Renaşterea Bănăţeană, august 2012 (Anul 24, nr. 6860-6885)
2012-08-07 / nr. 6865
marți, 7 august 2012 Scriptorium Paralela45 5 Ziua când toate drumurile sunt la fel în curba care lasă drumul slobod să intre în sat, a apărut o diligență trasă de doi cai. Albă, dichisită, ca de paradă. Numai vizitiul putea fi văzut, presupușii pasageri fiind bine feriți de ochii curioșilor. După ce trecuse de primele case, sigur așa primise comanda, vizitiul a domolit pasul cailor și, semn că era cineva interesat de ceva, una dintre perdeluțele albastre se trăsese discret. Trăsura înainta petrecută de uităturile nedumerite ale localnicilor. Unii, ceea ce nu-l deranja câtuși de puțin pe vizitiu, chiar ieșeau în fugă la poartă. La un semn, în fața casei din poiană singura trăsura fu oprită. S-a deschis ușa încet, cu prudență, fără să coboare cineva, ca și cum din acest loc se putea observa în amănunt, apoi, tot la un semn, fu mutată exact în dreptul treptelor. Dintr-un singur pas, ușor ezitant, un bărbat înalt, încă atletic, îmbrăcat într-un costum maro, ce părea îmbrăcat pentru prima oară, cu o cămașă crem și cravată asortată, cu bustul strâns într-o vestă la cinci nasturi, urcă cele trei trepte ale casei și se opri în r"a ușilor largi, înalte, peste care a tras un oblon zăvorât. Vizitiul abia acum îl observa cu adevărat. Găsi că e un ins distins, impunător, fire adunată. Cu toate astea, părea tulburat. Ținuta, dată nu neapărat de vestimentație, era ușor de remarcat și se gândi că, dacă îl alesese tocmai pe el pentru această călătorie, sigur o făcuse pentru inedit. Să nu rateze o ocazie rară, el fiind ultimul proprietar de trăsură ce se mai punea la dispoziția celor interesați, însă nu-i putu ierta și o anume ciudățenie. Făcuseră atâta drum și schimbaseră doar câteva cuvinte; i se adresase or••tun, cu o desăvârșită, e dinst, elocință. Nu înțelese ce poate fi și, când îl căută, scurt, cu uitătura, îl zări cum se străduiește să vadă, prin perdea, în una din camere. Nu observă nimic schimbat. Peretele din față era acoperit de același covor țesut, pe masa din lemn masiv, cu picioarele curbate ce se rezemau pe câte un trandafir sculptat, era același macrameu ce cobora în falduri bogate până spre dușumea, pe care se afla aceeași vază de rubin. Pe peretele ce dădea spre grădini, cât îi putea ajunge privirea, începea șirul de farfurii vechi din lut, rânduite, cum i se explicase cu ani în urmă, după vârsta femeilor care locuiseră casa. Vasele purtau numele lor. Primul era al stră-stră-străbunicii Despina, o femeie cu o poveste ce îl fascinase, singura a cărei această urmă nu era însoțită și de fotografie. Pe alt treilea rând, încă incomplet totul ține de scurgerea timpului - ultima farfurie ar fi trebuit să fie pusă, dacă viața ar fi decurs firesc, cu doi ani în urmă. Dar, din locul în care se afla, nu o putea zări. Nu vasul și simbolurile lui îl interesau, deși ele sugerau povestea adevărată - amănunt obligatoriu - a femeie ajunsă la cinzeci de ani, statut care îi dădea dreptul să își lase pe perete însemnul, ci mai degrabă fotografiaéi din ziua când împlinise o jumătate dintr-un veac. Este de-ajuns, mergem. . Mult prea obișnuit cu clienții, trecut prin situații de tot felul, vizitiul se învârtit de două ori cu trăsura prin poiana largă, dându-i prilejul să vadă casa din toate părțile. Dacă-mi spuneți și în ce direcție, e bine, îi spuse cu vădită indiferență, astfel încât să-i lase de înțeles că știa exact cine este și ce are de făcut. Spre nicăieri, domnule, îi răspunse clientul deschizând pentru prima oară vizeta prin care se puteau vedea, vizitiul folosindu-se de oglinda fixată în partea dreaptă a trăsurii. Chiar dacă cu dumneavoastră se stinge, sper să nu supăr, o lume, sunt convins că nu știți drumul spre nicăieri... E un loc, domnule, unde doar în zi de vineri, cum este aceasta, coboară din cer un drum pe pământ! Iertațimi verva, astăzi îmi recuperez toate tăcerile. Devin obositor, simt, și nu vreau să mă explic... Mergem până în capătul satului, întoarcem și mă lăsați unde ne-am întâlnit. Din oglindă, vizitiul îl observă răsturnat pe canapea. Din când în când se ridica în șezut și arunca o privea prin fereastra cu perdeaua trasă. în dreptul școlii i-a cerut, repezit, să oprească. A coborât izbind cu ușa trăsurii și s-a rezemat de gărdulețul scund din lemn, aflat aproape, măsurând cu o uitătură lacomă împrejurimile. Un fapt îi reținu atenția, Marin Trașcă, învățătorul de la școala mică, și elevii din cele patru clase. Ca în fiecare zi de vineri, la sfârșitul orelor de curs, din proprie inițiativă, dascălul ținea benevol lecția despre istoria localității. Vocea plină și rece a învățătorului, cu inflexiuni tendențios cumpănite, în funcție de importanța momentului invocat, o găsi plăcută, de bun orator. Elevii îl ascultau, deși se deprinseseră greu, privindu-l în ochi, cum le impusese, și doar la un semn al lui puteau nota datele importante într-un caiet destinat acestui scop. Cerință sfântă pe care o impunea, la nevoie, cu două palme mari și grele, trimise mereu în același loc, înainte de a trece la un alt subiect, o jumătate de oră era rezervată pentru recapitulare. De fiecare dată, de un timp, ca într-un ritual, îl avertiza pe elevul Virgil Manu să își țină limba în gură și mâinile în buzunare. Pe cea stângă o scoți doar dacă îți vine să te scarpini și nu poți să ralezi, iar dreapta o folosești numai când trebuie să scrii, nesupusule. Și răspunzi dacă te numesc eu, dar îi repetase iritat. Virgil Manu încă stătea în picioare, aștepta obișnuitul semn să se așeze, mereu același, învățătorul trăgea nervos o dungă orizontală cu palma prin aer. Parcă îl reteza. "A greșit cu ceva, elevul"? a întrebat străinul, sincer stârnit de întâmplare. "Să-l întâmpinăm pe oaspete cu un cântec, a strigat învățătorul, bulversat de apariția neașteptată a bărbatului, privind spre diligența din drum. "Nu, nu este cazul, nu vreau să deranjez câtuși de puțin, m-am oprit atras de acest buchet de inocenți. L-ați uitat, domnule învățător, în picioare pe...". "Virgil Manu se numește,dacă doriți, că e o problemă cu el, le dau pauză... Repetați, pentru serbare, scena la seceriș". învățătorul, un ins înalt, robust, cu părul sur și bogat, lăsat să-i pice peste gulerul hainei, mereu cu cămașa deschisă la primii doi nasturi, la fel de încurcat, îl învăluia cu privirea la pământie, atent să nu-l deranjeze cu vreun gest necugetat; străinul, cu pas îndemnat, pornise spre scaunul de sub nuc, dar acum avea o altă stare, era atât de surpat în el încât învățătorul avu sentimentul că îi aude gândurile. Privea cu insistență la elevul Virgil Manu, urmărindu-i fiecare gest, în grupul de copii ce se închipuiau în câmp. Din câte i se spusese, străinul nu găsea nimic în firea și înfățișarea copilului; îl captivaseră ochii lui vii, scăpărători, cu citătura adâncă, mereu ațintită spre ceva, unde numai el putea să vadă; învățătorul rezervat, făcu ordine pe masa împânzită de caietele după care preda în fiecare zi de vineri lecția de istorie, la rândui unul peste altul, aliniindu-le scrupulos, mai mult să își umple timpul. Observă, fără să își ascundă satisfacția, câte date a adunat Dobroteasa prin secole. Se dădu instinctiv un pas înapoi, privind cu o bucurie pe care numai el și-o putea explica, și îl cuprinse teama că va veni o zi când va trebui, dar nu va avea cui, să le lase... în ultima vreme trăia tot mai acut starea asta. Străinul continua să urmărească elevii ce se închipuiau la seceriș. Din gesturile lor, atât de bine mimate, dovedeau că apucaseră să muncească la câmp. Un grup de băieți era în față, secerau și lăsau din loc în loc mănunchiuri de spice; un alt grup de băieți se adunau și tocmeau snopii pe care îi cărau în spate spre la marginea holdei imaginare. Din urmă, cu mișcări iuți, cu o funciară grație, fetele culegeau spicele rămase după secerători. "Aveți copii frumoși, domnule învățător! însă, cât îl privește pe elevul, cum se numește?, nu văd...". "Domnule,îl întrerupse, este un copil cu porniri de om matur, de o curiozitate care întrece orice închipuire. Are plăcerea rară de a observa și a devenit prin asta atât de știut, încât nu puțini îl iau drept o ciudățenie. Bărbații, când au de vorbit ceva mai, mă rog, cu perdea, sau un secret, neapărat se asigură dacă nu este el prin preajmă. Nu puțini îl evită. Și mai este ceva. Când nu înțelege realitatea ori nu-l satisface, cu o imaginație care pe destui îi derutează sau îi sperie pur și simplu, construiește, pe loc, alta. Trebuie să recunosc, dacă faci abstracție că fabulează, nimic nu pare nelalocul lui. Este mai mare decât colegii, până la urmă, un amănunt irelevant. Aici e vorba de facultățile lui și, că trebuie spus, provine din neam bun, al Bucșișeștilor. Unul cu potențial, până nu demult nu doar intelectual... Mă-nțelegeți, nu bat nicăieri, dimpotrivă, eu m-am înscris între primii trei, trebuia să dau un exemplu. Recunosc oricând, nu am fost de acord când s-a optat pentru denumirea cooperativei. Calea fericirii! Ca istoric, pun un altfel de accent când se ia în discuție o dată sau denumire, nu trebuie să aibă nimic în comun cu un anume context. Știu, am fost catalogat oportunist. Eu port un stigmat, este vorba de propriul trecut și atât. Fiecare își trăiește vremea lui și doar timpul va arăta cine și dacă a greșit. Sigur, în ce mă privește, răbdare ar fi, nu însă și timp, în câteva luni mă retrag. Aici m-a prins viața. Uneori am atâta tristețe... Sufletul meu parcă nu- i terminat. Dintotdeauna i-a lipsit ceva, în golul ăsta se așază o durere surdă. Cineva, nu mai știu exact unde am citit vorbele astea, spunea că în viață ai două posibilități: "Să nu crezi în miracole sau să trăiești cu convingerea că totul este un miracol". Când rămân doar cu mine, încerc să mă poziționez, ca să zic așa, însă nu reușesc. Asta îmi aduce aminte de cel mai frumos reproș pe care mi l-a făcut cineva: «Tu nu știi, nici nu o să înveți vreodată, să te bucuri!», îmi repeta aceste cuvinte când picam în hăul din mine. Persoana despre care vorbesc era altfel, n-am să știu niciodată ce ne-a unit. A luptat, recunosc, să mă convingă că sunt puține în viață situațiile care merită sacrificiul. Nu a izbutit și prin urmare... Vă țin în picioare, probabil aveți destul drum de străbătut, dar vă îndemn, dacă veți avea ocazia să stați într-o livadă cu pomi înfloriți, neapărat într-o dimineață cotropită de lumină, să urmăriți păsările cum zboară. Stoluri-stoluri survolează spațiul și, asta să aveți în atenție, felul în care se grupează și se așază în pomi. Zăbovesc puțin și când nici nu te aștepți, jucăușe,își iau din nou zborul. Doar păsările, domnule, au privilegiul să urce și să coboare după cum le este vrerea. O să mai constatați că în toată livada există un singur pom care, culmea, aparent nu se deosebește prin nimic de ceilalți, însă nici o pasăre, dar nici măcar una, fie ea și rătăcită de stol, nu îl alege. De ce oare? DUMITRU OPRIȘOR (fragment)