndelungă așteptare, o scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, evident în an aniversar cum le place românilor să procedeze. Și ce de lume la premieră. Evident, cu maestrul Caragiale nu-i de glumit! Ea, de data aceasta s-a glumit, îmi place să cred că regizorul spectacolului, Ada Lupu, ne propune o glumă și nu o abordare serioasă a teatrului lui Caragiale. Desigur că piesa și întreaga creație caragialescă au fost puse în scenă în moduri dintre cele mai diverse și șocante uneori. E adevărat că actualitatea lui Caragiale se poate proba și în acest mod. Totul e să se păstreze spiritul creatorului, stilul inconfundabil al observa­ției, analizei și construcției caracterelor care constituie esența viziunii artistice a­­ marelui dramaturg. Lumea contruită de el are o dimensiune ideală și perfect morală ar fi spus Titu Maiorescu și de alfel o susține și o demon­strează în cunoscutul studiu din 1885, Comediile d-lui Caragiale. Ce înseamnă idealitate în acest context și cum trebuie raportat acest termen la o întreagă poetică a teatrului modern? Nu e vorba în nici un caz de idilizare ori de falsificarea unei realități dintr-o perspectivă politică ori ideologizantă, pe care de altfel mentorul junimist o privea cu intoleranță și iediență din moment ce susținea separația valorilor în artă. Idealitatea ține de o inerentă organicitate a funcționării socialului în relația sa cu naturalul. Dintre toate caracterele Zoe este personajul care deține performanța comică deoarece ea poartă cele mai multe măști și ca atare în cazul ei distanța între aparență și esență este cea mai mare. Deși poartă masca fidelității conjugale, ea nu ajunge să decadă într-atât încât să accepte o relație amoroasă cu adversarul politic pentru a salva aparențele. Această soluție ar fi fost un nonsens dacă reținem ca obligatoriu raportul de forțe dramatice în construcția dramatică propusă de această comedie, în D-ale carnavalului jocul comic este infinit mai liber deoarece caracterele sunt mult mai laxe și mai subtile în același timp. Zoe nu poate fi citită ca Didina Mazu sau ca Mița Baston. Nici măcar în aceeași cheie cu Veta din O noapte furtunoasă, datorită extracției sale pretins aristocratice și evident citadine, în vădită antiteză cu vulgaritatea de mahala, pitorescă în substanța sa dar nu atacată de un anume convenționalism comportamental pe care-l presupune mediul elevat burghez pe care-l ocupă soția președintelui partidului conservator în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Nici reducerea ei la o robotizată Barbie contemporană nu e posibilă datorită masculinității voluntare cu care o înzestrează Caragiale spre a demonstra versatilitatea aproape feminină a bărbaților politici, deprinși a trece cu ușurință, când interesele o cer, de pe o parte pe o alta a baricadei. Nu este însă cazul conservatorilor, mult mai consecvenți într-ale doctrinei decât liberalii, la momentul istoric menționat. Nimic din versatilitatea politică nu poate fi tradus ca versatilitate biologică, și transferat așadar de la nivelul naturalului la nivelul socialului. E demn de remarcat că ideea regizorală a întregului spectacol se înscrie pe linia permutărilor posibile de la nivelul virtual la cel manifest al unor sugestii pe care subtextul caragialesc le conține adeseori dar e de asemenea regretabil că acest transfer este de această dată subminat de o incompletă cunoaștere a mecanismului transfigurării artistice pe care-l practica Ion Luca Caragiale atât în comedii și schițe cât și în prozele de analiză. Spectacolul în sine rezistă prin încercările de recuperare parțială a caracterelor pe care îl demonstrează în special doi dintre interpreți, și anume Claudia Ieremia și Vladimir Jurăscu, nu întâmplător interpreții caracterelor de cea mai consistentă substanță comică în construcția acestei piese a lui Caragiale. Ne bucurăm că se montează Caragiale și la Timișoara, dar ne așteptăm la o exploatare completă și consecventă a informației culturale care să onoreze condiția teatrului nostru national. MIHAELA DUMITRAȘCU Caragiale nu trebuie să fie actualizat, este actual Urmare din pagina I Revelația spectacolului este Zoe. Ca personaj și ca interpretă, Zoe se ipostaziază în funcție de situație, mai mult, se multiplică (se donează) cu același chip, în blondă, roșcată, îndrăgostită, erotică, expusă sexy, bărbată. în această dedublare, actrița Claudia Ieremia își întreține mereu personajul în subtilul, eternul feminin, prin care pune stăpânire pe apropiați sau pe dușmani. Prin clasica Zoe, ea interpretează prototipul de azi. Momentul revelației se petrece în spectacol în Scena X când Zoe, cu scrisoarea recuperată, pe care nu doar o sărută, o mestecă, victorioasă, eliberată, își smulge peruca, arătându-se a fi alta decât cea pe care a jucat-o. în acest moment (în scena următoare din spectacol), Tipătescu trece pe lângă ea nerecunoscând-o, și parcă însuși personajul acesta zurbagiu al lui Colin Buzoianu, mișcat mereu în linii caricaturale, primește o umbră de omenească tristețe. Cu siguranță, Claudia Ieremia, prin acest rol de impecabilă dedublare între text și imagine, se află într-o spectaculoasă revenire de formă la Naționalul timișorean. In aceeași oglindă, cu personaj din text și dublura lui contemporană, se poate percepe și Cațavencu lui Ion Rizea. Actorul insistă să-și șteargă lacrimile seci la începutul discursului său demagogic, pe care îl oferă calm, insinuos, în monotonia istoricei repetări a frazeologiei. Prețios și impunător în imaculatul său costum, șiretul avocat saltă ca un titirez asupra puterii, cade în genunchi, și iar se învârte în jurul ei, la fel de abil, netulburat. Prin aspect și culoare costumația, creată de Alina Lățan, concurează nuanțat, expresiv la configurarea celor ce își schimbă opiniile precum costumele. Victor Manovici - Farfuridi și Cătălin Ursu - Brânzovenescu întrețin vivacitatea acestui cuplu jucăuș, refractar dialogului cu adversarul, denunțător, anonim, al trădării, solidar și în dezbateri aprinse despre corectitudine și democrație cu propriul președinte, într-o saună cu dotări de ultimă oră. Adică, în aburi de opulență se îmbăiază și noul Zaharia Trahanache, un președinte de comitete și comiții, de vârstă medie ce nu-l mai pune în contrast cu prefectul prieten, amantul consoartei, ci îl asociază la un compromis cu atât mai imoral, iar actorului Romeo Ioan îi revine să-i accentueze în plus prostia și lașitatea care închid triunghiul cu ticăloșia politică. Acesteia îi pune capac câștigătorul Agamiță Dandanache, căruia octogenarul Vladimir Jurăscu îi solemnizează discursul cinic, oferindu-l caricaturii în persoana unui ofițer purtând epoleți cu stele și medalii în piept. Acum, tabloul este complet, în caricaturalul și grotescul său, în mișcarea de trepăduși pe scena cu un hamac în care eșuează sau își trag sufletul temporar competitorii, flancați de propriile chipuri, în decorul dezabuzat cu reclame, în configurarea scenografului Zsolt Fehérvári. Se strecoară cineva, totuși, în acest decor perfid, care se reclamă de la cinste și onestitate. Un cetățean turmentat, pe care Valentin Ivanciuc îl prezintă bine echipat, corect din instinct cu andrisatul scrisorii, învățat să voteze după înscrisul de pe bilet. Exact. Este actual. Poate să plece de pe scenă la alegeri, în această turnură parodică, pe partitura comicului caragialeian, spectacolul Adei Lupu (la prima montare Caragiale) prinde publicul implicat în spațiul de joc, regăsit la zi cu personajele care parcă apar din rândurile lui. în final, când sunetul muzicii lui Tibor Cári, ca o voce discret insinuată pe tot parcursul, ar trebui să dezlănțuie cheful, personajele rămân așezate pe scaune, privind extenuate spre sală ori poate, undeva, în golul orgiei lor politice, în direcția unei asemenea viziuni, spectacolul are de câștigat în expresie prin finisări de asamblu, oricum cerute și de stadiul incipient al lucrării în jocul actorilor, altfel inspirat repartizați în distribuție. Teatrul Național "Mihai Eminescu” Timișoara. O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. Regia artistică: Ada Lupu. Spațiu scenografic: Zsolt Fehérvári. Costume: Alina Lățan. Muzica: Tibor Dári. Light design: Lucian Moga. Distribuția: Colin Buzoianu (Ștefan Tipătescu), Vladimir Jurăscu (Agamemnon Dandanache), Romeo Ioan (Zaharia Trahanache), Victor Manovici (Tache Farfuridi), Cătălin Ursu (Iordache Brânzovenescu), Ion Rizea (Nae Cațavencu), Bogdan Spiridon (Ionescu ) Adrian Jivan­­ Popescu), Ionuț Pârvulescu (Ghiță Pristanda) Un cetățean turmentat (Valentin Ivanciuc), Claudia Ieremia (Zoe Trahanache). Premiera: 22 septembrie, 2011. ION JURCA ROVINA

Next