Revista 22, iulie-decembrie 1997 (Anul 8, nr. 26-52)
1997-11-25 / nr. 47
<^ORICA CRONICA DE CARTE DAN C. MIHĂILESCU Existențialism romantic Alexandru Vona, FERESTRELE ZIDITE, ediția a II-a, revăzută, Editura Cartea Românească, 268 pp. în planul recuperărilor epice surprinzătoare de după 1989, această carte din 1947 nu-și află rival decît în revelația I.D. Sîrbu. Sigur, cei doi autori sînt pur și simplu antinomici, însă fiecare stîrnește în felul său perplexitatea: în 1993, cînd romanul lui Alexandru Vona a apărut la Cartea Românească, eu umil eram cu totul absorbit de gazetărie și de „febra zilei“, incapabil de a-mi acorda acea săptămînă de pustiu social absolut necesară citirii acestei cărți de rafinament voluptuos, reverii labirintice și baroc introspectiv. Pe de altă parte, lectorul ciclotimie din mine funcționa în faza balzaciană, violent antiproustiană. în fine, abotic, precum Zeitgeist-ul, de nonficțiune, adică de document și memorialistică, firește că elixirele stranii, abuzul halucinant și feeria ușor morbidă din cartea lui Vona mi s-au părut de un anacronism sinucigaș. Uite că am mai îmbătrînit un pic, d.p.d.v. gazetărie am trecut în rezervă, așa că aflarea unei săptămîni de pustiu social nu mai este o problemă. Drept pentru care am alunecat destul de lesne în transa Ferestrelor zidite. Primele trei verdicte Ca să fiu sincer pînă la capăt, trebuie să spun că m-a ținut departe de acest roman pînă acuma și reacția instinctivă - pleacă vanitoasă - față de promptitudinea cu care s-au exprimat extazele prilejuite de el. Mai ales că primul extaz mi-era și... mult prea aproape, cronica Taniei Radu din „Litere, arte , idei“, suplimentul cultural al Cotidianului din 8 noiembrie 1993 :„Epica, aproape difuză, se strecoară prin ochiurile rare ale unei scriituri în care predomină descrierea sub lupă și autoscopia meticuloasă. Un onirism discret șerpuiește felin printre puținele întîmplări, nefăcînd altceva decît să șteargă delicat liniile de demarcație dintre reverie și realitate (...) un fel de înțelegere global-sensibilă a existenței ca reverie (...) ritmuri holbaniene și arabescuri mateine“). Apoi Ioana Pârvulescu (O carte excepțională cu un destin excepțional, în România literară nr. 47 din 17 decembrie ’93): „Nu e de mirare că Mircea Eliade a fost entuziasmat, originalitatea cărții lui Alexandru Vona o depășește pe cea din prozele eliadești“. Vorbind despre „atmosfera hipnotică“ țesută de naratorul „complex, cuceritor, sensibil pînă la poezie, bizar pînă la schizofrenie, cu o privire de tăria laserului, dar cu o fragilitate sufletească inimaginabilă“, Ioana Pârvulescu a pus pecetea cu o siguranță de invidiat: cartea lui Vona trebuie așezată „în rîndul capodoperelor literaturii române“. După alte cîteva săptămîni, tot în România literară, dacă nu mă înșeală memoria (oricum, cronica a fost recent cuprinsă în vol. Întîlniri, C.R. 1997), Alexandru George — reiterînd formula „o carte excepțională“ — avea să-i puncteze cîteva referințe necesare situării istorico-literare ca „roman al eului“. Ferestrele zidite ar avea „puncte de contact“ cu Interior (C. Fântâneru), Întîmplări in irealitatea imediată (M. Blecher), Ambigen (O. Șuluțiu). „Recuperată cam odată cu Blocada lui Pavel Chihaia și așteptîndu-și locul în vecinătatea romanului Frunzele nu mai sînt aceleași de Mihail Villara, ea urmează totuși Morții cotidiene a lui Dinu Pillat și dă măsura nivelului la care ajunsese literatura română în anii imediat postbelici“ (Alexandru George, op. cit., p. 259). între timp, Ferestrele zidite a fost tradusă în Franța, Germania și Olanda, a luat în 1995 Premiul Internațional al Uniunii Latine, a fost catalogată printre precursorii Noului Roman Francez, va fi tradusă în Spania ș.a.m.d. Este, prin urmare, dacă vom urma traseul propus de Mircea Eliade autorului,după succesul de critică va urma snobismul și în cele din urmă succesul la adevărații cititori“) în plină trecere de la succesul de critică la snobism. Din snobism s-a întocmit, oarecum, și cronica de față... Rafinamentul sfidează numărul Cum se știe, între succesul de critică și succesul de librărie relația nu este nicidecum direct proporțională. Ba, adesea, dimpotrivă. „Adevărații cititori“, spunea bine Eliade, sînt puținii, aleșii, „Ies connaisseurs“, cum au ajuns să spună pînă și englezii. Ferestrele zidite este un roman cu blazon, închis ca un club select, cu cifru și parolă, cu mai multe intrări și ieșiri secrete, cu capcane și instalații trompe l’oeil, cu pereți dubli și camere pentru voluptăți onirice. Pasionatul de realism viguros, de masse epice, de dinamism narativ și energie fabulatorie n-are ce căuta în acest roman de atmosferă, a cărui valoare reală este, în cele din urmă, însăși alcătuirea (aproape alchimică) a Eului povestitor. Un Eu confin cu privirea lui E.A. Poe din Casa Usher și ceața reveriilor fabulos-infantile din Grand Meaulnes, cu strania singurătate a unui Meursault atins de viciul greței sartriene, ori cu macabrul parodic din „cubul negru“ bacovian, dar și cu abulia îmbibată coșmaresc din Trintorul lui Emil Botta. Un Eu care s-ar fi simțit imediat familiar pe podul cu femeia sinucigașă din Căderea lui Camus, ca și printre filtrele adoratorii din Rememberii lui Mateiu Caragiale. Un Eu romantic, așadar, fascinat de trecut, încețoșat în dilemele propriei copilării, adorînd misterul, casele vechi, puritatea de-o paloare maladivă a feminității captive, însă alterat de angoasă, livrat cu patimă irealului și ezitînd (pînă la vibrații masochiste) între estetica ratării și trăirea imponderabilă, în arcane halucinogene. Subiectul, cum bine s-a spus, nu contează prea mult: rătăcind prin urbea plictisului aburos, tînărul nostru e sorbit de misterul unui soi de „înger“ eminescian, o stranie Necunoscută ce are un frate pe post de Cerber și o mamă cam fantomatică, într-o casă cu mai toate atributele literaturii melodramatico-fantasto... jungiene. Dincoace de vis, în mansarda tînărului chiriaș, acesta își retează scurt o iubire domestică, este asediat fără spor de camnalitatea hîdă a fiicei gazdei, dar și de revelația că obiectul reveriilor sale poate fi ceva... mort demult. Odată intrat în sfera angelică și ușor demonică a Necunoscutei, și fiind intens predispus la viața în transă, tînărul nostru e invadat cînd de gelozia față de fratele fetei (o sumă de ambiguități senzorial-atitudinale), cînd de groaza captivității în care este ținută aceasta, impulsul structural fiind, însă, focalizarea propriului trecut în clipa de maximă trăire a prezentului. Finalul ne suspendă în aponie, așa cum șade bine arhitectului de mistere psihologice, raportul realului cu închipuirea e livrat indecidabilului, obiectul erotic se evaporă, relațiile frate-soră, fiică-mamă etc. se încarcă retroactiv de un echivoc cvasimaladiv, astfel încît merchezul rezultă că rămîne între ramele inițierii autolămuritoare prin reverie. E limpede pentru ce i-a plăcut cartea lui Mircea Eliade. „Pieirea“ lui Sir Aubrey Cîteva rînduri din Remember pot să dea seama, fie și pieziș, despre esența ferestrelor zidite (interesantă — și din pricina asta — posteritatea maternă, dacă ne gîndim și la romanul lui Villara-Fărcășanu despre care am scris nu demult aici): „sunt vise ce parcă le-am trăit cîndva și undeva, precum sunt lucruri viețuite despre cari ne întrebăm dacă n-au fost vii“. Și: „Găsisem frumoasă nu atît făptura lui sir Aubrey, cît asemănarea lui cu unii din aceia de mult pieriți în spulberarea veacurilor, îl găsisem frumos pentru că în el vedeam retrăind o icoană din trecut, vedeam reînviat scumpul Trecut însuși, Trecutul apus pentru totdeauna“. Romanul se cere citit au ralenti, altminteri fraza poematic-ocolită și „filmarea“ obsedantă a acelorași cadre din mereu alte unghiuri riscă să pară pură redundanță obositoare. Un stil atins de lirica simbolistă, de răceli cristaline, ceva poză încercănată și afluxuri senzoriale bine captate într-o retorică melifluentă, dar jucîndu-se cu evocativul, cu alternanțele temporale. De-o parte laconismul, fie în formule consacrate ale existențialismului„la începutul singurătății mele mi se întîmpla să mă doară vidul“), fie în multele etichete ale Eului, presărate sute pretutindeni: „apropierea oricărei epiși derme mă îndepărtează mai mult decît mă apropie“, „mirosul are asupra mea un efect mai puternic decît zgomotul cel mai neașteptat“, „fiecare sentiment este însoțit la mine încă de cîteva, ca un sunet de armonicele sale, numai că vocile celelalte, mai adinci, sunt de multe ori în opoziție cu sunetul inițial“, „nu pot intra într-o casă străină fără să inspectez pe îndelete toate ungherele“. De cealaltă parte, descriptivul voluptuos („în odaie era o lumină prea albă, cum e aceea care intră prin ferestrele înalte ale sanatoriului. O lumină culeasă fără alegere, care strivește și desfigurează, indiscretă și în același timp indiferentă, amănunțind lung lucrurile cele mai obișnuite cu obscuritatea“), asociațiile picante („cîteodată tăcerea coboară între noi de pe un plan al irealității, în care nimic nu mai are vreo semnificație și liberează lucrurile înfeudate în restul timpului utilității lor. Se produc atunci dezechilibrări bizare ca în momentul în care inundația invadează o gospodărie“), tehnica suspansului, bazată nu pe arsenalul ororii sau pe aluviuni sufocante, ci pe răceala stranie, dar benignă, a progresiei în mister. Răceală stranie și benignă, spurțeam, iar aici se află elementul definitoriu, cred, pentru psihologia autorului, în absența demonicului. O astfel de temă, a singurătății populate cu fantasme, presupunea, teoretic, pigmentul malefic, fie el și în cheia derizoriului, a drăcăriei carnavalești. Persoanele, situațiile și reflecțiile lui Vona evoluează, însă, în afara oricărei forme de magie neagră, să-i spun așa. Singurătatea gîlgîind de năluci a Personajului nu face priză la maleficiu, la damnarea „îngerului căzut“; este o solitudine care-și ajunge sieși, nepăsătoare la ispitirile energiilor oculte. De aici și rotundul final, calmul „matein“ cu care se încheie „fabula“, a cărei „morală“ poate fi aceasta: „în creier trebuie să fie ca în castelele din romane, nenumărate trape ascunse, legate prin comunicații subterane, în care se află mecanismele sau poate poporul niciodată văzut al ființelor supuse unei alte ordini“. Se pare că ferestrele zidite a rămas singura carte a lui Alexandru Vona. Am auzit că succesul îl șochează pe autor, care se simte străin, complet „vindecat“ de manuscrisul început în urmă cu cincizeci de ani. Ai zice că-i vorba de un manuscris care a jucat rolul lui sir Aubrey de Vere... La ce bun să deslușești întregul mister? Cum spunea Mateiu: „împrejurările au făcut să întîlnesc în viață un crîmpei de roman care să-mi împlinească cerința de taină fără sfirșit. De ce să las să mi-l strici?“. CARTEA ROMÂNEASCĂ PE PROZĂ Alexandru Vona 1997__________________ 25 noiembrie -1 decembrie Anul VIII Nr. 47 INSTITUTUL EUROPEAN lansează la Tîrgul de Carte „Gaudeamus - Cartea de învățătura“ (Radiodifuziunea Română, sala A, parter, standul 1) • Colecția „Memo“ 27 nov., ora 1730 Participă Vincent Perrin • Essays on American Literature and Ideas (Manfred Pütz) • SMART 2, 3 și 6 (manuale alternative de limba engleză) 28 nov., ora 1230 Participă Dumitru Dorobăț, Sorin Pârvu • Muntele suferinței (Nicu Păun) • La capăt de drum (Marcel Petrișor) • Tragedia Pitești (Costin Merișca) 28 nov., ora 1830 Participă Lucia Hossu Longin, Marcel Petrișor, Ovidiu Pecican • Expresii românești (Stelian Dumistrăcel) 29 nov., ora 1830 Participă Stelian Dumistrăcel, Andreea Deciu • Limitele libertății (James Buchanan) 29 nov., ora 1830 Participă Cristian Pîrvulescu, Lucian Dîrdală Iași • Str. Cronicar Mustea nr. 17 • C.P.: 161 • cod 6600 • Telfax: 032-230197 tel 032-233800 • e.mail: rtvnova@mail.ccols.ro • http: //www.nordest.ro/home.htm